Eu de să mai învăț?

Am auzit din ce în ce mai des în ultimul timp afirmația Nu este necesar să învăț asta, la ce mă ajută pe mine asta în viață? Am auzit-o începând de la cei mici, la adolescenți și la tineri adulți care sunt înca pe băncile școlii și am mai auzit-o și de la cei care intră în categoria părinți. De la adolescenți am auzit-o frecvent sub forma, La ce îmi trebuie mie verbul în viață?, sau  De ce trebuie să învăț eu toate statele și capitalele lumii? sau chiar Dar de ce să mă strofoc să învăț istoria românilor când oricum eu nu vreau să rămân aici? Chiar așa...de ce? Nu știu poate că e util uneori să mai exersăm memoria sau poate că e bine să știm și istoria noastră ca să putem avea o opinie despre ceea ce se întâmplă în prezent. M-aș gândi la o mulțime de răspunsuri pe care să le dau copilului, nicidecum că programa școlară este peste nivelul vostru sau că este prea încărcată. 

Am auzit-o de la tineri adulți sub forma Dar de ce să învăț să scriu un raport pentru că deja eu știu ce vreau să fac mai departe, totul e stabilit (de alții), și nu merită efortul. Oricum examenul se trece cu sau fără raport.  Într-adevăr învățământul  (de orice nivel)  a devenit puțin cam predictibil pentru majoritatea, de aici și întrebarea De ce să învăț?

Am auzit-o și de la categoria părinți care nu văd justificarea în anumite sarcini școlare și drept urmare perpetuează ideea de inutilitate. Am auzit-o sub forma Nu cred că au ceva de învățat dintr-un proiect în grup, în afara de abilități sociale și de colaborare. Evident, avem nevoie și de acestea în viață, nu doar de cunoștințe acumulate, avem nevoie să știm ca atunci când teacher spune mingle, find a pair, să nu stau țintuit de scaun și să mă uit într-o direcție opusă. 

Ne dorim cu toții învățare comunicativă, eficientă, vociferăm cu toții schimbarea programelor, ruperea de traditional, învățare interactivă..etc..termeni pedagogici care au ajuns să fie prost folosiți și prost înțeleși de către beneficiarii educației.  

Din păcate acest sentiment de inutilitate transmis de către adulți celor mai tineri nu face decât să adâncească și mai mult problema fundamentală a sistemului educational din România, și anume, lipsa motivației intrinseci. Lipsa acestei motivații, născute din întrebarea, Dar eu de ce să învăț asta?, precum și lipsa unui răspuns pertinent din partea unui adult, a generat educarea unei generații întregi de persoane care nu vor găsi niciodată un sens al acțiunilor lor sau al alegerilor pe care le vor face, pentru că acestea vor fi mereu predeterminate de inutilitatea răspunsului. 

Ceea ce am vazut de mult timp încoace și extrem de accentuat anul acesta, lucrând cu toate categoriile de vârstă, este o generație de adolescenți-tineri adulți plictisiți deja de viață înainte ca ea să înceapă cu adevărat. Din ce în ce mai rar aud fraze precum Sunt curios/curioasă să știu asta! Asta ar fi interesant de știut.  Oare nu ar fi bine să se mai educe și acest spirit al cunoașterii, dincolo de pragmatismul din spatele întrebării Eu de ce să învăț asta?.  

 Cred că am învățat să selectez ceea ce vreau să cunosc mult mai târziu în viață decât la 11-13 ani și consider că selecția trebuie să aibă o motivare și un background foarte solid și mai mult că nu putem educa un copil să facă acea selecție înainte de a avea uneltele necesare să o facă. 

După zece ani

După weekend-ul acesta, în care “m-am cufundat puțin în butoiul cu melancolie”, m-am trezit brusc cu impresia, tot mai acută, că asemeni lui Victor, din In iad toate becurile sunt arse, îmi supraviețuiesc propriei adolescențe. Retrospectiva ei nu e neapărat ceva de invidiat, și probabil cel mai enervant lucru acum este faptul că nu doar prezentul  se desfășoară din inerție, ci și acei ani. Mai poți da vina pe imaturitate atunci, sau pe maturitate excesivă-mă întreb destul de des în ultima vreme de ce îmi doream să intru așa de repede în viața adulților- probabil așa mi-a încolțit în minte idea textelor Când voi crește mare vreau să mă fac copil- ceea ce s-a și întâmplat în mare parte.  Tocmai am realizat în acest weekend că oamenii pot întineri în 10 ani câți alții în 20, că cel mai des adolescența și tinerețea se pot suprapune și că orice idee preconcepută poate fi ușor răsturnată. Cu toate acestea, unele lucruri nu se schimbă niciodată, lucru pe care l-am surprins în unele fotografii de altfel. Am observant o chestie- tot ceea ce îmi propusesem acum vreo 10 ani am realizat-adică m-am încadrat perfect într-un pattern și pe alocuri am dat-o în bară de multe ori-din cauza pattern-ului evident.

Cât de greu poate fi? Intimacy by Hanif Kureishi

Am citit recent o carte destul de controversată până la urmă-Intimacy/Hanif Kureishi- o carte despre ceea ce se se întâmplă, cel puțin teoretic, în mintea unui bărbat care se decide să-și părăsească cei doi copii + concubina.

Nu știu dacă e neapărat o temă recurentă în literatură sau dacă i s-a acordat o oarecare importanță până la acest roman-cert este că în mare ceea ce am citit eu până în prezent, evocă de regulă perspectiva feminină, melodramatică, cel mai frecvent, asupra unei despărțiri, fie ea de orice natură.  E aproape dovedit că dacă nu lași nimic în urmă, în trecut, e foarte greu să faci loc noului. Mulți consideră că a merge înainte este oarecum o infidelitate în sine-față de alții, față de trecut, față de vechiul tău sine.  

În acest sens Kureishi crede că cel puțin fiecare zi ar trebui să conțină astfel de infidelități deoarece ar fi un act ce ar garanta o speranță de viitor – o declarație a faptului că lucrurile nu pot fi numai diferite, ci și mult mai bune.  Evident ceea ce am spus mai sus mă face să mă gândesc inevitabil la cei pe care i-am văzut oarecum depresivi în cea mai mare parte a timpului, firește e lucrul pe care reușim să-l ascundem cel mai bine cred, mai ales atunci când acceptăm această condiție a existenței ca pe ceva extrem de firesc- se întâmplă atunci când insiști ca un lucru să nu se schimbe extrem de mult, sau când e aproape imposibil să te desprinzi de ceva ce nu mai face de mult timp parte din viața ta. Cam acestea sunt sentimentele pe care Kureishi reușește să le expună destul de sincer- în fond, chiar dacă probabil nu e neapărat în trend cu tendințele literare, pentru mine, a scrie înseamnă a reuși să fii sincer- se întâmplă destul de rar- cred că este minunat atunci când reușești să înțelegi sinceritatea cuiva.

So…is this all you get? Is this the most there could be? –cred că m-am gândit foarte mult la aceste întrebări-nu cred că romanul se vrea a fi neapărat  introspecția unui bărbat, ci și o cugetare asupra acestor întrebări. Adică, cât de mult vrem de fapt de la o relație? În ce vrem să se transforme o relație? În ce nu vrem să se transforme? De ce se ajungem inevitabil în acel punct în care fie rămâi forțat de circumstanțe, context și comoditate, fie ieși-deoarece calitatea iubirii nu poate fi neapărat măsurată cantitativ-în durată-

Suntem susceptibili iluziei- aceasta e oarecum o certitudine- personal am trait din iluzii o mare parte din viață-și nu mă îndoiesc că iluziile reprezintă niște credințe oarecum înnăscute.

Una dintre ideile lui Kureishi este că minciuna ne protejează până la urmă, că a minți este aproape un act de bunătate, că o lume fără minciună este ceva imposibil, chiar și în condițiile în care minciuna hrănește și mai intens sentimentul de singurătate.  Este un paradox cu siguranță, o idee controversată, ca și cartea în sine….so this is it-a book about the whole business of people trying to live together.

Noaptea soarelui răsare

Se știe că sunt oarecum puțin dependentă de librării și că nu mă pot abține nici măcar atunci când merg doar cu intenția de a cumpăra o carte pentru altcineva să nu ies și cu ceva pentru mine. Aproape că reușisem să ies doar cu cadoul, când am văzut ultima carte a lui Ovidiu Pecican, Noaptea soarelui răsare,o carte despre circul care se petrece in mintea unui bărbat trecut ușor de 30 de ani în fața unor circumstanțe care i-au dat prilejul să scrie despre bilanțul amoros din viața lui. 

Nu cred că am citit până acum o carte scrisă de un bărbat, despre un bărbat  în special. Cu siguranță nu este destinată bărbaților, deși ar fi interesant de văzut care ar fi punctul de vedere al unui  cititor masculin legat de tot travaliul psihotic prin care trece personajul principal la aflarea veștii că va avea un copil-cu Imberia. 

Toate acestea pe fundalul unui Cluj-foarte familiar-care asistă la dramele imaginare ale personajului, dar și pe fondul meseriei pe care o practică-profesor de istorie. Pe parcursul lecturii am avut sentimentul că acest roman seamană extrem de mult cu un alt roman –Waterland (Graham Swift). De ce am avut impresia aceasta? În primul rând pentru că avem tot două personaje masculine, profesori de istorie. Ambii relateaza întâmplări din prezent pe care încearcă să le înțeleagă prin prisma trecutului-care nu e nici el foarte îndepărtat- întâmplări care ajung să-i definească pe ambii sau prin care ambii speră (fără prea multe șanse, cred) să atingă un alt fel de autocunoaștere. Nici personajul din Waterland nu cunoaște paternitatea (ei bine nu știm exact ce se întâmplă în cartea lui Pecican) și aș tinde să cred că nici Edu nu o va cunoaște în cele din urmă. 

 Edu are nevoie de ani mulți până să învețe meseria de bărbat, pe care de altfel nu ți-o predă nimeni-și se poate lăuda cu ceva triumfuri a căror concretețe este explicată în cel mai mic detaliu. Exibiționismul lui nu cunoaște limite și face carieră pe două planuri. Este un Don Juan pierdut într-o epocă caracterizată de “reflexul etern, prudent, paranoic, de a nu vorbi nimănui despre nimic. “ (pag. 151), o epocă în care “minciunile devin niște versiuni ale adevărului care chiar s-a întâmplat” (pag. 200). 

În cele din urmă Edu nimerește pe unul dintre ”coridoarele în pereții căruia viața te împinge cu putere și, în timp ce avansezi, constați că se îngustează tot mai mult, că te prinde acolo și nu-ți mai permite să înaintezi, că te inchide într-un colț obscur, zidindu-te definitiv, tăindu-ți aerul și lumina....Ce puteam face? Ce era de făcut?”(pag. 190)

Cam despre asta era vorba- Ce e de făcut acum? După recensământul aventurilor și al relațiilor- ce era de făcut-încearcă să-și răspundă la întrebare din toate unghiurile posibile, în toate epocile posibile-în fond doar e profesor de istorie-

Edu își trăiește astfel confuzia, indecizia și lașitatea până ajunge în stadiul în care începe oarecum să se îndoiască de condiția lui de bărbat-din care vrea să-și dea demisia dacă se poate sau să caute răspunsuri la propriile întrebări la altcineva-ca mai apoi să selecteze cele care îi convin cel mai mult. 

În final-ca și în Waterland, viața nu e decât o lecție de istorie-în care nimic nu e definitiv pentru că pur și simplu nu știi niciodată dacă ceva s-a terminat pe bune sau dacă îți va mai apare după colț, când te aștepți mai puțin. 

Mi-a plăcut descrierea hiper realistă a Oszer-ului- „Dintre locurile populare ale Clujului, oraș amestecat cu gust de imperiu mustăcios, teutonic, a cărui marcă putea fi un ardei iute roșu sprijinit de o halbă cu capac, dar și coclit pe margini, pe zone compacte de o anumită întindere, prin amestecul de beton și fiare în stilul postbelic al cenușiului dictaturii, târgul de vechituri, Oszer-ul, se detașa ca unul dintre furnicarele vitale ale fiecărui weekend (pag. 241)”

„DA”-ul este pe bune?

Este aproape un lucru cert că nu trece o zi fără să aud în jur vorbindu-se despre căsătorie ca instituție, despre cupluri căsătorite, despre pregătiri de nuntă sau despre motivele care îi împing pe oameni spre pasul acesta. Cu toate acestea, nu cred ca acesta este motivul pentru care am început acum vreo trei săptămâni să citesc continuarea bestseller-ului -Eat, Pray, Love-și anume Committed. O luasem inițial pentru o prietenă foarte bună și la câteva zile după, m-am trezit la rândul meu că mi-o iau. De ce o carte despre căsătorie și istoria ei? Despre felul în care este percepută căsătoria la diferite popoare? Despre modul în care Liz Gilbert își caută sensul viitoarei căsătorii? Sau justificarea pentru o nouă căsătorie? 

Liz Gilbert începe prin a nega într-o oarecare măsură necesitatea căsătoriei și un număr foarte mare de pagini este de-a dreptul reticentă. De fapt, întreaga carte este probabil o modalitate de a-și depăși propriile temeri, prejudecăți vis-a-vis de subiect. Se împacă cu această instituție? Aparent da-dar nu a fost o joacă de copii. 

Ceea ce mă irită probabil cel mai mult cu privire la acest subiect-Căsătoria- este faptul că, spre deosebire de primii europeni creștini care se căsătoreau într-un cadru relativ privat, îmbrăcați în hainele de zi cu zi,  acum accentul cade nu neapărat pe ceea ce ar trebui să lege două persoane vreodată în viață, ci pe nunțile fastoase și pe mireasa în alb-concepte/trend-uri care au apărut în Europa abia în secolul al XIX-lea, când regina Victoria a generat un adevărat trend alegând să poarte la nuntă o rochie albă. Înainte de evenimentul cu pricina-nunțile erau în limitele bunului simț al normalului și erau păstrate în mare parte în sfera privată-acolo unde le este locul. 

De ce o căsătorie în locul unei relații? În afară de motivele de natură strict financiară-care mă dezgustă de-a dreptul, căsătoria apare ca o nevoie constantă de împlinire, așa cum o explică Aristofan. Suntem probabil acele ființe incomplete de care vorbea Aristofan atunci când a încercat să explice de ce noi oamenii avem dorințe atât de puternice, de ce suntem aproape constant în căutarea unui acel altcineva care să ne completeze existența-unul dintre motivele care stă irevocabil la baza motivației pentru căsătorie. Aristofan povestea că demult, oamenii nu arătau așa cum arată ei azi; el spunea că oamenii au aveau două capete, patru mâini și patru picioare-două ființe contopite într-una singură. Existau trei posibilități, în funcție de ceea ce se potrivea mai bine fiecărei ființe în parte: masculin/feminin, feminin/feminin, masculin/masculin. Se spune că atunci oamenii au devenit deosebit de mândri și Zeus a decis să despartă oamenii în două ca formă de pedeapsă. De atunci încoace oamenii au trăit cu sentimentul că sunt oarecum incompleți, că atunci demult, ne-am pierdut jumătatea-jumătate pe care o iubeam aproape mai mult decât pe noi înșine. Astfel, undeva în subconștientul nostru există mereu iluzia/speranța că într-o zi ne vom reîntregi, că într-o zi ne vom găsi jumătatea pierdută. Faptul că nu ne-am găsit neapărat jumătatea prin căsătorie o dovedesc numeroasele divorțuri. De altfel, Aristofan însuși continuă prin a sublinia faptul că reîntregirea prin dragoste nu este posibilă pentru că suntem prea distruși ca specie pentru a putea să ne refacem vreodată și că, deși găsim nenumărate jumătăți de-a lungul vieții, în final rămânem tot cu noi înșine-mai mult sau mai puțin. Sau mai rămâne opțiunea ilustrată de o prietenă de-a lui Liz, și anume autoalegerea-te căsătorești cu propria viață. Uneori viața e într-adevăr de mântuială-dar facem tot ceea ce putem. Există oameni, așa cum remarca Liz, care vor rămâne căsătoriți toată viața doar de dragul principiilor sau al jurămintelor-nu neapărat pentru că-și iubesc perechea. Au făcut o promisiune unei persoane și probabil nu ar reuși să trăiască împăcați dacă și-ar călca o astfel de promisiune.

Nu cred că am întâlnit căsnicii cu adevărat perfecte-care este oricum o noțiune abstractă și relativă. Nu cred că este posibil așa ceva. Dar pot spune că am observat foarte multe căsnicii din afară, începând cu cea a părinților mei poate-care da, se încadrează perfect într-un anume tipar-acela al neîncălcării jurămintelor. Nu știu cât de importante au fost alte aspecte pentru ai mei, dar cu siguranță ceea ce admir eu cel mai mult la ei este faptul că au reușit să rămână loiali unor principii. Firește, nu se știe niciodată ce se întâmplă în spatele ușilor închise, deci nu poți judeca dacă un cuplu este neapărat fericit în căsnicie sau nu. Dar judecând după aparențe-da pot spune că aparențele nu sunt întotdeauna înșelătoare-și că uneori ele chiar reflectă proiecțiile celor care le afișează-și asta cât se poate de clar. Deci judecând după copertă, pot spune că am văzut căsnicii, care deși recente, seamănă deja cu niște relații asumate, învechite, plictisite, prăfuite, modelate perfect după realitate, după convenții, după principii, după tot ceea ce este deja prestabilit, acceptat și prescris. Nimic mai simplu. Nimic mai ușor decât să te încadrezi perfect în niște tipare-pattern-uri care devin repetitive, monotone în care nu mai regăsesc persoanele care erau înainte de căsătorie. 

Probabil asta mă frământă de foarte multe timp-dacă aceea persoană cu care ne-am căsătorit reprezintă într-adevăr jumătatea noastră, atunci de ce persoanele care formează un astfel de cuplu căsătorit ajung să fie ingerate de propria comuniune, de propria intimitate?