Mic tratat Antiplictiseală

Fear or Failure?

2011-08-09T23:13:00.000-07:00

Nu s-a schimbat nimic. Omul care vinde geamuri vine cam tot o dată pe săptămână și vocea îi pare doar puțin mai îmbătrânită dar nimic mai mult. Nu contează că nu mai cumpără nimeni geamurile lui, nu contează că e ignorat complet, el a rămas tot același.

Cum e să te trezești dimineața printre o generație care știi că a ratat? Și nu e generația celui care a vândut mai bine de 20 de ani geamuri în cartier, nu e generația bunicuței pe care o văd printre blocuri vorbind la telefon, nici generația părinților care-și mai vizitează copii doar pe skype. Este vorba chiar de generația mea. Cât de înfricoșător este să te gândești zilnic că poate ai contribuit și tu la rateul propriei generații, la faptul că nimic din ceea ce se întâmplă zilnic nu mai are sens sau explicație pentru nimeni deja pentru că deja mass media a tras concluziile și noi ne supunem orbi și în neștire.

„Să moară bursele!” Mă gândeam aseară în timp ce deschid skype-ul să-mi mai potolesc dorul de cei dragi. „Vine potopul, bine că suntem aici, și noi (including me) aici!” zice o doamnă bine mersi acum departe. Să ne așteptăm la potop? Eu nu mai deschid TV-ul din principiu pentru că nu mai suport să văd cum altcineva îmi construiește o realitate pe care ar trebui să o iau de bună, o realitate pe atât de falsă cât de reală. Nu mă îndoiesc că e un sâmbure de adevăr în tot ceea ne bombardează zilnic, nu mă îndoiesc că oamenii pierd și câștigă zilnic, dar oare nu a fost întotdeauna așa? Doar că acum faptul că se pierd averi la nivel ridicat trebuie în mod obligatoriu să mă intereseze și pe mine, iar dacă nu mă afectează în mod direct, atunci e musai să mă afecteze, din solidaritate.

Cu ce a eșuat generația mea până la faptul că într-o zi putem liniștiți să ni se transmită prin mass media că de mâine nu vom mai primi salarii, și să stăm calmi, pasivi, văzându-ne mai departe de facebook, skype etc, nederanjați de realitatea mediatică care a înlocuit orice gând ascuns, orice dorință neexprimată, orice ambiție de a schimba ceva și mai ales ne-a făcut atât de moi încât singura mișcare pe care o mai facem este la nivelul tastaturii, sau al touch screen-ului, sau poate doar al vocii. Dar nu din cauza asta am eșuat ca generație, doar ne-a amplificat starea de inerție intelectuală în care zacem lipsiți de orice motivație de a compara un lucru cu altul, sau măcar de a întreba de ce așa și nu altfel. Am fost hrăniți cu idei preconcepute în beneficiul altora și noi nu am făcut altceva decât să le acceptăm benevol contribuind dinamic la creșterea incertitudinii despre ceea ce ni se întâmplă zilnic. Până acum ceva timp omega 3 era foarte folosită în margarină, sute de mămici și-au crescut copiii cu omega 3, azi e foarte dăunătoare. Până nu demult am fost asaltați de încălzirea globală, azi am vazut că de fapt nu e exclus să fie o mare ficțiune construită tot pentru fraierii care cred totul și care ar plăti oricât pentru surse alternative făcând pe alții mai fericiți, și tocmai pe aceia care nu ar avea nicio jenă să ne anunțe din spatele unui ecran că odată cu prăbușirea burselor vine și sfârșitul lumii, așa doar de dragul rating-ului. În Anglia, deși nu ne omora căldura, absolut fiecare student avea o sticlă de apă pe birou, deși încă nu am văzut pe nimeni murind de deshidratare, dar ni s-a spus prin diverse surse că e musai să bem 2 litri pe zi, deci varietatea brand-urilor care se afișau nestingherit pe birouri era dovada progresului acestei afaceri. În anii 90 râdeam încă că „aia din occident cumpără apa! Ha ha!” Da cum se poate să fie atât de fraieri? Ei uite că suntem exact acolo, more or less.

Și credeți că poară cineva povara eșecului? Noi, evident. Doar că povara e prea grea și lipsa de solidaritate e mare, ca și atunci când te trezești ca într-un roman de Kafka că ești singurul care face grevă dintr-o școală plină de profesori nemulțumiți dar înfricați că o grevă le va tăia și puținul de salar pe care îl mai au. Deci cine poartă povara eșecului? Păi tot generația eșecului care trebuie să susțină acum câte 2 pensionari, statisticile afirmând că până în 2020 vom susține 9 pensionari. Don't take it for granted! Fiecare cu drepturile lui firește, doar că asta îmi confirmă că nouă nu ne va plati nimeni pensiile, firește trebuie să fii cel puțin un idealist să-ți imaginezi că vei avea timp să mai ieși la pensie în contextul actual.

Se pare că Pandora are sertare ascunse în cutia sa și că încă tot scoate la iveală câte ceva care ne surprinde, mă întreb oare what happened with hope? Cred că hackerii au virusat-o și că acum viitorul sună a promisune foarte îndepărtată, care, între noi fie vorba (my generation), știm că nu se va realiza.

Mandown: OF măi Shakespeare...

2011-07-13T09:50:00.000-07:00

Romeo nu mai este eroul meu. Nevoia m-a împins să mă duc din nou la textul lui Shakespeare azi și sincer am rămas dezamăgită. De fiecare dată când trebuie să îl recitesc pe Shakespeare, devin isterică și mă revolt pentru că știu că o să mai descopăr ceva. Azi Romeo m-a dezamăgit foarte tare. Nu știu cum a vrut Shakespeare să-l vedem, dar mie mi se pare acum doar un adolescent copilăros care plânge și se plânge de câte ori are ocazia și mai ales oricui când ceva merge prost. Să nu mai povestim de inconstanța care-l caracterizează în totalitate. Undeva pe la începutul piesei e foarte îndrăgostit de Rosaline, apoi dintr-o dată, imediat ce o vede pe Julieta, își schimbă centrul de interes. Asta nu e totul. Toată piesa sta pe schimbul de identități ceea ce face ca tragedia care se întâmplă în final să pară nu mai mult decât un simplu detaliu.
Și Romeo e un veșnic nehotărât, un prostuț foarte patetic, să nu mai povestim de faptul că e un efeminat. Nu mă miră că Shakespeare e încă foarte actual. Se îndrăgostește totuși de Julieta, dar numai pentru că avea nevoie de o identitate, Romeo e veșnic cel fără identitate, și se hotărăște că iubirea e un mijloc perfect de a obține o nouă identitate. Se decide că e cazul să mai crească și Julieta e perfectă pentru scopul lui. Ea are tot ceea ce el nu are: putere, o individualitate, curaj, înțelepciune, maturitate, consistență, și mai este și rațională pe deasupra. Ah...femeile...

Dovezi sunt peste tot în text, trebuie doar să fii un pic cu ochii în patru când citești. În scena balconului când Julieta îi cere lui Romeo să-și schimbe numele, adică să renunțe la identitatea lui, de fapt îi cere indirect să treacă de la aparență (ăsta e Romeo de fapt!) la esență. Cerându-i acest lucru, Julieta își asumă intenționat și conștient rolul unui bărbat.

Ultima scenă e și mai patetică pentru bietul Romeo care nici măcar nu are curajul să se sinucidă ca un bărbat, folosind otravă, în timp ce Julieta îi folosește sabia...asta mi-a ajuns!

Julieta e o manifestare a raționalității aici, în timp ce Romeo e lipsit de consistență, nu-și asumă responsabilități, seamănă mai degrabă cu o figură feminină. Julieta își asumă foarte bine identitatea de femeie, deși contextul istoric ne spune că nu era o perioadă tocmai propice acestui lucru.

Încă îmi plac la nebunie textele în care femeia este percepută ca sursă de cunoaștere, prin ea bărbatul are ocazia să devină altceva decât ceea ce este.

Sunt foarte multe texte care spun enorm despre rolul femeii, și nu este vorba de rolul de mamă, casnică regină, soție etc., ci în sensul de sursă de cunoaștere. Concepția asta s-a transmis și mai târziu în ideea potrivit căreia iubitul ar trebui să se regăsească în iubită, mai mult sau mai puțin, și tot de aici pornește și ideea „masculinizării” femeii, din păcate ideea nu s-a concretizat foarte fericit, femeile renunțând la unele trăsături fără de care nu se poate, adoptând atitudini care mă uimesc și mă pun pe gânduri în egală măsură.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (4)

2011-07-10T09:20:00.000-07:00

Primele ambiții

Nu este doar un vis cu siguranță. E adevărat. Sunt ceea ce sunt, și nu m-am născut nici ca să fiu ceea sunt, nici ca să fiu altceva decât ceea ce sunt și trebuie să recunosc că nu-mi amintesc să fi avut niciodată ambiții mărețe legate de viitor.

Acum nu mă surprinde deloc că eram ancorată doar în prezent și că zilele se scurgeau în ore de joacă doar. Da! Numai joacă! Și fiindcă asociam ambițiile cu dorințe, pentru că în fond duceau spre același lucru, adică să obțin ceva cu orice preț, prima ambiție a fost să învăț o poezie din care nu înțelegeam nimic doar ca să primesc o pereche de sandale noi. Știam că le voi primi oricum de fapt, practic acela era scopul oricărei serbări de la grădi, dar vroiam să știu probabil că le-am meritat îndeajuns. Și care e spaima cea mai mare a adultului? Vorbitul în public probabil, și care e spaima cea mai mare pentru un copil? Să spună o poezie în public!

Dacă nu aș fi găsit o poză veche, pentru că memoria mea era setată încă de pe atunci să uite rapid orice situație care să mă jeneze prea mult, atunci nu-mi mai aduceam aminte de faptul că singura ambiție pe care am avut-o s-a concretizat în abordarea rochiței de pe mine din toate unghiurile, cu ambele mâini, pe motivul mâncărimii provocate de niște ciorapi groși, spre deliciul audienței care se prăpădea de râs. Oricum am rămas cu sandalele.

Era septembrie 1992. Știu sigur asta. Și ploua de numa afară. Shopping-ul era un eveniment pe atunci, adică se întâmpla foarte rar și trebuia să fie foarte întemeiat. Așa că odrasla din mine s-a văzut cu o uniformă nouă, de care nu-mi aduc aminte prea mult pentru nu prezenta niciun interes. De ce să mint? Nu mi-am dorit niciodată să merg la școală și eram convinsă ca și Alice că începerea școlii însemna ieșirea din Wonderland. Cu toate astea, eram în Central, cu uniforma achiziționată, dar eu m-am desprins o clipă de mama, și m-am oprit la raionul de jucării, unde m-am așezat pe o oliță roșie în formă de mașină, de pe care nu am mai vrut să mă ridic sub nicio formă. Și cu asta, ca element declanșator, ambiția era deja la cote maxime: o doream cu orice preț, o doream cum nu mi-am dorit niciodată o păpușă, o doream pentru simplul fapt că era foarte roșie, și că puteam să o integrez foarte bine în jocurile mele, mașina era exact ce-mi lipsea din decorul pe care îl puneam în timpul fiecărei sesiuni de joacă. Aveam o presimțire totuși. Că nu voi avea mașina. Și așa a fost. Cu toate plânsetele care i-au urmat, cu toate insistențele mele, argumentul suprem-mergi la școală în câteva zile, nu a trecut peste ambiția mea. Probabil prima despărțire de primul iubit a fost mai puțin dureroasă decât faptul că nu am avut ceea ce mi-am dorit atunci.

Nicio ambiție de nicun fel în clasele primare, nici măcar în materie de performanțe școlare. Pur și simplu credeam într-un fel de predestinare, cum că nota pe care o iau într-o zi era în funcție de etajul la care mă duceam cu liftul în ziua respectivă. Uneori mergea, alteori nu, știu doar că nu mă ambiționau notele deloc. Elementul declanșator? Comparația! Nici acum nu cred că ambițiile, și nu dorințele, pe care le-am avut mai târziu, vin chiar din interior, tot timpul este ceva sau cineva care le pornește. Să spunem că m-am ambiționat să nu las notele în seama sorții, mai ales că a mai apărut ceva mai motivant.

Dar despre vreo ambiție legată de viitor nici vorbă. Cineva foarte drag mie a dat injecții la păpuși toată copilăria, născându-se parcă cu tot cu ambiția de a deveni doctor, deși știu că e imposibil.

Eu nu operam păpuși, nici nu le dădeam injecții, nici nu mă imaginam pe mine în diverse roluri de adult, de obicei copiam situații pe care le vedeam în serialele de la TV cu mama și continuam episodul în joc, cel mai des îl modificam după bunul plac. Puteam să schimb orice nu-mi plăcea din realitate în joc, puteam să mă prefac că nu sunt tristă, că personajele mele vor face exact așa cum spun eu pentru că de data asta eu decid pentru ele, și mai ales, puteam să-mi proiectez propriile fantezii.

La un moment dat m-a întrebat mama eu ce vreau să fiu când mă fac mare. Trebuie să recunosc că răspunsul a surprins-o:
-Nimic. Vreau să călătoresc. Da, tu unde o să te muți de aici?

Până la urmă orice dorință pe care am avut-o în copilărie, a devenit o ambiție mai târziu, cu unele ambiții de atunci trăiesc și acum..dar mai târziu despre ambițiile din prezent.

Undeva prin adolescența întârziată singurele ambiții le-am avut numai față de lectură, nimic legat de viitor, pentru că deja începeam să mă proiectez și în viitor, nu doar în prezent. Firește niciodată nu am privit mai departe de 3 luni, adică timpul pe care îl aveam să citesc exact cât am chef, să mă plimb exact cât îmi tihnește, să scot din dicționar exact câte cuvinte vreau. Cam la asta se rezumau trei luni în care adolescența întârziată nu m-a făcut să-mi pun niciun fel de întrebare problematică, în care nu eram nici măcar curioasă să fumez la colțul blocului, sau măcar să fug de acasă. Toți copiii fug de acasă măcar o dată în viață, sau măcar le trece prin cap să fugă, eu mi-am irosit șansa cu câțiva ani mai devreme, când singura încercare a fost sortită eșecului pentru că nu am fost destul de precaută să fug prin spatele blocului.

Nici mai târziu nu am avut nicio ambiție legată de ceea ce mă așteaptă. Tot liceul stăteam într-o zonă de confort asigurată de faptul că mă fac avocat cu siguranță. Știam doar că fiecare trebuie să facă ceva până la urmă, și eu fusesem destul de constantă până atunci. Adică de la nimic am ajuns totuși la o ambiție ceva mai mare de atât. Patru ani au trecut fără absolut nicio schimbare în ambițiile mele, adică vedeam că literatura îmi ocupă tot mai mult din timp, dar era tot timpul un hobby. Și probabil m-aș fi făcut avocat dacă m-aș fi născut doar cu un an mai târziu când probabil nu ar fi trebuit să aleg între admiterea la Filologie și admiterea la Drept, care, ironia sorții, se întâmplau exact în aceeași zi, exact la aceeași oră. Lucrurile s-au simplificat foarte mult un an mai târziu când admiterea la facultate era istorie deja. Puteam să mă răzgândesc totuși, doar că eu nu prea renunț dacă încep să fac ceva, oricât mi-ar displăcea, doar că de data asta nici nu-mi displăcea.

Nici măcar ca studentă nu priveam mai departe decât prima sesiune, sau mai departe decât următoarea vacanță în care în sfârșit îmi satisfăceam o ambiție mai veche de-a mea, aceea de a vedea cât mai multe locuri, de a cunoaște cât mai mulți oameni, de a încerca să înțeleg de ce în locuri diferite sunt poate altfel, dar tot eu, dar totuși de ce anumite locuri au puterea să scoată ce e mai bun, sau ce e mai rău din noi, de ce doar în anumite locuri pot să spun un lucru, și în alte locuri același lucru e deplasat. Încă mai lucrez la asta.

Uneori primele ambiții nu sunt ceea ce vrem să fie ele mai târziu, uneori primele ambiții ne deraiază de pe traseul inițial, foarte des primele ambiții nu fac decât să ne învețe cum să alegem altceva, sau poate cum să ne motiveze să nu alegem altceva.

Vreau să mă fac copil doar pentru că am uitat cum e să trăiesc fără nicio ambiție, să fiu exact ce eram atunci, fără să-mi mai planific viața în funcție de ambiții și fără ca ambițiile să devină un rău necesar, fără să mă întreb dacă aș vrea să fie altfel decât este, dar, probabil, deocamdată este doar ceea ce este.

Dragostea în vremea rețelei

2011-07-04T09:02:00.000-07:00

Nu aș scrie despre un subiect care merită să fie trăit, decât scris despre el, dacă nu aș fi citit despre niște nunți virtuale din Second Life. O glumă? Deloc. Cuplul, tipa din state, el din Irlanda, au o relație cât se poate de virtuală în Second Life, s-au văzut pe skype abia după nuntă, și au continuat relația de atunci încoace. Cu siguranță nu sunt singurii, dar ce-i împinge totuși pe oameni să aleagă astfel de alternative? Sau poate nici măcar nu mai e o alternativă, poate e deja un mod consacrat de dating, poate chiar nu e nicio diferență între ceea ce se întâmplă în spațiul virtual și ceea ce se întâmplă în realitate.

Oare dacă ar exista partea a II-a a romanului „Dragostea în vremea holerei”, atunci s-ar numi „Dragostea în vremea rețelei”?

Gabriel Garcia Marquez scrie romanul în anul nașterii mele, și este romanul unei iubiri amânate timp de 51 de ani, 9 luni și 4 zile. Ce este holera? Doar posibilitatea ca iubirea să nu se mai sfârșească.

Știm cum începe dar nu știm când se termină, sau dacă se termină, și dacă nu, ce se întâmplă cu ea..

Lui Florentino Ariza „îi pierise pofta de vorbă și de mâncare, nu mai avea somn și se perpelea toată noaptea în așternut. Însă din clipa în care a început să aștepte răspunsul la prima lui scrisoare, starea i s-a complicat cu o pântecăraie fără leac, niște vărsături verzui ca fierea, și își pierdu simțul orientării și se prăbuși ca din senin în nesimțire, încât maică-sa, îngrozită de suferinţele lui, se întreba dacă nu era vorba mai degrabă de ravagiile holerei decât de chinurile dragostei. /.../Simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.”

Nu mai există ce-i drept epidemii de holeră, dar există epidemii de rețea, cred că suntem cu toții contaminați cu rețea, cu tot ceea ce ne oferă online-ul. Dar ce se întâmplă atunci când simptomele dragostei devin asemănătoare cu cele ale holerei chiar și în rețea, și nu mai aștepți o scrisoare, ci un mesaj?

Ei bine, atunci e clar că te-ai îndrăgostit. Din punct de vedere științific nu e chiar deloc imposibil și complicat să te îndrăgostești de cineva din mediul virtual, sau de un avatar, pentru că mintea noastră nu face distincția între real și virtual. Psihologul Jeremy Bailenson chiar spune că te poți îndrăgosti chiar și de ideea unei persoane, sau de imaginea pe care ne-o facem despre acea persoană pentru că felul în care simțim sau suntem stârniți- e același lucru, real sau virtual.

Cum funcționează? Cu maximă economie de timp, cu minimă implicare, cu independență maximă, cu maxim efort de a trăi totul în subconștient, și nu real, și cu minim efort de autoanaliză a sentimentelor. And guess what? It can last forever. La fel ca și în romanul lui Garcia Marquez, nu există bariere temporale, și nici măcar spațiale.

Ce devine dragostea în vremea rețelei? An addiction. La fel ca și rețeaua.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (3)

2011-07-03T13:33:00.000-07:00

Prima vacanță departe de casă

Verile petrecute în Moldova și faptul că acum stau și mă uit la nepoțica mea cum se joacă cu niște copii care locuiesc în aceleași case în care locuiau și tovarășii mei de joacă, mă fac să mă gândesc nu numai la prima vacanță departe de casă ci și la faptul că pe măsură ce am crescut am pierdut tot mai mult, la fel și cu orele de somn, de la 12 ore pe noapte ca și copil ajungi să te mulțumești și cu 6/7 acum.

Iunie 1990. Fără să-mi dau seama ajung în satul Români, de obicei plecarea din Cluj se făcea cu noaptea în cap, și până să-mi dau seama, eram deja acolo. În acea dimineață, nu numai că m-am trezit acolo, dar înainte să mă trezesc, părinții erau deja plecați. Până s-a dumirit și bunica că sunt un fapt împlinit pentru toată vara, eu mi-am și pregătit valiza la poartă. Lui buni nu-i venea să creadă, dar uite așa am ajuns să-mi exprim supărarea. Dar buni mă convinge că trebuie să strâng nuci pentru dulceață. Deci m-am pus pe treabă și în câteva ore Clujul devine o amintire și încep să-mi cercetez teritoriul: o cameră numai a mea, un lux de care nu beneficiam la Cluj, un dulap cu jucării vechi care nu-mi trezeau deloc pofta de joacă, o curte imensă în care erau nuci, meri și altele, niciun animal domestic, doar niște pisici pe care nu le reclama nimeni încă, și o vie de pe care am mâncat toți strugurii în septembrie, fără prea multe distracții pentru un copil de 5 ani, educat prin grădinițe.

....și nu știu alții cum sunt dar dacă stau să-mi amintesc, în câteva săptămâni mai apare și o soră în peisaj, care mă pierde în scurt timp prin porumb, adică cu toată încrederea cu care nu mai lași azi copiii pe mâinile unui alt copil, cu toate astea, ajung drept în porumb, dar salvată de un coteț în care zac ore în șir, fără să-mi dau seama.

...și nu mai știu cum apar în peisaj și o mătușă adolescentă cu prietena ei care se pare că vor sta toata vara pe acolo, și eu le puneam întrebări existențiale „Adica, ce vreți să faceți voi toata vara pe aici?” Așadar, o soră care mă pierde în porumb, o mătusă cu diverse preocupări de tânără în anii 90 și o prietenă despre care nu știu nimic...la 5 ani nici nu trebuie să știi mai mult de atât...dar trebuie să recunosc aveam perspective mari pentru prima vară departe de casă.

Și deși mi-ar plăcea să-mi amintesc fiecare detaliu al acelei prime vacanțe, e greu, și e amuzant că îmi amintesc numai de lucruri mai mult sau mai puțin comice.

....faptul că făceam în baie într-o covată în spatele curții și că baia era un eveniment deoarece puteam avea acces cu privirea în partea opusă, spre lacul care a secat de mult.

...faptul că funcționam pe post de ceas deșteptător pentru toată adunătura din casa bunicii..

...că nu aveam noțiunea timpului și că stăteam să ascult povești cu lilieci sub nuc în sat până mă colecta cineva și mă aducea acasă

...că atunci grădina mi se părea imensă și că aveam un văr (mă îndoiesc că eram veri pentru că nu ne-am mai întâlnit niciodată de atunci) cu care mă jucam „Aviatorul”. Ideea e că trebuia să te urci în toți copacii și cine se cățăra primul în mărul suprem din centru câștiga jocul.

...că singurele animale de companie erau niște pisici păduchioase de la care am luat păduchi pentru toată lumea..

...că ne jucam pe toată valea și eu nu mai știam ce să fac să vorbesc fără accent, că deja eram etichetată, drept aia care vorbește ciudat..

..că seara mâncam mămăligă cu pește și că bunica ascundea niște sticle ( aveam să aflu mai târziu că erau sticle de vin) în pământ, și eu credeam că îngroapă ceva misterios.

...că la amiază trebuia să dorm forțat și că muștele îmi anulau orice intenție de a face pe copilul educat de la grădi care simula mereu somnul de dupa-amiază..

....că îmi făceam păpuși din porumb, și că până la sfârșitul verii aveam o colecție de admirat

...că am făcut varicelă și că am crezut că mor de mâncărime, și că buni aproape mi-a legat mâinile să nu mă scarpin, deja îmi imaginam că o să rămân desfigurată pentru restul vieții..

..că într-o zi când mi se părea mie că se făcuse deja cam răcoare afară, a venit mașina, și în câteva ore m-am trezit la Cluj întrebându-mă dacă totul a fost real sau doar un vis așa cum mă întreb și acum când încerc să-mi amintesc.

De ce vreau să mă fac din nou copil aici? Pentru că e locul în care am învățat să fiu independentă, să-mi doresc lucruri și să mă lupt pentru ele, să-mi fac tot felul de prieteni, fără considerente de vârstă, să-mi fac propriile jucării, să-mi folosesc imaginația astfel încât să nu mă plictisesc cu o soră care citea veșnic în nuc, o mătușă pe care o admiram în secret pentru că se ruja pe ascuns, o bunică care era tot timpul prea ocupată să rezolve treburile unei gospodării pe care o vizita doar vara, că am supraviețuit glorios primei boli a copilăriei, că atunci mi s-a părut pentru prima dată ziua prea scurtă și vara prea frumoasă.

Leagănul respirației (2009, Herta Muller)

2011-06-13T08:10:00.000-07:00

"Ăsta era mersul lucrurilor-și pentru că nimeni n-avea ce-i face, nimeni nu putea face nimic."

Nu-mi prea stă în fire să citesc romane care descriu viața sub dictatură, pur și simplu, în afara de cei care și-au dus veacul prin lagăre, mi se pare că viața a fost în general mult mai ușoară pentru ei decât pentru noi, dar acesta e un alt subiect deja. Romanul Hertei Muller, Leagănul Respirației (2009, Premiul Nobel pentru Literatură) este diferit în acest sens pentru că recreează cu un lirism aparte experiența trăită de germanii din România, deportați în lagărele din URSS. Recunosc am citit cartea doar pentru scriitură, nu pentru subiect.

Personajul principal nu este decât un adolescent de 17 ani ridicat pe neașteptate în timpul nopții și dus într-un lagăr sovietic unde își petrece următorii 5 ani. În acești 5 ani adolescentul se raportează numai la obiecte și la trăiri cât se poate de minime tocmai pentru a se distanța de viața de zi cu zi a lagărului. Foamea este prietenul imaginar care i-a ținut de urât, șalul, batista, lopata sunt alte obiecte care capătă o importanță deosebită pentru Leopold. Cu toate acestea, oricât de mult se agață de prieteni imaginari, de obiecte, de vorbele bunicii, pe Leopold îl va marca mereu experiența trăită în lagăr, chiar dacă reușește să fugă ulterior din țară.

Narațiunea se alcătuiește din conversațiile purtate între Herta Muller si Oskar Pastior care a trăit o astfel de experiență și care și-a dorit foarte mult ca cineva să rescrie povestea pentru el.

Cartea este o poezie, și o poezie nu se poate povesti, aș putea spune doar că suferința devine foarte subiectivă și capătă o altă intensitate și dimensiune atunci când e spusă de Herta Muller.

Life in a day (24 iulie 2010)

2011-06-13T00:00:00.000-07:00

Oare ce făceam anul trecut pe 24 iulie? Nu-mi amintesc, deci a fost cu siguranță una din acele zile în care nu se întâmplă nimic, așa cum spunea și unul dintre voluntarii din film. În 24 iulie oameni din toată lumea au filmat o zi din viața lor și și-au pus înregistrările pe youtube pentru ca David Macdonald să le pună cap la cap și să facă un film excelent din acestea.

Voluntarii au trebuit nu doar să-și filmeze o zi din viață, dar și să răspundă la câteva întrebări simple: Ce iubești?/ De ce îți este frică?/Ce ai în buzunar? Ei bine și ce au filmat oamenii? Experiențe care redau toate emoțiile și momentele prin care trecem la un moment dat sau zilnic: naștere, copilărie, durere, bucurie, artă, boală și moarte, mai puțin sex, spre dezamăgirea regizorului. Toate acestea s-au regăsit în toate culorile și limbile, în toate părțile lumii.

Nu este nici pe departe vorba de un film obișnuit, nu poți să-l încadrezi cu ușurință în niciun gen aparte, se spune că este un documentar, o fuziune între web și film, mie mi se pare că la nivel narativ e mai degrabă ceva foarte poetic, pus pe ecran, care te poartă în 95 de minute, prin toată lumea, prin toate emoțiile, prin tot ce experimentăm nu neapărat într-o singură zi, ci într-o viață.

Ideea filmului este că acea zi de 24 iulie trebuia să redea cât mai fidel viața în secolul 21, de aceea scenele sunt foarte intime, și nu te trimit decât foarte subtil la confortul sau lipsa de confort din diferite părți ale lumii, ceea ce sugerează că pentru capsula timpului nu mai sunt atât de relevante inovațiile tehnologice, cât felul în care am învățat să trăim de-a lungul timpului, diferit dar la fel dacă ne raportăm la emoții care nu diferă cu nimic decât prin modalitatea de exprimare.

Life in a day este o capsulă a timpului care va spune generațiilor care urmează cum era să trăiești în 24 iulie 2010. Este un film experiment care a implicat comunitatea de utilizatori youtube în primul rând și care sugerează că în viață toate momentele, oricât decât de banale ar părea atunci când sunt trăite, reprezintă o felie de viață ce poate face parte dintr-un film.

The Flood (Israel, 2011)

2011-06-12T14:16:00.000-07:00

Fără îndoială Potopul (Mabul/The Flood, 2011) este una dintre cele mai bune producții pe tema copiilor cu nevoi speciale, sub regia lui Guy Nattiv. Toată povestea se concentrează în jurul lui Yoni, un băiețel de 13 ani care este pe cale să devină bar mitzvah, a mamei acestuia, educatoare, și a tatălui care e și el departe de modelul tatălui ideal. De fapt avem o familie disfuncțională în care toți au mici secrete, Yoni care face teme pe bani și ia suplimente alimentare ca să crească mai repede, mama care este o femeie neîmplinită, și tatăl care ascunde familiei că nu mai are voie să zboare după ce a fost prins drogându-se. Așa stau lucurile până în ziua când primesc un telefon care-i anunță că trebuie să-și colecteze fiul autist din instituția în care l-au lăsat timp de 12 ani, punând familia în fața unei situații fără ieșire.

Mi-a plăcut enorm scenariul filmului pentru că este lipsit de clișee și pentru că se desfășoară pe două planuri: real și simbolic. În primul rând motivul Potopului din Biblie apare frecvent în încercarea lui Yoni de a învăța pasajele care trebuia să le recite la ceremonia prin care devenea un bar mitzvah, aceleași pasaje sunt singurele care îi trezesc interes fratelui autist, care în mod normal nu reacționează la nimic din exterior. Imaginea mării și a Potopului te trimit imediat cu gândul la călătorie, la faptul că pleci cu gândul că vei începe de la zero altundeva pentru că apa curăță totul, tot trecutul, toate regretele și toate păcatele. La fel ca în povestea cu Noe, metafora principală se învârte în jurul aceleiași teme: vina. Atât în povestea lui Noe, cât și în familia lui Yoni, toți sunt vinovați, de la mama care își înșeală soțul, soțul care fumează marijuana pe ascuns punându-și în mod constant job-ul în pericol, până la Yoni care deja face multe lucruri pe ascuns, încercând să pară cât mai independent, la care se adaugă și faptul că și-au abandonat copilul autist într-o instituție de boli mintale. Toți au cel puțin o vină care trebuie răscumpărată cumva. Venirea fratelui și a copilului autist este o ocazie pentru toți membri familiei de a a redeveni din nou o familie și de a se revanșa pentru greșelile făcute.

Ritmul filmului este destul de lent, dar jocul actoricesc este foarte bun și nu sugerează decât că orice lucru, inclusiv relația dintre cei doi frați, foarte proastă la început, se construiește cu foarte multă răbdare și mai ales toleranță.

E un film despre toleranță și despre felul cum ne raportăm la cei cu probleme speciale, într-o țară unde prejudecățile sunt la ele acasă.

Oxygen (Belgia, 2010)

2011-06-12T01:08:00.000-07:00

Era aproape 1:00 dimineața când am ieșit de la film, dar toată lumea din sală se agita să voteze Oxygen/Adem (Hans Van Nuffel, Belgia, 2010), atitudine pe care nu am mai vazut-o la niciun film de la TIFF anul acesta. Mi s-a părut foarte fain că publicul s-a simțit dintr-o dată atât de legat de film, și că tăcerea și înghițitul în gol au fost singurele lucruri care s-au auzit în sală pe perioada vizionării.

Tom și fratele său Luca suferă de o boală genetică, fibroză chistică, care le distruge încet plămânii. Tom îl întâlnește pe Xavier într-una din vizitele de rutină din spital, și acesta îi reînnoiește pofta de viață. Romantismul intră în scenă atunci când Tom o întâlnește pe Eline, care e în carantină datorită unei infecții.

Este o poveste despre cum e să ai foarte puțin timp rămas, despre cum poți să trăiești fiind conștient de timpul rămas, despre cum poți să profiți la maxim de lucrurile pe care ți le oferă viața, fără să ratezi nimic și mai ales despre cum percepe moartea un tânăr de 17 ani.

Tom trebuie să facă o selecție? Poate, și nu alege tocmai ce i se potrivește, ci ceea ce l-ar face să pară „cool” în ochii celorlalți.

La început alege să trăiască ca și cum nu ar suferi de nicio boală, făcându-și toate poftele, și mai ales considerând că mai bine trăiește din plin timpul rămas decât să-l irosească prin spitale.

Ulterior Tom își pierde fratele, ceea ce-l determină să trăiască și mai răzvrătit decât o făcea înainte, trăind la limita legalității timp de 5 ani.

Tom și Xavier se reîntâlnesc 5 ani mai târziu, la spital, așteptând aceiași plămâni de schimb. Tom are prioritate, pentru că era înscris de mult timp pe listă, Xavier, în schimb are prietenă și copil, deci o familie pentru care să lupte. Pentru Tom valorile sunt diferite. El este preocupat doar de faptul că i s-a terminat timpul, și că nu a profitat din plin de el. Eline, e undeva departe, pentru că a avut grijă să-i îndepărteze pe toți cei dragi de lângă el, tocmai ca să nu se confrunte cu situația de a fi compătimit de alții. Ajunge exact în aceeași situație în care era fratele său înainte să moară: respirând pe oxigen.

Tom renunță la plămâni în favoarea lui Xavier, care însă nu poate fi operat datorită temperaturii. Deși a optat tacit pentru moarte sigură, lui Tom i se oferă a doua șansă, pe care nu o refuză.

Oxygen e un film care te mișcă foarte tare sincer, până la a te întreba pe tine însuți dacă ceea ce ai făcut până în prezent mai are vreo valoare sau nu, dacă viața trebuie trăită așa cum o facem cu toții, sau dacă de fapt suntem conectați la un tub de oxigen invisibil, de care depindem în permanență, și care ne monitorizează fiecare gând, mișcare, decizie, emoție sau intenție.

Premii: Premiul Publicului TIFF 2011, Grand Prix of the Americas, Montreal Film Festival, Variety New Talent Award, Zurich Film Festival, Alice in the Cities Award, Rome Film Festival

Ultimul bărbat american

2011-06-11T08:17:00.000-07:00

Una dintre cărțile de poșetă (gen easy reading) de săptămâna aceasta a fost Ultimul bărbat american (Elizabeth Gilbert), finalistă în cursa pentru premiile National Book Award şi National Book Critics Circle Award. Când am văzut coperta, mă așteptam să fie o continuare a primei cărți (Mănâncă, roagă-te, iubește) deoarece au coperți similare. Nici vorbă de așa ceva, ci o carte despre un bărbat care se vrea a fi un erou salvator pentru nația lui. Este o carte despre identitate în primul rând, și despre modul cum americanii și-au pierdut identitatea pe care Eustace încearcă să o găsească întorcându-se acolo unde a început totul pentru ei. Toate călătoriile făcute de Eustace nu fac decât să contureze traseul regăsirii unei identități primitive în care el se simte cel mai împlinit. Până la urmă e vorba de alegeri care nu pot fi comentate.

Elizabeth Gilbert rescrie povestea lui Eustace Conway, un tip contemporan care consideră că mediul în care trăim este complet infect și că întoarcerea în natură reprezintă cea mai bună opțiune pentru omul modern.

Este ultimul bărbat american pentru că este în primul rând un om ieșit din comun pentru epoca în care trăim, un om care, deși are o listă absolut nostimă pentru femeia vieții lui, totuși are un crez de viață foarte simplu: pentru a fi fericiți, trebuie să ascultăm ritmul armonios al naturii, înscris în noi. Pare foarte simplu, doar că pe noi lucrurile simple sunt cele care ne atrag cel mai puțin.

Bărbații nu vor fi pe cale de dispariție, dar femeile vor fi cu siguranță dacă ar fi să se raporteze la interminabila listă de valori și calități pe care ar trebui să le avem.

Iată și o parte din listă:

Foarte sanatoasa

Deschidere pentru intimidate

Frumoasa

Increzatoare si interesata de sexualitate

Credinta/orientare spiritual.

Entuziasta si hotarata sa poarte de grija, calitati ale personalitatii femeii traditionale.

Inclinata spre un stil de viata ne-material, valori

Sensibila, increzatoare, orientate, plina de energie, sprijin pozitiv si aptitudini sociale

O persoana independent si capabila, care are puterea de a se lega adanc in uniuniea sacra a casatoriei.

Sa vorbeasca mai multe limbi straine

Sa lucreze in domeniul artistic sau sa fie interesata de arta – dans, teatru, literatura, arte vizuale, etc.

Pasiunea pentru familie – o prioritate

Sa aprecieze gestionarea rationala a banilor

Sa-I placa munca: organizarea fermei/gestiunea terenurilor/gradinarit.

Lista interminabila. Vi-l puteti imagina insusi pe Dumnezeu insusi dand din cap cand I s-ar inamana o astfel de comanda, zicand: Imi pare rau, amice, nu aveam asa ceva in stoc. Dar Eustace e mult mai optimist decat Dumnezeu si mult mai sigur decat Dumnezeu.

Aceleași miștocăreli românești (Ursul, Dan Chișu)

2011-06-11T05:05:00.000-07:00

Miercuri seara m-am dus și eu la pomul lăudat, la filmul care se anunța cea mai bună comedie românească din 2011, în contextul în care nu cred că mai sunt și altele.

Ursul (Dan Chișu)-un road-movie plasat pe la începutul anilor 90, în care un director de circ încearcă să salveze situația economică a circului prin vânzarea singurului urs unui vânzător german. Tranzacție eșuată pentru că angajații circului erau mai legați de urs decât de salariile promise în urma afacerii.

Legat de scenariu, îmi pare rău să spun, dar deja m-am cam săturat să văd în toate filmele românești aceleași miștocăreli legate de felul cum se raportează românii la politică, m-am săturat să văd că în toate filmele românești trebuie neapărat să apară un șef, m-am săturat să mi se amintească că nu putem organiza nimic în comun (anul trecut m-am trezit singura care făcea grevă într-o școală de stat!), nici măcar căutarea ursului.

Nu există niciun personaj principal în acest film, de altfel niciun personaj nu este conturat în vreun fel, actorii jucând în general prost. Despre umor, nu pot să comentez nimic. Pur și simplu nu am râs deloc, și eventualele scene de umor, le-am văzut deja și în alte filme. La toate astea se mai adaugă și ploaia care nu a ocolit Clujul în acea seară, scena plecării în grabă imediat după film, mi s-a părut mult mai comică decât filmul.

Principii de viață sau O zi din viața lui Velicanu?

2011-06-11T04:16:00.000-07:00

Nu pot să cred că pelicula Principii de viață, în regia lui Constantin Popoescu, se află în acest moment pe primul loc in topul preferințelor publicului de la TIFF. Am văzut filmul, dar totuși să nu exagerăm, filmul are mai multe minusuri decât plusuri.

Sigur povestea, care se desfășoară pe parcursul unei zile, poate părea captivantă la început, când totul începe confuz și aștepți să te lămurească în curând scenariul. Acest lucru nu se întâmplă, și dacă nu ești foarte atent, riști să pierzi firul poveștii la un moment dat. Faptul că povestea nu e închegată destul de bine este un mare minus pentru film.

În rest, Vlad Ivanon, trage în spate un film despre un bărbat la 41 de ani, care pare, cel puțin inițial, împlinit pe toate planurile, urmând ca filmul să demonstreze exact contrariul.

Așa cum spunea Constantin Popescu imediat după film, pelicula este de fapt povestea unui eșec, a unui bărbat care dă greș în tot ceea ce face. Repet este vorba de un bărbat care tocmai își construiește o vilă, este la a doua căsătorie, al doilea copil, toate acestea fiind indicii că vrea cu tot dinadinsul să o ia de la zero. Reușește? În primul rând petrece mai mult timp cu fosta soție decât cu actuala, nici cu actuala nu pare deloc să aibă o relație prea fericită, și întreaga zi se învârte printre nimcuri.

Principiile de viață ale lui Velicanu sunt total contrare cu realitatea pe care o trăiește: divorțat, re-căsătorit, încearcă să mențină o relație acceptabilă cu fiul său adolescent, cu fosta soție, dar și actuala soție care afișează figura veșnicei nemulțumite, să nu mai povestim de fiul cel mic, care plânge constant în brațele lui.

Criza de la sfârșit nu face decât să mai salveze starea de conformitate a lucrurilor care sunt acceptate tacit așa cum sunt și să-i redea lui Velicanu, într-o foarte mică măsură, respectul pierdut în fața tuturor.

Deși nu oferă nicio noutate, totuși e singurul film românesc care concureză pentru premiul TIFF 2011, neavând evident nicio șansă reală de reușită.

Filmul ar putea fi al treilea din trilogia Marți după Crăciun și Boogie, ele urmînd exact aceiași ratare a bărbatului aflat în jurul vârstei de 40 de ani. Întrebarea mea este: de ce trebuie să-ți formulezi niște principii după care să trăiești ani buni, pentru ca apoi să realizezi că acele principii ți-au făcut viața o rutină mult prea obositoare?

Propun un alt titlu mai potrivit pentru film: O zi din viața lui Velicanu

Loverboy...

2011-06-11T02:19:00.000-07:00

Despre Loverboy știam doar că a fost nominalizat la Cannes la secțiunea Un certain regard și că Mitulescu a păstrat aceeași disribuție ca și în Eu când vreau să fluier, fluier. De ce oare? După cum spune Ada Condeescu, ca să se păstreze chimia între cele două personaje principale, un fel de continuare a unei povești neîncepute din filmul precedent.

Cine este Loveboy-ul? Un seducător de la țărmul mării care seduce fete pentru ca ulterior să le vândă traficanților de carne vie. Având în vedere că mediul și familia le oferă prea puține șanse tinerelor din acea regiune, seducerea fetelor nu pare deloc complicată, și la un moment dat, se sugerează faptul că fetele au posibilitatea de a alege ce vor să facă. Problema apare atunci când impenetrabilul Loverboy chiar se îndrăgostește de una din victimele sale.

Loverboy rămâne un personaj ascuns în spatele ochelarilor de soare, nu simte absolut nimic, deși există intenția din partea regizorului de a umaniza puțin personajul prin prezența unui bunic de care ar trebui să aibă grijă din când în când. În afară de acel bunic, Loverboy, care e lipsit de orice emoție, trebuie să ducă în spate un film, și acest lucru nu-i reușește foarte bine. În schimb, Ana Condeescu, are o prezență scenică foarte reușită, deși rolul ei nu o prea ajută foarte mult în acest sens.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost felul cum a fost surpinsă atmosfera de vară de la malul mării, energia sălbatică a adolescenților și felul cum se îmbină căldura cu entuziasmul tinerilor care populau zona. Distracția la malul mării pare foarte inocentă și cel mai greu este să motivezi alegerile făcute de personaje.

Tot filmul îl are în prim plan pe Luca, care nu e capabil să iubească, deși se învârte printre fete și știe exact cum să se poarte cu ele. În mod firec prima întrebare este în ce măsură poate să te schimbe iubirea atâta timp cât nu te raportezi la nicio valoare, atâta timp cât întreaga viață e trăită în grabă, într-un ritm care nu-ți permite să te atașezi emoțional de nimeni. Filmul pune problema în felul următor: cum poți să duci o viață normală atunci când mediul în care ai crescut și în care trăiești nu-ți oferă nimic și nu te învață nimic?

Filmul te provoacă să te gândești la felul cum poți să-ți depășești limitele prin iubire. Cel puțin asta i se întâmplă lui Luca, el are ocazia să-și depășească limitele prin relația cu Veli, dar nu face față provocării, deci renunță și își joacă rolul de Loverboy până la capăt transformând-o pe Veli în ceea ce prevăzuse inițial, păstrându-se pe sine la loc sigur, așteptând o nouă ocazie care să-i ridice nivelul adrenalinei. Până la urmă despre asta e vorba: e prea periculos să te știi în siguranță într-o lume care-i lasă pe adolescenți să decidă pe cont propriu ce e mai bine pentru ei.

Școala noastră (2011, Mona Nicoara, Miruna Cozma)

2011-06-05T14:00:00.000-07:00

Ironia sorții sau a filmului pe care urma să-l văd, face ca, tocmai pe când traversam Erorilor, să dau peste un protest relativ pașnic, care spunea ceva de „vrem democrație”/ „nu ne-am născut în locul potrivit”. Trec mai departe, nu mă privește exact în acel moment, deși știu că aș fi vrut și eu să le țin companie.

Cunoscând în mare situația romilor din școli, singurul motiv pentru care m-am dus, a fost să văd mizeria în care trăim într-o formă cât mai artistică și eventual să pot face o lecție cândva pe baza filmului. Dar se pare că debutul în lung metraj al regizoarei Mona Nicoară și Miruna Coca-Cozma ne-au pregătit altceva.

Este vorba de povestea a trei copii, Alin, Beni și Dana, care se întâmplă să fie romi și care sunt urmăriți timp de 4 ani de către echipa de filmare și regizor. Cei trei încearcă să se integreze într-o societate, care pare indiferentă la problemele lor. Nu cred că e vorba de o indiferență națională față de romi, ci de indiferență față de oricine în general, se știe doar în România „fiecare pentru sine”.

Romii aveau școala lor în Dileu, școală care e în curs de renovare din fonduri europene, școală la care romilor nu le-a plăcut niciodată să meargă tocmai pentru că îi făceau să se simtă și mai marginalizați decât erau. În aceste condiții ajung să fie primiți în școala din Târgu Lăpuș, școală la care sunt din nou, indirect, marginalizați, doar prin simplul fapt că nu pot fi integrați în clase corespunzătoare vârstei lor, și în mare, rămân tot împreună, doar un an trece repede, până când vor termina renovarea școlii lor.

Între timp legislația UE se schimbă, și iată că nu mai pot fi formate clase doar din comunități rome, așa că investiția de pe valea Dilăului e doar clădire ultra modernă în mijlocul mizeriei, fără scopul pentru care a fost destinată. Sună cunoscut, nu? Piscina (tot din fonduri UE) făgăduită satului care nu are drumuri, nu este cu nimic mai prejos!

Inevitabil copiii se întorc din nou la școala din Târgu Lăpuș, unde nu reușesc (nimeni nu știe, și tot asta e și întrebarea tatălui lui Beni „De ce?”) să învețe nimic. Dana abandonează procesul pe parcurs, are 16 ani, dar consideră că a stat destul single, deci e vremea pt un soț. În patru ani apar 2 copii, care probabil vor merge la școală, după cum spune ea.

Din cauza rezultatelor deloc promițătoare, copiii sunt transferați la școala specială, unde se pare că li se acordă mai multă atenție.

Final deschis. Ce s-a întâmplat cu acești copii? Nimic. Sună cunoscut, nu? Stagnarea lor e de fapt și stagnarea noastră, oricât de greu o acceptăm, și mă face să mă gândesc inevitabil la una dintre poveștile mele preferate, scrisă de Hemingway, „A clean, well-ligheted place”, unde totul se învârte în jurul cuvântului „nimic/nothing”, unde până și omul ajunge să fie „un nothing”.

Din perspectiva spectatorului, aș spune că într-adevăr cineva e responsabil pentru situație, deși nu aș știi către cine să mă uit. Poate cu toții? Inclusiv ei?

Din perspectiva unui profesor care s-a confruntat cu o situație de genul acesta, pot spune că în învățământul de masă, munca diferențiată la acel nivel, este aproape o utopie, oricât de frumos ar suna. Pe de altă parte, legislația actuală spune că e ilegal să faci clase separate, deci?

Problema e mult mai complexă decât pare, dar la sfârșit rămân doar zâmbetele copiilor care au venit la vizionare, și care nu au fost probabil niciodată într-o sală de cinema. Au zâmbit pentru că li s-a dat dintr-o dată atât de multă atenție, pentru toată lumea i-a aplaudat în picioare, pentru că ne-au fost poate cei mai dragi actori și cei mai autentici.

În iunie se poartă TIFF la Cluj

2011-06-04T12:43:00.000-07:00

Săptămâna asta se poartă TIFF la Cluj și targetul meu pentru ediția 10 este de 1 film/zi, plus scurtmetraje, așa că să începem cu deschiderea, la care a plouat nu doar cu personalități, invitați etc, ci și cu o superbă reprezentaţie a trupei de teatru stradal Quidams, și cu o comedie foarte faină.

Nu i-am văzut la Campionatului Mondial din Franța din 1998, nici la cele europene, în schimb i-am văzut în Piața Unirii din Cluj-Napoca pe cei din trupa Quidams.

„Visul lui Herbert” a fost unul dintre momentele care m-a făcut să cred că niște actori îmbrăcați în costume cu heliu, prevăzute cu LED-uri, urcați pe niște catarige de 2 metri, dansând în jurul unei luni, te pot face să te desprinzi pentru câteva momente de scaunul în care ședeai și să-ți iei zborul împreună cu luna pe care au înălțat-o la final.

„Potiche” e scris si regizat de Francois Ozon, filmul fiind o adaptare a piesei de teatru scrisă de Piere Barillet și jean-Pierre Gredy. Piesa a fost scrisă la începuturile mișcării feministe în Franța, și la prima vedere avem de-a face cu o soție care scrie versuri stupide și e pe post de decor, o soție care se transformă într-o soție la putere, primar, chiar, în final. Firește, e o exagerare, și întreaga punere în scenă a candidaturii politice e de o superficialitate fără margini, lâsându-ne să ne bucurăm în sfârșit de o comedie simplă și drăguță.

Noutate

TIFF-ul se mută și în cartierul meu! Singurele mele amintiri cu cinema în cartier sunt de la fostul cinema Dacia, unde m-a dus mama la trei ani prima dată, rula filmul „Chirița la Iași”. Firește tentativa mamei a fost un eșec, coana Chirița nu a reușit să mă țină pe scaun suficient de mult...dar TIFF-ul reușește în fiecare an.

Pe post de secundar

2011-05-28T23:55:00.000-07:00

Ieri la standul școlii din cadrul targului Edu Fair dintr-un centru comercial.

În timp ce eu discut filantropie cu cei de pe acolo (era un târg caritabil, totuși), o doamnă se așează nestingherit pe scaunul meu. Am crezut că vrea doar să se odihnească un pic, că doar era căldură mare. Așa că, nu am deranjat-o pe doamnă vreo 10 minute, după care m-am gândit că poate chiar vrea ceva de la mine. Mă duc hotărâtă să-i fac pe plac, când colo dau peste o bătrânică la vreo 75 de ani care se bucură foarte tare când vede că-mi iau un alt scaun și pur și, fără să mă intereseze vreun detaliu (am dedus că sigur că nu are nici copil, nici nepot de școală), am întrebat-o....

Eu: Ce mai faceți?
Ea: Îmi aștept prietena, tot profesoară ca și mine, să mergem să mâncăm o pizza. Știi tu că la pensie nu prea ai prea multe de făcut.
Eu: Da, ce ați predat?
Ea: Franceză, timp de 35 de ani, și după, încă 10 ani pentru că mi-a plăcut prea mult.
Eu: Wow...încep să mă simt mică de tot...
Ea: Vai da ce bine că ești tânără..nici nu poți să-ți dai seama cât de mult înseamnă asta..
Eu: Îmi dau seama!
Ea: Nora mea zice că am metode învechite...nu mă lasă să-l învăț pe nepot franceza. Îți dai seama?
Eu: Orice limbă e un plus pentru oricine
Ea: Știu, da nora mea e din soi rău!
Eu: Poate doar nu realizează..
Ea: Nu știu cum l-o îmbrobodit pe fiul meu, doctor, chiar nu înțeleg..nu mă poate vedea
Eu: Da, au trecut ceva ani totuși..
Ea: Păi vreo 16 cred...
Eu: Așa deci, în cazul acesta, e subiectiv, clar. Nora d-voastră nu vă suportă, nu-i așa?
Ea: Nici eu nu aș fi spus-o mai bine! Da, nora mea mă urăște! E de soi rău!
Eu: Ce trist!
Ea: Dar nu e trist deloc! Probabil așa trebuie să fie, probabil, pur și simplu, există oameni care nu te lasă sub nicio formă să ajungi la ei, să-i descoperi, să te atașezi de ei, ea e una dintre acei oameni..
Eu: Copiii o iubesc?
Ea: Este părinte totuși, probabil că nu și-a pus niciodată problema.
Eu: Bine, dar simplul fapt de a te numi părinte, nu te face neapărat iubit instant, nu?
Ea: Nu știu, probabil că te face, până la un moment dat.
Eu: Probabil că nu, dar asta e o altă poveste deja...

Ea: Ce puține știți voi despre ceea ce a fost....doar povești repovestite...
Eu: Știu exact atât cât mi-am dorit să aflu! De ce să dezgropăm trecutul acum?
Ea: Pentru că ești tânără, dar trebuie să știi cum au fost lucrurile...
Eu: Dar, știu, atât cât am trăit, și cât am vrut să aflu.
Ea: Nu e suficient!
Eu: Pentru mine e! Mă obosește să știu atât de multe lucruri despre mine, sau despre alții, nu sunt deloc curioasă! Nu cred că faptul de a discuta despre lucruri, de a povesti altceva decât povești, te ajută într-un fel sau altul.
Ea: Și poveștile cum ajută?
Eu: Poți să decolezi în voie...fără explicații. Cel mai mult îmi displace să mă justific...e și cel mai greu lucru probabil...dar eu sunt o comodă..deci
Ea: Să știi că și lectura e o justificare
Eu: Știu
Ea: Crezi asta?
Eu: Câteodată... E mult prea complicat să vorbești despre tine însuți, eu nu aș fi putut face niciodată ce ați făcut d-voastră. E atât de simplu să vorbești despre cărți, chiar dacă acea carte ești chiar tu de fapt.
Ea:Uite mi-a venit prietena pe care o așteptam...
Eu: Poftă bună!
Ea: Mersi!

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (II)

2011-05-25T13:37:00.000-07:00

Căsuțele de la Șotron...

Una dintre elevele mele îmi aduce aminte azi de cât de mult îmi displăceau cărțile când eram ca ea. Nu numai că nu citeam niciun rând în plus decât ce era strict pentru școală, dar nici măcar nu eram curioasă să văd ce citește sora mea pe care o vedeam tot timpul răsfoind câte ceva. Și de ce? Pentru că nu-mi ajungea timpul să mă joc! Daca e să mă gândesc la unul dintre lucrurile care au contat cel puțin la fel de mult ca și casetele, atunci, mă gândesc la joacă. Nu eram genul de copil care să socializeze prea mult, chiar deloc, îmi aduc aminte că în clasa I am venit cu bomboanele înapoi acasă pentru că mi-a fost rușine să le scot din ghiozdan. Astfel, singura modalitate de a socializa a devenit jocul. Firește, preferam jocul individual, la început, cred că cea mai mare bucurie a fost când am aflat că am rubeola, și că voi sta două săptămâni acasă, timp suficient să-mi satisfac toate fanteziile în materie de joc.

Majoritatea copiilor au un prieten imaginar, eu nu am avut, în schimb, am avut cei mai buni tovarăși de joacă, mai târziu. Am avut parte de tovarăși de joacă deosebiți, cu care am avut cele mai nebunești idei, de la fuga de acasă, pentru care am primit singura bătaie de care îmi amintesc conștient, până la accentuarea simțului de team shared responsibility, adică eram în stare să spun orice minciună ca să câștig ore în plus de joacă.

Din copilul timid căruia i-a fost rușine să împartă colegilor bomboane, am ajuns copilul care se juca fără jenă oriunde, oricând, și, și mai grav, cu oricine!

Dintre jocurile care m-au făcut om mare, cred că Șotron era preferatul meu pentru că, neavând o cameră doar pentru mine, era singurul joc în care puteam să revendic căsuțe care deveneau interzise pentru ceilalți jucători.

Nu întâmplător romanul preferat din toate timpurile rămâne Șotron, tocmai pentru că Julio Cortazar este singurul care construiește prin intermediul jocului o adevărată metaforă pentru ceea ce am fost și suntem.

Șotronul e ca o lecție de viață pe care copilul o învață inconștient. De la Șotron am aflat că pietrele pe care le alegeam erau de fapt deciziile pe care le-am luat mai tarziu, eu alegeam pietrele pe care le puteam controla cel mai bine, exact cum am făcut și cu deciziile.

Mă concentram foarte tare când trebuia să arunc piatra, la fel în orice situație din care trebuia să ies cu orice preț cu succes. Cu țopăitul a fost ușor, și în joc și în viață, am trecut prin toate formele de învățământ care să scoată din mine tot un om dedicat sistemului culmea, deci mi-am dat silința să sar din pătrat în pătrat fără greș. Doar că, la ultima căsuță, trebuie să pui picioarele jos, ca o asumare a deciziilor luate, jucătorul trebuie să recupereze piatra stând cu spatele, ceea ce e destul de stresant, comparabil cu fiecare situație când a trebuit să mă dau peste cap ca să obțin ceva.

Nu întotdeauna reușeam să parcurg șotronul fără greșeală, ca să pot revendinca o căsuță, și să o fac teritoriu interzis pentru restul, dar atunci când reușeam, bucurie mare! Orice căsuță câștigată era o satisfacție imensă! Adică îmi dădea suficientă energie cât să țopăi fără rost zile întregi până la epuizare, până când era musai să joc să joc din nou Șotron.

Partea faină a jocului e că orice ai face, deși clișeul spune never look back, tot te întorci de unde ai plecat și treci prin căsuțele pe care săreai atât de încrezător mai devreme. De ce mergem înapoi? Pentru că altfel nu am putea înțelege de ce am lovit linia dintre căsuțe, adică de ce am greșit.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (I)

2011-05-21T23:40:00.000-07:00

Fragmente din viață care ne-au făcut oameni mari

Pe la mijlocul anilor '90 recompensa părinților mei pentru orice notă de 10 era o casetă, dar până să ajungi la 10 era de muncă nu glumă, și de fiecare dată când se întâmpla, aveam impresia că am urcat Everest-ul. Teodora, sora mea, alegea de obicei casetele pe care le ascultam ulterior pana la uzură. Caseta a fost totul înainte de a descoperi lectura, înainte de a descoperi bicicleta, înainte de a se deschide prima discotecă din cartier, înainte de simți primii fiori la trecerea unui băiat drăguț. La început era doar caseta, și pot să spun că era singurul motiv pentru care mi se părea că merită să te zbați. Nu-mi doream să devin nimic, nu-mi plăcea nimic în mod deosebit, știam doar ce nu-mi place în mod sigur. Casetele erau ca dragostea, singura modalitatea de a parcurge distanțe lungi, fară teamă că s-ar putea să nu te mai întorci de unde ai plecat. Mai târziu am înlocuit caseta cu alte modalități de a călători pe distanțe lungi.

Partea faină era că niciodată nu ascultam casetele singură, sora mea era sufletul care alegea muzica, și probabil era singurul lucru care-l făceam împreună, în afară de a ne scoate ochii cât mai des din cauze minore.

De ce scriu despre casetă? Pentru că vreau să scriu despre lucrurile care mi le-am dorit cel mai mult atunci și care ne-au făcut oameni mari. Acum, când privesc în urmă, mi se pare foarte curios să-mi doresc același lucru timp de 7 ani, să mă motiveze același lucru 2520 de zile din viața mea, să mă dau peste cap pentru un lucru care mai târziu a devenit atât de accesibil.

Nu e o noutate că un lucru, cu cât devine mai accesibil, cu atât e mai puțin râvnit, așa s-a întâmplat și cu caseta, odată ce a devenit accesibilă mi-am pierdut interesul pentru ea. Firește nu poți renunța la un lucru înainte să apară altceva nou, așa că nu am renunțat la casete până când nu mi-am găsit o nouă motivație.

Mi-am adus aminte de casete câțiva ani mai târziu, când am primit o casetă în perioada când deja ascultam MP3. Gesturile sunt interpretatbile, la fel ca și muzica, la fel ca și sentimentele, la fel ca și stările, la fel ca și labirinturile nostalgiei. Casetele au dispărut ca și iubirile care e termină înainte să înceapă.

To be continued

Never really shared

2011-05-15T11:57:00.000-07:00

E cert: gândim diferit în limbi diferite! Obișnuiesc să citesc cel putin doua romane in paralel, romanul de poseta care trebuie sa fie neaparat ceva simplu care se poate citi oriunde, chiar si in bus, la stop, ceva putin mai complicat, care se poate citi la cafeaua de dimineata, si ceva funny care se poate citi in pauze scurte. Asa că in ultima saptamana mi-am pregatit 2 cărți, Graham Greene (Sfârșitul Iubirii) si Julio Cortazar (Cat de mult o iubim pe Glenda), si eram in cautarea celei de-a treia pe care o iau din inertie de pe un raft, tot Graham Greene (The end of the affair).

Sfârșitul iubirii si The end of the affair sunt de fapt una si aceiași si NU mi-am dat seama pana am ajuns la capitolul trei!

Trecând peste momentul justificat penibil, am ales sa citesc ambele variante, sa vad daca rezonează in același mod si dacă cititorul din mine se comportă la fel atât după una cât și după cealaltă.
......din ambele reiese o poveste înfiorător de tristă, absurdă, intimă și surprinzătoare nu neapărat despre despre un soț, un amant și o soție, ci despre SPAȚIU.

Este un roman despre SPAȚIUL dintre doi într-o relație, și despre faptul că relațiile sunt limitate într-o oarecare măsură în ciuda intimității care apare inevitabil. Este cert că într-o relație primul lucru pe care îl fac cei doi este să pătrundă fiecare în teritoriul celuilalt, timid la început, și apoi tot mai agresiv, până când se pierd în no man's land, și pânâ când despărțirea îi aruncă din nou în spațiile lor, încercând să salveze ce se mai poate din ceea ce au fost. Graham Greene ne oferă cel mai onest mod de aborda o relație, cel mai pragmatic, dar este cel mai sincer în încercarea lui de a explica ce e iubirea „O poveste care nu are nici început, nici sfârșit”..în care nu contează decât momentul prezent.

Nu este un happy ending, doar vorbim de Greene aici, dar este un ending, care m-a trimis din nou la ideea de spațiu: amantul se mută împreuna cu soțul după moartea lui Sarah ca să retrăiască iluzia intimității. ...”Dacă această carte a mea nu reușește să-și găsească drumul drept este din cauza faptului că m-am rătăcit într-un teritoriu necunoscut și nu am nicio hartă.”

Este interesantă și perspectiva lui Sarah:

Sarah: Love doesn't end, just because we don't see each other.
Maurice Bendrix: Doesn't it?
Sarah: People go on loving God, don't they? All their lives. Without seeing him.
Maurice Bendrix: That's not my kind of love.
Sarah: Maybe there is no other kind."

Dar rămâne tot un roman...

Sarah: Are you on a new book?
Maurice Bendrix: Of course.
Sarah: It's not about us, is it? The one you threatened to write?
Maurice Bendrix: A book takes a year to write. It's too hard work for revenge.
Sarah: If only you knew how little you had to revenge.
Maurice Bendrix: I'm joking. We are adults. We knew it had to end some time. Now we can have lunch and talk about your husband."

VÂND KILOMETRI

2011-04-25T22:46:00.000-07:00

„Cumparatorul a primit asa: povestea acelor kilometri, fotografiile facute pe acea bucata de drum, o piatra

culeasa de acolo si numele ii va fi pe un abtibild care ma va insoti pe parbriz pe toata durata calatoriei. La momentul tranzactiei mai primeste o “chitanta” sub forma unui cartonas colorat si un abtibild pe care scrie “am kilometri”. Toata treaba asta la pretul de 50eur/parcela. S-au dus ca painea calda toate cele 42 de parcele, care pana la urma au devenit 43, datorita unui prieten intarziat pe care n-am putut sa-l refuz. Astfel, 43 de oameni imi sunt alaturi pe drumul asta, pana acasa. Si inca nu-mi vine sa cred. Cred insa cu toata taria ca sunt un om norocos.”

În 2009 Mihai Barbu pleacă singur timp de patru luni spre Mongolia, cu motocicleta lui, Doyle. Cu toate că își planifică călătoria cu două luni înainte, totuși, realizează că mai are nevoie de 2000 de euro, bani care l-ar fi ajutat să parcurgă cei 26.000 de km.

Mihai își împarte drumul în bucăți a câte 500 de km, și începe să vândă pt 50 de euro bucăți care conțineau povestea celor 500 de km parcurși precum și fotografii realizate tot pe bucata respectivă. Cumpărătorii mai aveau dreptul să-și scrie numele pe un abțibild și să-l lipască pe Doyle. Mihai mai oferea și câte o pietricică de pe fiecare bucată de drum parcursă. Mihai vinde în timp record kilometri și începe să scrie scrisorile către cei 43 de cumpărători.

„Am plecat. De data asta chiar sunt pe drum. Desi inca nu reusesc sa constientizez ce ma asteapta inainte. Conform planului astazi as avea de mers vreo cinci sute si ceva de kilometri, pana la Vatra Dornei, acasa la Andrei. Care Andrei, impreuna cu Oana ma vor insoti pana acolo, cu masina.

Ies din Bucuresti. Soarele abia a rasarit in fata mea, si e racoare. Imi lumineaza parbrizul, prin care vad conturul celor 43 de nume care calatoresc alaturi de mine. Si zambesc in casca, de nebun. Gandurile mele sunt o invalmaseala de zile mari. E bucurie, putina panica plus inca ceva chestii pe care nu le pot defini. Cert e ca rotile motocicletului se invart unse, pare ca nimic nu le poate opri. Pot sa merg asa la infinit. Am de mers doar patru luni si douazeci si ceva de mii de kilometri? Haha, ce gluma. Calc-o Mihai, da’ calc-o tandru si nu fi erou, ca nu-i de tine. De-asta mi-am si mazgalit undeva pe maneca mainii stangi un “slow down”, ca sa-mi aduca gandurile pe pamant in caz ca incep sa ma fure curbele pe drum.” (Vând kilometri, Mihai Barbu, 2010)

Este vorba de un curaj nebun...sau de o doză de nebunie? Sau e vorba doar un om pasionat de ceea ce face? Statistic vorbind, câți dintre noi facem din pasiune ceea ce facem? Sau câți dintre noi facem și altceva decât job-ul de la 8 la 5? Povestea lui Mihai m-a impresionat, nu pentru că sunt fan motoare, ci pentru că mi-a demonstrat că libertatea este altceva decât independență financiară!

Libertatea înseamnă curajul de a alege la un moment dat independent de ceea ce vor cei din jur.

Cum să uiți o femeie (Dan Lungu, 2009)

2011-04-21T05:28:00.000-07:00

De ce pare atât de greu să uiți o femeie care dispare așa cum a venit: pe neașteptate?

De ce absența îl face pe om să conștientizeze la un alt nivel pierderea unei persoane?

Romanul lui Dan Lungu este o încercare de a merge mai departe singur, este vorba de resemnarea pe care Andi încearcă să o găsească cu orice preț după ce, într-o zi, vine de la muncă și găsește apartamentul gol.

Ce se întâmplă mai încolo este doar încercarea lui Andi de a depăși situația. La început pare totul foarte simplu, dar abia după plecarea Margăi constată următoarele:

„Din când în când, trăgeam din țigară. Fereastra era inchisă, dar nu găseam puterea să mă ridic. Aveam o mulțime de cunoștințe, dar prieteni din ce în ce mai puțini. Relația cu o femeie te izolează pe nesimțite. Lumea cuplului, egoistă, suficientă sieși, te inchide ca într-un ou. Pasiunea, micile bucurii și obiceiurile construite în doi constituie hrana preferată. Când oul se sparge, privești în jur și clipești des din ochi. Ca și când ai fi fost într-o călătorie îndelungată, constați că lumea e alta.”

Mi s-a părut că Marga seamănă izbitor cu Maga din Șotron (Julio Cortazar), ambele caracterizându-se prin absență, mai degrabă decât prin prezență, ambele sunt mai iubite și dorite după plecare.

Inevitabil romanul lui Dan Lungu m-a făcut să mă întorc la Șotronul lui Cortazar, unde cu siguranță poți afla motivele pt care Andi nu poate să o uite pe Marga:

„Dragostea mea, nu te iubesc pentru tine, nici pentru mine, nici pentru amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele m-ar îndemna să te iubesc, te iubesc fiindcă nu ești a mea, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde mă inviți să sar și eu nu pot face saltul.”

Romanele de dragoste ale secolului 21 sunt foarte complicate, sentimentul însuși a devenit mai complicat, a evoluat ca un virus pe care nu-l mai poți învinge cu orice medicament. De ce e atât de complicat totul oare? Pentru că pentru unii „a iubi nu înseamnă doar a alege o femeie și a te însura cu ea” (Sotron). Personajele care apar sau nu apar în astfel de romane nu ajung neapărat la o concluzie în ceea ce privește viața de cuplu, însă îmi este clar că ambele insistă pe faptul că iubirea nu există cu adevărat decât în „momentele în care suntem împreună cu acest altcineva” și că există tot timpul riscul ca la sfârșit să rămâi doar cu un album de fotorafii în care să încerci să te găsești când celălalt este mai mult o absență.

My life as a man

2010-12-25T13:07:00.000-08:00

„My life as a man”(Philip Roth) nu este un roman al vieții de cuplu oricâte comentarii am auzit pe seama asta. Nu este un roman despre mariaj și despre ce ne aruncă sau ne ia din brațele celuilalt. Nu este un roman despre dragoste sau despre relația ideală.

Peter, un scriitor din New York, se dezvăluie mărturisind că a fost „cununat cu dezastrul”. Dacă prin mariaj înțelege dezastru, sau dacă prin dezastru subînțelege mariaj, asta este doar o subtilitate a autorului, descrierea dezastrului este în schimb de un realism mustrător, un realism în care ne regăsim cu ușurință, un realism dintr-un roman care poate fi oricând povestea oricui, și care nu se sfârșește odată cu cele 500 de pagini.

When it's time then it's time...se știe că o bună parte dintre noi facem eforturi zadarnice sau nu de a trăi cu cineva alături, doar de dragul de a răspunde nevoii impetuoase de a nu sfârși fără a contribui la popularea planetei. Când Peter se vede în fața unui astfel de situații, nu dă înapoi, însă decide că planetei i-ar fi mai bine fără un exemplar ca Maureen, și ca o compensație, se însoară totuși cu ea, în ciuda avortului inventat.

Peter Tarnopol, autorul propriului dezastru, este victima propriului narcisism, și nu a femeii care-i întinde capcane peste capcane doar ca să o ia de nevastă. Peter, un autor și profesor, destul de deștept ca să identifice astfel de capcane, pare și el surprins de inocența sa și de faptul că o acceptă cu atât de multă ușurință pe Maureen în viața sa. Ea este bolnavă psihic, lucru care nu trebuia să fie diagnosticat de Peter înainte să ia o astfel de decizie, lucru pe care îl știa și-l accepta.

Și atunci devine Maureen doar o sursă de inspirație? Un simbol a ceea ce poate deveni viața de cuplu? Oare vrea Peter să vadă unde îl va duce viața de cuplu? La nebunie ori la dezastru? O face doar de dragul artei și al expunerii, sau vrea să vadă dacă poate rămâne el însuși în urma căsniciei?

Mă îndoiesc că cel mai lucid dintre bărbați ar face conștient ceea ce face Peter. Și atunci de ce totuși conviețuiește cu dânsa trei ani până când ajung în fața unui divorț penibil care îl aduce aproape la sapă de lemn. Ce face el în tot acest timp? Scrie romane, povestiri, predă. Ce face Maureen? Nimic. Cam mare discrepanța între cei doi, cam ciudat contextul în care cineva ca Peter se coboară atât de jos, și totul pentru ce?
Între cei doi doi nu a fost vorba niciodată de dragoste, îndrăgostirea este ceva despre care Peter doar povestește, nu o trăiește, este ceva ce rămâne doar verbalizat, și nu trăit, simțit, este ceva despre care poate să scrie. În fond, căsnicia, îndrăgostirea și tot soiul de sentimente, pe care le descrie autopsic, sunt produse rezultate mai ales în urma relației cu Maureen. Fără ea, el nu ar fi putut scrie despre psihoza căsătoriei, despre ce înseamnă să fii bărbat la un moment dat, pentru că bărbatul își descrie masculinitatea prin prisma relației cu Maureen. Este aproape necesar ca atât bărbații cât și femeile să se afle în relații, doar ca o atestare a masculinității, respectiv a feminității? De ce nu putem să trăim doar prin ceea ce suntem, doar prin noi înșine? Câteodată trebuie să treci prin iad ca să realizezi cât de importantă este o doză de narcisism?

Deci care e terapia de urmat pentru ca Peter să scape de obsesiile sale? Tot scrisul. Se pare că este singurul lucru care, deși sacrificat uneori, îi asigură un echilibru și o stabilitate psihică zdruncinată aproape complet în urma căsniciei.

Advice...dacă aveți dubii în privința relației pe care o aveți (pentru că inevitabil toată lumea este implicată într-o relație la un moment dat)...do not read the book! it might be too true to be real!

Sign out for a year

2010-10-24T14:15:00.000-07:00

Acum vreo doi ani mă întorceam dintr-o călătorie care devenise deja rutină, veneam înapoi cu regretele de rigoare, dar, obișnuită fiind să o iau de la capăt aproape inconștient s-au dus naibii și regretele și regăsirea din Cape Cod, și m-am trezit într-un tren venind din București spre Cluj, citind cartea lui Liz Gilbert. Cât m-a afectat la momentul respectiv, nu prea îmi aduc aminte, probabil că am și scris ceva pe fostul meu blog, dar cert este că în tot timpul acesta ceva din mine a rămas acolo, și numai rutina zilnică mă împiedică să mă gândesc la destinații cel puțin la fel de pitorești ca acelea. Am cochetat și cu ideea de turist de doi ani încoace și mi-am făcut poftele prin Paris, Londra, Barcelona și altele...dar nimic nu se compară cu ideea de a fi plecat ca să faci altceva, nu neapărat să vizitezi, să încerci să descoperi alte lucruri, și nu neapărat pe sine, să descoperi locul nu prin ochiul turistului, și nici al localnicului...ceva între cele două.

Așa mă gândeam eu citind cartea lui Liz, și așa mă gândeam și în seara asta, când m-am întors din Polus după vizionarea filmului. Este foarte comod să vizionezi un adevăr despre tine proiectat în altcineva și să privești cu cea mai mare seninătate cum și universul tău este de fapt în ruine, dar totuși, continuăm să fim nefericiți împreună decât fericiți separat. Este un paradox, este un adevăr cu care m-am întâlnit de prea multe ori, și de cele mai multe ori în ultimele luni. Scuza care scuză mijloacele este că de obicei un cuplu are prea multe de împărțit, astfel încât cei doi ajung să se reflecte în niște dulapuri pline ochi cu haine, sau în lucruri aparent fără altă menire, decât să-ți facă viața mai ușoară.

Ei bine cam așa stau lucrurile și în filmul care o are ca protagonistă pe Julia Roberts. Fie că e Italia, fie că e India, fie că e Bali, ideea e locul face diferența, nu e același lucru să meditezi din balconul unui bloc din manaștur, sau dintr-o casă în stil Bali, sau chiar într-o Romă mereu nostalgică. Nu este același lucru, deci nu se pot compara deciziile pe care le poți lua într-un asfel de loc și deciziile pe care le iei în pripă în apartamentul ticsit de lucruri, decizii pe care le iei în grabă, în dezordine. Deciziile second, deciziile neutre, care nu te fac mai fericit, dar nici mai nefericit, deciziile pe care le regretăm timid sunt cele care ne fac viața nici mai bună, nici mai rea, nici mai interesantă, nici mai pasională.

Problema e nu toți putem da sign out pentru un an și log back in un an mai târziu, cât de mult am putea regreta acest lucru, sau cât de puțin...there is just one way to find out...

Leap Weekend

2010-10-03T12:42:00.000-07:00

Weekend început sâmbătă la ora 5 p.m și terminat duminică la ora 2 pm neither too long nor too short...

Weekend plin de filme siropoase..că de decât să mă apuc de o carte pe care o termin în 2 luni mai bine un film..doar că de data asta au fost două filme, unul Letters to Juliet si Leap Year, care fără să-mi fi imaginat merg exact pe același subiect...finding the one across the Atlantic, protagonistele, ladies în toată puterea cuvântului își găsesc alesul în Europa..și nu în America, cât o fi ea de mare...
În fine ideea că, fără doar și poate, you are the one există doar în filme, romane, reclame etc, doar așa ca să mai avem și noi în ce ne scălda ochii. Adevar general valabil....în limbajul nostru curent nu are ce căuta you are the one, pur și simplu nu există, cu toate astea, toate simțurile îl cer imperativ pe acel the one din ecrane, romane, doar așa ca să stăm noi liniștite că undeva există acel the one, că poate îl întâlnești în drum spre stație, în troleu, la shopping, sau în cine știe ce cafenea din cluj, așa dintr-o dată, fără să te gândești că l-ai putea întâlni, și totuși vezi că nu se poate, că nu există, te uiți la filme, poate apare, cu siguranță e pe undeva...dar nu este, și dacă tot medităm asupra întâlnirii cu the one, să medităm și asupra vieții fără the one..poți să rămâi la fel de sexy, fără regrete, mai deșteaptă fără îndoială, maturizată fără pretenția ca un bărbat să-ți ofere anumite lucruri, cu atât mai mult un adăpost, cred că e cel mai cumplit lucru și încă unul din motivele forte pentru care căsătoria e mai la modă ca niciodată, adică o recunoaștere a faptului că nici cum nu te poți descurca singură în viață, și odată cu asta all your existential worries will end..eventually.
Deci tema preferată a filmelor din 2010 pare să fie I found the One...and it was not a big deal...just cross the ocean and there he is, but if your heart hits an iceberg, buy a two-way ticket...order now!

What's in a name?

2010-09-25T12:52:00.000-07:00

Just a glimpse into yesterday’s big event

my wonderful students had the chance to donate one of their books for a library in poor village somewhere in Ro. They were really excited when I told them the previous day and promissed that they would certainly donate one of their books. Yesterday one of them held his book until we got there, and after signing, he gave the book to the ladies but didn't imagine it wasn't his anymore; he was shocked and never imagined he actually had to give the book; actually he didn't know what “donate” meant, though while signing he kept telling the ladies that those kids (for whom they gathered books) would learn both En and Ro because it was a bilingual book...he probably thought donate=borrow

an hour later...the same student at the British Council, he found a book “Animals like us”, he made me borrow it for him; when we got out he actually thought I had bought it...buy=borrow

why is he my favourite student? Because he's a cute 7 years old kid who already speaks 2 languages and learning the third right now....
never too early...but always too late

Vești din Paradis

2010-08-20T23:51:00.000-07:00

Cu siguranță mulți dintre noi ne-am dori să ajungem măcar o dată în Hawaii darămite să mai avem și o mătușă binevoitoare. Ei bine exact asta i se întâmplă lui Bernard, eroul romanului Paradise News, David Lodge.

Totul părea enervant de monoton în viața lui Bernard și a familiei sale, monotonie întreruptă de aflarea veștii că mătușa din Hawaii e grav bolnavă, fapt ce aduce în ecuație și perspectiva unei posibile moșteniri. Așa că iată-l pe Bernard, profesor de teologie, frustrat și având o frică neexplicată de la început față de femei, pornind împreună cu tatăl său spre Hawaii.

Ce putea să-i aducă această călătorie? Imaginați-vă o vacanță din care vă întoarceți complete vindecați de orice boli și cu moralul ridicat la maxim.

Bernard întâlnește pe avion compatrioți, fiecare cu motive bine întemeiate: un profesor ce încearcă să demonstreze că mersul în vacanță înlocuiește religia, un cuplu în luna de miere, care deja încep să se certe etc.

Dar și Bernard are parte de câteva surprise pe parcursul șederii în Hawaii. Tatăl său are un accident imediat după sosire, ceea ce-l face pe Bernard să se plimbe de la un spital la altul, între mătușă și tată, dar îi lasă și timpul pentru a se implica într-o relație, și pentru a reface legătura dintre cei doi frați, tatăl și sora acestuia.

Din punct de vedere tematic, Paradise News continuă o temă începută în How far can you go? Analizând de fapt schimbările de doctrină și incertitudinile care au început să-i afecteze pe reprezentați ai bisericii Catolice din Anglia de după război și a anilor 60.

David Lodge pune problema foarte bine și cu siguranță nu este singurul care s-a confruntat cu astfel de dileme.

Bernard, fost preot, și-a pierdut aproape în totalitate credința și vocația pe care o avea pe la 16 ani, iar acum predă teologie la un colegiu. Una dintre predicile sale din roman, explică pe larg dilema în care s-a aflat nu doar el ci întreaga Creștinătate la sfârșitul secolului 20: problema existenței sau nu unei vieți dincolo de moarte. Bernard se confruntă cu această dilemă, și este probabil unul din motivele pentru care a renunțat la preoție, dar nu poate oferi o explicație relevantă pentru criza de credință în care se află majoritatea dintre noi. Ceea ce este interesant este faptul că romanul încercă totuși să exemplifice posibilitățile fiecăruia de a-și exprima o oarecare credință în ceva într-o eră postmodernă și sugerează că până la urmă “it's all up to you”. Titlul romanului este foarte inspirat, în sensul că ar purtea sugera existența unui Paradis, poate pământesc, poate ceresc. Cu siguranță, referința din titlu trimite la Hawaii, o locație considerată un paradis terestru, dar care s-a degradat în timp, datorită comerțului și a altor factori, la fel și credința într-un altfel de paradis.

Oricum ar fi ar fi, versurile lui Yeats sunt foarte sugestive în acest sens, „The best lack all conviction, while the worst Are full of passionate intensity”.

Tattoos of Memories

2010-08-01T08:07:00.000-07:00

Din nou o carte despre copilărie...de data asta luată din peisajul autohton...Exuviile Simonei Popoescu. Aceasta este o carte despre copilărie și despre diferitele vârste care se întrepătrund fără să-ți dai seama exact când și cum.

Nu este vorba de o autobiografie scrisă cronologic, ci din nou, despre diferite momente și experiențe neînsemnate poate acum, dar care au contribuit considerabil la conturarea personajului matur. Este vorba de un copil universal, nu neapărat despre Simona Popescu, oricine se poate regăsi cel puțin într-unul dintre momentele descrise de Simona.

Nu mi se pare că Exuviile reprezinta o recuperare a trecutului, ci mai degrabaă o justifcare a Simonei din prezent. Simonele existau separat înainte de Exuvii, fiecare moment, marcat orarecum cronologic în viața noastră, este luat separat și fără să i se acorde prea mare importanță mai târziu, ca și cum am ne-am fi născut direct maturi și cu capul pe umeri. Simonele se compun în acest roman, așa cum o dovedește și comparația făcută cu păpușa matrioskă, o păpușă care se compune din mai multe păpuși, mai mici, mai mari, care pot exista atât independent cât și împreună. În acest roman, păpușile coexistă și dferența de vârstă dintre ele nu mai contează.

Cel mai mult mi-a plăcut răscolirea prin diverese lucrușoare, care au existat, fără îndoială, în viața oricărei fetițe la un moment dat: caiete, oracole, diverse chestii neînsemnate dar asociate neapărat cu o groază de amintiri, pentru că până la urmă amintirile dau valoare obiectelor care ne înconjoară.

Până la urmă fiecare este o bibliotecă vie, după numele evenimentului organizat de un ONG zilele trecute in Cluj, în care puteai să stai de vorbă cu co carte vie, adică cu o persoană, pe care o alegeai dintr-un catalog, exact așa cum îți alegi o carte de pe raft. Nu m-a tentat sincer pentru că momentan nu mai sunt în căutare de noi amici, după cum spunea și Simona Popoescu, există o perioadă în viață în care nevoia de avea un “cel mai bun prieten” este acută și lipsa unui cel mai bun prieten este considerată un handicap serios.

Așa că sincer au fost momente în care am vrut să las Exuviile și să mă reîntorc la lecturi care au mai puțină legătură cu mine, cu relatări care mă fac, mai mult sau mai puțin, să deschid sertarele memoriei și să mă holb în neștire la amintiri și la obiecte, fără să mă mai mir de ce mai păstrez cartelele de metrou, cardurile din SUA, my social security number și de ce nu permisul de la biblioteca din Orleans.

Fiecare cu povestea ei de fost copil, ex-adolescent, tânăr actual sau doar eu, toate rămân în memorie și în simțuri.

Niciodată prea târziu

2010-07-21T10:39:00.000-07:00

Ca să rămân în tema copilăriei, am citit romanul din 1987 al lui Ian McEwan, The Child in Time, care mi s-a părut la fel de fain precum tot ce am citit până acum de Ian McEwan.
The Child in Time este un roman tipic celor scrise de autor până în prezent, adică un roman în care destinul unui personaj este schimbat radical de către un eveniment exterior, complet independent de voința lui. În cazul acestui roman, Stephen Lewis, un autor de cărți pentru cei mici, rămâne fără fiica de trei ani care este răpită/furată într-un supermarket, într-un moment de neatenție. Întreaga structură narativă se sprijină pe acest unic eveniment care tulbură ordinea și rutina zilnică a celor doi soți, Stephen și Julie.
Firește nu este o poveste care explorează prea mult drama celor doi soți, de altfel Julie nici nu se explică prea mult atunci când decide să plece, iar Stephen nu pare nici el prea convingător atunci când relația lor pare să se ducă de râpă. Căutarea fiicei pierdute nu devine laitmotivul romanului, dimpotrivă, devine un punct de plecare pentru aspecte mai profunde.
Romanul este o metaforă a timpului, și a felului cum trăim diferite momente ale vieții în timp. Copilăria este un asftel de moment, peste care trecem adesea fără să ne întoarcem capul, adolescența fiind perioada marilor drame, de obicei. Cu toate acestea, copilăria trăiește în timp, cu atât mai mult cu cât există anumite reprimări din copilărie, reprimări care vor ieși cu siguranța la suprafața odată ajuns la maturitate.
Deci ce fac cei doi soți odată cu rătăcirea fiicei? Julie se mută într-o cabană, la țară, iar Stephen rămâne în apartament, legat de memoria fiicei, dar își face și noi prieteni, printre care Charles, care devine cu atât mai important în roman, cu cât devine mai interesat în cărțile pentru copii ale lui Stephen.
Între timp, cei doi soți nu găsesc nicun pic de alinare unul în celălalt, și fiecare încearcă pe cont propriu să depășească pierderea. Stephen scrie dar începe și să cumpere jucării pentru fiica lui, având viziuni cu ea peste tot. Despre Julie, nu se știe decât că încearcă să se regăsească în singurătate sau prin muzică, dar oricum departe de Stephen. Cu toate acestea, pierderea copilului este conștientizată la maxim și fiecare dintre personaje trăiește zi de zi cu ea.
Personajul lui Charles reprezintă idealizarea absolută a copilăriei. Charles se retrage din viața publică, la țară unde decide să trăiască copilăria pe care nu a avut-o niciodată. Un adevăr care mă face să mă gândesc tot timpul cum de fapt toți copii sunt pregătiți (încă înainte să poate vorbi) pentru o carieră sau alta. Charles este un astfel de adult, maturizat timpuriu, care decide să-și abandoneze viața de adult pentru a deveni din nou un copil. Firește, noțiunea de copilărie pe care și-a imaginat-o Charles este cu totul diferită de ceea ce experimentezi cu adevărat în acea perioadă a vieții, și în final Charles este distrus de propria concepție.
Cum se termină totul? cu un alt copil evident, un final destul de surprinzător ce sugerează că totul începe sau se termină cu o acceptare a faptului că orice împăcarea este posibilă abia după ce reușești să depășești criza.

Childhood is children's privilege

2010-07-17T11:17:00.000-07:00

Lily Pads e un joc amuzant în care cei mici trebuie să sară de pe un nufăr pe altul, și să se oprească neapărat e unul atunci când se oprește muzica. Ideea e că cineva trebuie să sustragă câte un nufăr, astfel încât la final cei mai mulți să se înghesuie pe nuferi puțini, până când nu mai rămân deloc. Ce legătură au nuferii cu tabăra din care tocmai m-am întors? Ei bine am avut de-a face niște copii ai unor părinți care i-au ținut până acum pe nuferii lor, fără a li se explica că mai sunt și alți nuferi pe care se pot așeza.
Ce-i caracterizează pe foarte mulți părinți din România? Probabil o grijă excesivă față de ceea ce i se poate întâmpla pruncului când e lăsat pe mâna altuia. De unde vine frica asta?
Grija merge atât de departe încât pruncul (de vreo 10 ani) trebuie însoțit peste tot, iar la toaletă trebuie să aibă neapărat telefonul mobil cu el, în caz că pățește ceva.
Se pare că experiența de la catedră m-a învățat cum să-i iau pe cei mici, dar nici pe departe nu mă gândeam că acum și părinții au nevoie de o educație.
Mi se pare pur și simplu exagerată supra grija pe care părintele român i-o acordă pruncului, o grijă care, din câte am observat, îi transformă pe cei mai mulți în niște legume, care se așteaptă că cineva va face totul pentru ei mereu. Adică, tot timpul cineva e la dispoziția lor, fie pt un pahar cu apă, fie pentru teme, fie pentru orice altceva pentru care copilul nu a învățat să se descurce singur. De ce spun părintele român? Pentru că, din experiența mea în USA și a altora, știu că pruncii sunt învățați de mici ce e munca și valoarea anumitor lucruri, la 20 de ani mă simțeam prost că toți colegii de la lucru erau câțiva ani buni mai mici ca mine.
Care este rezultatul supra alimentării cu porții de drăgălășenii, răsfățuri și alte favoruri? Un prunc complet inadaptat societății competitive care îl așteaptă, un prunc care va depinde de mama și de tata până după 20 ani, un prunc care se va trezi la jumătate din viață că nu a vut niciun job până în prezent, un tânăr care realizează că lumea îl copleșește pur și simplu.
Nici nu vreau să cobor să văd cartierul vara, plin de tineri care stau la bloc și joacă cărți, că pentru altceva le lipsește imaginația cu desăvârșire.
Acesta este un alt lucru pe care l-am constatat în tabără. În primele două zile le-am dat ocazia (1 oră pe zi) să se joace ce joc vor. Firește nu s-au putut gândi la nimic altceva decât la Hide&Seek. După două zile de Hide&Seek am constatat că de fapt cam la asta se rezumă cultura jocului pentru ei. Pe mine mă apucă nostalgia când mă gândesc la câte jocuri jucam ore în șir, fără griji că trebuie să-mi întâlnesc prietenii de pe mess.
Lipsă de imaginație și la mișcările sport, nici nu mă miră că fetițe de 10 ani au ajuns să cântărească mai mult decât mine, și că mâncatul dulciurilor pe ascuns era activitatea favorită din tabără.
Asfel că pe când ne obișnuim cu disciplina de tabără, că dacă ar fi fost după poftele fiecăruia, ar fi fost un haos total, trebuie să ridicăm tabăra si să ne îndreptăm spre Cluj, pe un tren în care controlorul și-a cerut direct partea, asta așa ca să nu mai scoatem carnetelel de elevi din fundul valizelor, deși era evident că sunt elevi, asta doar așa să nu uităm că suntem în Ro.
În gară, părinți nerăbdători să vadă dacă le-am grijit odraslelele care nu știau să scrie românește, dapoi în engleză, nerăbdători să vadă dacă i-am adus mai slabi, mai arși de soare, cu ceva boli de piele, etc. Mai slabi nu i-am adus, deși dulciurile au fost restricționate, mai arși nu i-am adus, poate mai îmbujorați datorită activitățile pe care le-am făcut afară, și nu lipiți de un ecran care le-a ucis imaginația.

So, screen the parents și trăiască copilăria before computer!

Despre ce vorbim?

2010-06-23T03:45:00.000-07:00

Mă amuză să privesc scandalurile care se ivesc printre vipurile de la București. Fără îndoială trăim în două lumi diferite și de fiecare dată când mă uit la poveștile de tabloid (just for the sake of the story), mă binedispun dintr-un singur motiv: că astfel de personaje nu se afișează încă prin Cluj.
În timp ce vipurile se ceartă pe la Capatos, că cine are dreptate, că cine pe cine înșeală, că cine pe cine se răzbună, că cine pe cine se bârfește...noi restul lumii ne vedem de ale noastre și ne mirăm cum bârfele pot naște și îngropa vipuri în același timp.
Fiind mereu în alertă atunci când apare un nou stereotip promovat din plin la TV, iată ultima achiziție în dicționarul personal, Despre ce vorbim?. Mara Bănică o folosește frecvent atunci când nu mai are cum să se scoată din labirintul poveștii de tabloid.
Fără doar și poate mă face și pe mine să mă întreb despre ce vorbesc ei totuși???? Ei bine încearcă să justifice poveștile pe care ei înșiși le alimentează și le scornesc despre ei sau alții din același anturaj infect. Este ceva de genul: mă duc la o piscină publică (cum nu am cu ce să-mi ocup timpul decât să mă afișez pe la TV și prin reviste cât de des se poate), și mă scandalizez atunci când curioșii încep să mă pozeze (de fapt asta așteptam altfel nu m-aș fi dus), iar apoi seara mă duc la TV să spun că de fapt nu sunt eu în poze, și că cei care au făcut pozele trebuie să demonstreze că sunt eu, iar apoi dau în judecată ceva revistă, persoane, pentru atac la personă, după ce mi-au făcut publicitate gratuit. Ceva de genul ăsta se întâmplă în fiecare zi pe la Dâmbovița. Deci Despre ce vorbim totuși? Mă scandalizează pur și simplu tot șirul ăsta narativ care are o temă telenovelică și absolut gratuită. De la rația de 2 ore de tv pe zi am ajuns la asta și mi se pare un regres. Firește, nu ești obligat să te uiți, se poate și să ignori, dar mi se pare ridicol că pe lângă faptul că suntem o țară în faliment, nefiind în stare să producem decât foto-belele, mai producem acum și bârfe pre-fabricate care vând ziarele și generează audiență.

Soul Kitchen

2010-05-31T13:05:00.000-07:00

Soul Kitchen-film câștigător al Premiului Special al Juriului al Festivalului de la Venetia 2009 deschide TIFF 2010- produs în Germania, regizat de Faith Akin.

Filmul care a deschis TIFF-ul anul acesta a fost o comedie la care am râs cel puțin la fel de copios precum la Amintirile din Epoca de Aur și care m-a ținut trează până după 1 noaptea în Piața Unirii din Cluj.
Fiind primul film de Faith Akin pe care-l văd, nu pot să-l compar cu nimic anterior, dar este interesant rezultatul: un film făcut de un regizot turc, în Germania, despre un neamț de origine greacă.

Nu degeaba precizez nuanțele culturale, ele au un rol important în film, și cred că mare parte din succesul celor mai recente producții cinematografice este datorat acestor elemente de multiculturalism și de felul cum sunt surprinse acestea în mentalul colectiv.

Multiculturalismul este ceea ce dă acum culoare locală filmelor, având în vedere că societate occidentală este confruntată în mod permanent, nu cu invazii străine, ci cu valuri de imigranți din estul Europei și nu numai.

Soul Kitchen păstrează câteva elemente specifice culturii grecești aduse de protagonistul filmului, Zinos, și de fratele acestuia, care manevează aproape obsesiv și inconștient șiragul de mărgele, cu scopul de a se de-stresa, sau de a pierde vremea pur și simplu.
Mi-a plăcut ideea de conținut, deși simplist, și anume aceea de a pune suflet în orice chestie, oricât de nesemnificativă. Pare destul de naiv, dar felul în care Faith Akin o pune în practică e cu totul neobișnuit: încearcă doar să te imaginezi în postura unui imigrant (deși filmul nu insistă foarte tare pe statutul de imigrant, foarte subtil) grec în Germania, că ai o bodegă pe un teren relativ râvnit de mogulii imobiliarelor de acolo, că ai o logodnică care pleacă în China să facă reportaje, că fratele tău e prizonier, iar tu îl angajezi benevol, că nu ai nici măcar bani de plătit taxele, că bucătarul șef vrea hrănească populația cu chestii din ce în ce mai sofisticate, că ai hernie de disc, și că nu-ți permiți o asigurare medicală, deși deții un teren și o bodegă....doar că bodega e cu suflet și nu are nicio valoare dacă nu condusă tot de cineva cu suflet. Toate acestea într-un singur film, destul de încărcat la nivel de acțiune și suspans.

Unde stai?

2010-03-25T13:29:00.000-07:00

Cel mai firesc lucru când pleci undeva este să te gândești obsesiv la locul acela, fie că te-ai dus acolo cu business sau doar de plăcere, odată ajuns acolo descoperi că poate nu e ceea ce sperai că este, că poate cărțile ți-au înșelat așteptările, că poate e doar un simplu oraș în care oameni obișnuiți nu trăiesc ceva ieșit din comun, în ciuda locului care se spune că e din cale afară de neobișnuit. Așa i s-a întâmplat și ei pe când era în USA, ți se pare ceva ieșit din comun dar după câteva luni de ședere e din nou acel „acasă”. Până la urmă se conformează, și gândul o duce la alte locuri, unele mai familiare altele mai puțin. Sunt locuri de azi, locuri de ieri, locuri care pe măsură ce trece timpul devin tot mai distante. Nu întâmplător se plimbă timp de vreo douăzeci de minute pe niște coridoare cu vedere spre grădină, încercând să găsească pe cineva, dar gândul nu-i era deloc la scopul vizitei, ci la sălile la fel de reci pe care le-a lăsat în urmă cu vreo doi ani și care au rămas exact la fel de reci în care purta bluze cu gât și niște ochelari ciudați. Sunt numai doi ani de când îl asculta încă pe Tudor Ionescu în 243 și râdea de numa la glumele acestuia și mai ales la filozofiile de viață pe care le trăgea din niște traduceri îmbârligate precum deciziile noastre. Și nu era prima dată când se uita la viață ca la un text de tradus, sau ca la un text de interpretat.
Nu știu care perspectivă îmi place mai mult, de aceea, ca să nu devină și mai melancolică urcă rapid la etajul trei ca să-și rezolve nelămurirea și se izbește de aceleași foi cu note care îi dădeau fiori. Aproape uită ce mult contau notele și e din ce în ce mai convinsă că filozofia ei de a da note e cea mai bună. Nu de alta dar atunci când începi să vorbești despre tine, prima tendință e să te lauzi, evident. Refuză să se gândească la note, și își continuă drumul, e din ce în ce mai apăsător, și vrea să plece odată de acolo. Rezolvă problema și își dorește să se strecoare afară fără să vadă pe nimeni; firește nu e posibil, tot timpul când îți dorești să nu vezi pe nimeni cunoscut, dai exact de persoana respectivă. Nu de alta, dar momentul necesita tăcere și nu alte politețuri fără sens. Poate din acest motiv nu ar putea trăi niciodată în UK. Este excesiv de nepoliticoasă. Dar se întreabă tot timpul de ce mai e nevoie de false amabilități cu persoane de care nu te mai leagă absolut nimic, nici măcar faptul că odată au fost colegi. Până la urmă toate întrebările te descos subtil de situația actuală, materială firește. Nu că aș duce-o foarte rău, dar orice ar fi, alegerile nu se justifică în stradă sau pe o trecere de pietoni.
Cu toate astea, scapă ușor și trece strada. Dintr-o dată constată că nu-i mai place Clujul, e prea de tot să te plimbi prin el și fiecare colțișor să-ți aducă aminte de cineva, de conversații întregi pe care le-ai purtat acolo, în acel colț de stradă, la trecerea de pietoni cutare, în spatele copacului cutare, în cafeneaua X sau Z, sub umbrela vreunei terase, pe lespezile din vreo piață. Din fericire nu ia troleul de luni de zile, și măcar scapă de amintirea melodiilor pe care le asculta obsesiv pe atunci și, întâmplător sau nu, se repetau cu o ritmicitate obsedantă, dar la care nu renunța.
E liniște totuși în casă, mult prea liniște, așa că ziua se umple de la sine din două joburi, se umple ca să umple golul de altundeva, se pare că funcționeză după principiul cui pe cui se scoate, oricum faptul că munca suplinește orice este atestat. Și dacă ai schimba și locul și jobul, adică ambele cuie? Se întreabă oricine bănuiesc, verbalizarea nu prea ajută.
Fiecare drum spre ieșirile din oraș îi aduc aminte că vrea o destinație.

Cine îi mai dă o șansă României?

2010-02-13T07:31:00.000-08:00

Nobody's land

Te plimbi prin Cluj și nu ridici privirea decât la trecerea de pietoni, te duci la lucru și singurul lucru pe care ți-l dorești e să treacă cât mai repede, să nu se mai discute în pauze despre același lucru, disponibilizări, și parcă aștepți să se termine cât mai repede povestea asta.
Abia aștepți să intri la ore ca să mai uiți că pregătești elevii pentru a înfrunta aceleași probleme ca tine, și atunci, cum altfel să-i aduni pe elevi decât spunându-le că limbile străine sunt biletele lor spre alte destinații mai fericite.
Dar nu le spui că nu s-au născut în locul potrivit, nu le spui ce li se pregătește , nu le dai niciodată modele de eroi contemporani și autohtoni, nu le dorești să-și urmeze studiile pe aici, tot ceea îți dorești pentru ei este să profite de adolescență cât mai pot.
Câteodată ai tendința să le spui că trebuie să se lupte, dar oricum, modelele pe care le au, fotbaliști și alte figuri mondene, le demonstreză cu prisosință că nici măcar nu este necesar să te agiți prea mult, criteriile sunt stabilite, zarurile sunt aruncate pentru ei.
Uneori simți că tăcerea lor e ceva genetic la scară națională, orice ai zice, orice ai face, nimic nu e subiect de dezbatere, pentru că orice pare acceptat cu ușurință, atâta timp cât nu necesită argumentare.
În cancelarie începem să găsim vinovați, că nimeni nu zice și nu face nimic, ba chiar ne aducem și funia de acasă dacă e nevoie. Prea mult bun simț sau prea puțin bun simț față de noi înșine? Ambele...oricum ești obișnuit, datorită lipsei de raționament, să judeci lucrurile din două perspective, ca să eviți până la urmă orice fel de poziție care ar putea să te incrimineze sau să te denigreze în fața superiorilor.
Românul e făcut să nege sau să se consoleze..vorba versurilor geniale. Nu știi ce e mai rău, să negi sau să te consolezi, sau ambele, așa că orice atitudine ai lua tot la același rezultat va duce.
Optezi pentru negare și singurul avantaj este că reușești să treci peste cei care se lamentează constant, și poate te crezi și mai presus, crezând că tu ai reușit să depășești situația, cred că mai degrabă situația te-a depășit pe tine.
Optezi pentru consolare și singurul rezultat este că te plângi într-una, și deprimi lumea din jur. Deci mai bine negi, măcar nu inoportunezi pe nimeni.
Las că trece, că doar ai crescut cu greul oricum, ești resemnat din fașă, și ce poți să-ți mai dorești decât să fii un ticălos fără glorie.
Și tocmai pe când am intrat și noi în UE și dădeai o șansă României, tocmai atunci îți dai seama că ne-am ales doar cu dreptul de a emigra de bună voie, siliți de împrejurări, lăsând în urmă niște copii care probabil își pun aceleași speranțe în viitor pe care le aveai când erai ca ei, și cărora nu îndrăznești să le spui că nu s-au născut în locul potrivit.

Fabrica de Pensule

2010-01-31T09:33:00.000-08:00

În sfârşit clujenii au o alternativă la Teatrul Naţional, şi anume Teatrul Fabrica de Pensule. Nu ştiu dacă acesta este neapărat numele real, dar ştiu că este în vechea Fabrică de Pensule din Cluj. Azi, 29 Ianuarie a avut lansarea teatrului, nimic fancy, dar foarte primitor, şi, cu ocazia aceasta s-a jucat piesa , "Delir în doi... în trei, în cîţi vrei", Eugen Ionescu.
De ce-mi plac atât de mult piesele lui Ionescu? Pentru că sunt prea adevărate și în același timp prea departe de firesc, pentru că ceea ce e nefiresc a devenit firesc cu timpul, pentru că adevărul stă sub semnul întrebării, pentru că exprimă îngrozitor de simplu și de direct relațiile interumane, personale, între noi și guvernanți, între noi și profi dacă vreți, între oricine cu oricine. Până la urmă nu mai contează cine cu cine este în piesă, personalitatea fiecăruia se pierde sau se identifică cu a celuilalt, sau se dizolvă până ajung în stare lichidă, iar apoi se solidifică la loc, și piesa o ia de la început. Probabil acest aspect este cel mai caracteristic la Ionescu: faptul că nu învățăm nimic din ceea ce ne arată el de atâta timp, și că o luăm mereu de la capăt, nu suntem în stare să ne asumăm propriile decizii, și acționăm în virtutea motivațiilor inițiale fără a ne obosi să ne folosim discernământul.
"Delir în doi...în trei, în câți vrei" se joacă în doi la Cluj, dar se poate juca și în trei, în patru, în cinci fără probleme, oricum ai impresia că totul se dublează în piesă. Femeia și Bărbatul ei sunt într-un război permanent cu ei înșiși, cu restul lumii, și chiar unul împotriva celuilalt.
Un singur cuvânt ar caracteriza întreaga existență a celor doi, monotonia. Monotonia vieții în doi, monotonia față de propria persoana, Femeia se piaptănă mereu, lucru cel mai firesc pe care îl facem când suntem plictisiți de noi înșine, Bărbatul avea și el o sonerie la care trebăluia obsesiv. Deci de la început, fiecare cu obsesiile lui.
Ea, e o cochetă ratată, un fel de Madame Bovary trecută care și-a ratat sinuciderea iar acum trebuie să împartă același iad cu cel de care vroia să scape. El, un Don Juan expirat, care este redus la gestul de curaj/iubire/mândrie făcut în urmă cu 17 ani, și anume: fuga cu soția altuia.
A fost o dată ca niciodată acum 17 ani, un cuplu ce-și era autosuficient și care credea că încălcarea regulilor îi va scoate din monotonie, sau viața lor va semăna cu cea a celor din romane, dar nu-și imaginau ei cum va arăta viața lor după 17 ani...ca un lighean umplut cu apă murdară, ca o șosetă găurită, ca un păr nepieptănat, ca niște haine zdrențuite. Așa arata decorul sumar din piesă, de altfel nici nu era nevoie de mai mult ca să vedem unde poate duce monotonia, regretele și neîmplinirile.
Afară se dădea o luptă, nu se știe între cine și cine, cuplul e mereu în pericol, amenințat atât din exterior cât și din interior (ea se joacă în casă cu o grenadă, un obuz..etc), afară se aud obuze și gloanțe, înăuntru sunt doar vocile celor doi, dialogul lor nefiresc și în derută, din care nu ieșea nimeni câștigător.
Fiecare zi e o nouă luptă din același război, care devine până la urmă suportabil de cele două personaje, acum nu ar putea trăi în afara lui, dar nu mai pot nici cu el, nicio încercare de a scăpa nu e finalizată, pentru că cei doi au încetat de mult să mai ia decizii și continuă să-și mănânce zilele pe care și le otrăvesc reciproc.
Femeia: „Tu ce-ai făcut pentru mine?"
Bărbatul: „Mă plictisesc.”
Femeia: „Măcar nu te oboseşti.”

Don Juan loveşte din nou!

2010-01-23T12:41:00.000-08:00

Fiecare generaţie cu Don Juan-ul ei. Asta am crezut şi eu până să văd o actualizare a "poveștii" direct pe scena teatrului din Cluj. "Don Juan în Soho" este o reinterpretare a piesei scrisă de Moliere, reinterpretare conxtualizată ca atare. Să te aştepţi la diferenţe de percepţie e una, dar să vezi de fapt acelaşi Don Juan pe care şi l-a imaginat Moliere e alta. Ei bine, legenda în variantă modernă spune că eternul seducător se însoară până la urmă, nu din dragoste, ci de dragul fecioriei iubitei sale, dar în final intră în tot felul de conflicte de interese. De fapt, ei vroiau să-l schimbe, să fie normal, dar ceea ce sugerează cu fineţe Don Juan este că fiecare dintre noi suntem de fapt ca el, că de fapt suntem nişte ipocriţi în adevăratul sens al cuvântului şi că ar trebui să dăm frâu pornirilor, ceea ce face până la urmă şi soţia sa, chiar ea recunoaşte acest lucru.
Din 1665 nu ne-am schimbat prea mult, poate am trecut la cărbune la Big Apple sau Big Mac, dar de fapt tot "noi" am rămas. În 1665 piesa era considerată scandaloasă, acum nu mai e fireşte, dar unii consideră comportamentul în sine scandalos, pretinzându-se adepţii fidelităţii. Adevărul e că onestitatea perversă a lui Don Juan deranjează încă ochii critici şi invidioşi pe libertatea acestuia, pentru că de ce să nu recunoaştem, uneori am vrea să avem dezinvoltura, indiferenţa şi naturaleţea lui Don Juan. Mie mi se pare un individ simplu, întotdeauna i-am plâns de milă, chiar şi la Veneţia când, trecând prin Podul Suspinelor deja mi-l imaginam suspinând şi adulmecând la plăcerile ce se desfăşurau dincolo de gratii. Ipocriţii îl atacă, normal, nimic nu s-a schimbat. Pînă la urmă minciuna devine cel adevărul cel mai crunt.
Don Juan-ul de azi este totuşi mult mai viclean decât cel din 1665. Cel de azi e întruchiparea narcisismului, epicentrul unei culturi de duzină, cultura tabloidelor şi a ştirilor mondene. Don Juan-ul de azi îşi hrăneşte audienţa cu bârfe zilnice cu iz de telenovelă. Totuşi Don Juan-ul din Soho se recunoaşte pe sine (mi-a plăcut scena cu ceasul care devine oglindă), el devine conştient de ceea ce este sau de ceea ce nu este, sau de ceea ce ar vrea să fie. Până la urmă nu-ţi dai seama, piesa e un joc al aparenţelor, al clişeelor şi al banalului care se transformă în mizerie în final, sugestiv este veşnicul coş de gunoi din piesă...mai era şi portocaliu coşul, doar aşa ca să-i dăm culoare locală mizeriei.
Dar Don Juan nu se scuză, nu regretă nimic, nu se căieşte, ia moartea în râs, aluzie parcă la spiritele Craciunului inventate de Dickens care vin să-ţi ia sufletul dacă nu te căieşti. Pe Don Juan nu-l atinge nimic. De ce oare? Poate pentru că nici măcar nu mai merită să-ţi ceri scuze, nu e autentic având în vedere că pentru orice nimic trebuie să ne scuzăm.
Dar la un moment dat se aude un sunet, parcă din altă lume, mă rog, de la difuzoare, şi nu era vocea cuiva de pe scenă. Statuia prinde viaţă în piaţa Soho din Londra şi vine totuşi să ia sufletul celui pervertit.
Toate ca toate, dar scena în care Don Juan îl mituieşte pe un musulman să zică blasfemii împotriva lui Allah e memorabilă. Ce vroia să demonstreze? Că totul se rezumă la material, adică dă-mi banii şi-mi aleg credinţa după, sau alegerea variază în funcţie de cine dă mai mult. Totuşi, se pare că musulmanul se ţine drept şi nici în ruptul capului nu ar zice blasfemii, drept urmare primeşte recompensa.
Totul pare atât de fantezist, de la decoruri până la limbajul jucăuş al personajelor, încât ai zice că piesa nu are nici în clin nici în mânecă cu realismul...şi pe bună dreptate, până la urmă şi realismul şi Don Juan au fost cei mai mari ipocriţi ai timpurilor. Nici un fel de concluzie, actorii au aruncat ştafeta în sală, morala piesei rămâne la latitudinea fiecăruia.

Cu mai mulţi kilometri în urmă

2009-12-27T09:52:00.000-08:00

Puţine romane pe care le-am citit mi-au oferit mai multe perspective asupra aceleiasi teme: ratarea. Celelalte poveşti de dragoste (Lucian Dan Teodorovici) exact asta face: descrie din mai multe unghiuri ratarea dragostei. Adică de câte ori poţi rata şi mai ales cum o poţi rata. Fiecare dintre cele unsprezece povestiri, care pot fi citite atât separat cât şi în contextul romanului, conturează un nou context în care personaje noi se împotmolesc în propria lor neputinţă de a înţelege ce se întâmplă cu sentimentele lor, drept consecinţă, ele ratează.
În Şobolanul e mai viu decât ţestoasa, primul capitol al cărţii, facem cunoştinţă cu personajul-narator, a cărui problemă e următoare: Şi eu mi-am dat seama, după ce am cugetat vreme de încă jumătate de pahar de whisky, că am o problemă de folosire a termenilor. Că iubesc, dar nu sunt îndrăgostit. Deci după o seară de contraziceri şi exemplificări, personajul ajunge la concluzia că îndrăgostirea e specială, că e plină lumea de iubire şi goală de îndrăgostire. Amicul său îl aprobă aproape instant, deşi lasă impresia de nepăsare pe baza alcolului consumat de cei doi.
Următoare poveste e povestită la fel de simplu, din perspectiva băieţelului-narator suit pe catalige, şi care este într-un fel martor al unei sinucideri din dragoste. O altă ratare, mult mai gravă decât lipsa îndrăgostelii. În acest capitol soţia naratorului este cea care concluzionează: Pînă la urmă, nu-i aşa de nemaipomenit, a spus după ceva vreme, privind cum se derulau canalele la televizor. S-au mai omorît şi alţii din dragoste. Concluzia capitolului este oarecum la fel de banală precum motivul sinuciderii în sine, motivul fiind ratarea din nou.
Capitolul trei, Scufundări implică un triunghiul amoros, personajul-narator o înşeală pe nevastă tocmai din motivul enunţat în capitolul 1, şi anume lipsa îndrăgostelii. Acest lucru nu este totuşi o tragedie, trăim într-o lume modernă, iar comunicarea despre situaţii de genul acesta e pe primul loc. Aşa că familia pleacă în concediu împreună în ciuda acestui mic incident, că doar nu o să piardă banii pe care i-au plătit deja. Deşi ambii se simţeau vinovaţi, ambii căutat reproşuri consistente pentru celălalt, totuşi ce doi se împacă spre sfârşitul concediului, dar împăcarea are un gust amar, ea este tot o ratare până la urmă, o ratare rezultată din imposibilitatea de a accepta faptul că poate o căsnicie nu mai are relevanţă în contextul în care ambii au tratat cu aşa multă superficialitate criza de îndrăgosteală.

Sunt câteva capitole cu referinţă doar la personajul-narator şi la poveştile de dragoste ale acestuia, dar mai mult decât atât, aceste capitole prezintă felul în care personajul se raportează la aceste poveşti din perspectiva prezentului amar şi plicticos. Faptul că prezentul este aşa cum este umbreşte şi celelalte poveşti de dragoste, faptul că actuala poveste este pe vecie ratată, le face şi pe restul să semene parcă între ele. Se pare că dincolo de toate astea, ceea ce rămâne în amintirea personajului este ceea ce urmează fiecărei poveşti în parte. Naraţiunea mi s-a părut un tren căruia i s-a adăugat câte un vagon în fiecare staţie, o brăţară căreia i s-au adăugat mărgeluţe în mod constant.
Deşi vagoanele s-au adunat din staţii diverse, totuşi au ajuns în final la aceiaşi destinaţie, până la urmă, cu sau fără vagoane, omul tot ajunge unde trebuie să ajungă...mai rapid sau mai greu..depinde în câte staţii trebuie să oprească. Şi de aici..o mulţime de clişee cu având ca temă, nu ratarea, ci trenul or life itself şi faptul că poţi să ratezi. Bon voyage!

"Azi dimineaţă m-am trezit bătrână"

2009-12-20T07:56:00.000-08:00

Mi-am propus să citesc "Sunt o babă comunistă" de ceva timp, dar nu mi-am imaginat că o voi citi tocmai în preajma aniversării a 20 de ani de la marea schimbare. Aşadar, aşa m-am ales cu o carte de sezon, aparută în 2007 la Polirom fireşte, şi care se mai află şi în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, producţie Media Pro...să sperăm că nu iese ceva de genul filmului cu moşu care rulează aparent cu succes în cinematografe.
Încă din primele pagini, am fost surprinsă de viteza cu care citeam, parcă mi-era dor de o carte pe care să o citesc aşa pe nerăsuflate într-o după-amiază de iarnă. Asta am vrut, asta am avut, pentru că, într-adevăr cartea se citeşte incredibil de rapid, ceva în genul simplist şi minimalist al lui Ian McEwan. Cu toate că lectura merge aşa uşor, totuşi Dan Lungu te coboară subtil dar sigur într-o epocă care mai există pt tineri doar sub forma unui album de poze alb-negru. Dan Lungu descrie prin intermediul Micăi, nu un sistem politic, ci lumea aşa cum era ea privită din perspectiva omului simplu, şi nu al unei ideologii politice sau a unor demagogi.
În acest sens povestea e banală: Mica Burnacu fuge de la ţară să se facă orăşeancă. Odată ajunsă la oraş, Mica e ajutată de nişte rude iar apoi urmează Şcoala Profesională şi se angajează la o întreprindere de confecţii metalice. Urmează căsătoria cu un lăcătuş metalic şi naşterea fiicei lor, Alice, care se face ingineră şi emigrează după revoluţie în Canada.
Mica îşi povesteşte viaţa, adică cele două vieţi, cea de dinainte de revoluţie şi cea de după, comparându-le în permanenţă, şi fiind aproape convinsă că pentru ea cea de dinainte era mai bună decât cea de acum. Motivele? Cele pe care le auzim tot timpul, apartamentul de la stat, jobul sigur, pâinea şi banulul zilnic. Cu toate astea, Mica, deşi membră de partid, a ieşit şi ea în stradă să susţină revoluţia, luată de val ca toţi restul. Susţinerea revoluţiei este regretată mai târziu, când ajunsă la pensie, tot ce mai are sunt grijile zilnice, ajungând la concluzia că viaţa e mult mai grea acum decât atunci.
Este clar că Mica nu pricepe nimic din schimbare, sau o pricepe subiectiv oarecum, nu în raport cu întregul. Nu pricepe nimic şi se consideră până la final doar o babă comunistă, cu o fiică măritată cu un canadian.
Până la urmă Mica îşi trăieşte pensia prin prisma amintirilor şi nu a prezentului care e sumbru, trist şi neinteresant. Trecutul apare în contrast permanent cu prezentul, trecutul era plin de glume pe seama lui nea Nicu, prezentul e lipsit de valori iar concluzia e doar o întrebare care provoacă fiecare cititor al acestei cărţi: "De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?"

Et comment vont les amours?

2009-10-14T12:04:00.000-07:00

Fără îndoială tenisul nu e ca orice sport, ci ca orice relaţie, amoroasă, de prietenie, sau de orice alt fel. În primul rând e vorba de doi, şi dacă nu e vorba de concurenţa din start, atunci apare în mod sigur un complex de inferioritate pe parcurs dacă ratezi constant. Primul serviciu e mereu promiţător, mai nimereşti câteva mingi, adică câteva ieşiri reuşite, mai dai cu bota în lac de multe ori, şi atunci nu eşti neapărat în apele tale, mai arunci câteva în curtea vecinului, ceea ce înseamnă că de data asta cineva a sărit calul, situaţia revine aproape întotdeauna la normal în câteva secunde. Dar dupa prima repriză...adică prima pauză, te aştepţi să fie totul ca la început. Ghinion. De obicei joc cel mai prost în ce-a de-a doua jumătate de oră. Şi atunci o iei încetişor, poate, e oboseala acumulată, poate e altceva, poate e infatuare, poate e saturaţie, sau poate sunt de toate la un loc. De obicei joc pe reguli cu cei ce le cunosc, că altfel e prea mare efortul. Şi totuşi vara asta nu am jucat pe reguli deloc, destul de libertin aş zice, sau după cum m-a tăiat capul. Şi am avut o profă super la început de sezon, şi totuşi, se pare că am dat uitării orice sfat. Ca în orice relaţie, jocul merge de la sine, doar că mai puţin corect, coerent, cu mai multe stângăcii şi minci aruncate aiurea, aşa cum e fără reguli. Şi cum se termină un astfel de joc atunci? Se sfârşeşte ca între prieteni, doar cu mai puţine explicaţii decât de obicei, cu mai puţine regrete, sau poate cu un dram de încredere câştigat pentru atunci când o să joc pe reguli.
Un slogan maoist spune: putem să dormim în acelaşi pat, dar mereu visăm diferit. Relaţia, ca în joc, ne dă voie să fim împreună, dar în acelaşi timp jocul îţi permite să fii autonom, fiecare în partea sa a terenului. Şi totuşi, dacă eşti autonom, nu înseamnă că eşti împotriva lui, sau că suntem duşmani, dimpotrivă. Putem fii autonomi împreună.
Astfel că, nu am fost deloc surprinsă când am întâlnit un astfel de cuplu în romanul Le dimanche de la vie, de Queneau. Este vorba de un cuplu destul de ciudat, dar în acelaşi timp, realist, o relaţie între o femeie de peste cinzeci şi un tânăr ofiţer de 25.
Încă de la început, Julia, îşi propune să se mărite cu tânărul ofiţer, chiar şi împotriva lui, exact ca la tenis, îţi propui să câştigi chiar împotriva celuilalt. Zis şi făcut. Partea faină e când cei doi decid că nu există căsătorie fără lună de miere, sau lună de miere fără căsătorie, doar că pe Julie comerţul o ţine ocupată, aşa că, cei doi hotăresc la fel de senin, că măcar unul dintre ei trebuie să meargă în luna de miere, şi, fireşte, Valentin, este cel care va pleca singur în luna de miere, culmea autonomiei aş zice, asumată fără regrete, fără resentimente, fără suspiciuni, fără promisiuni. Fireşte, nu am putut să iau romanul decât în glumă, e inevitabil, autorul se joacă pur şi simplu cu situaţiile pe care le creează, cu frazele, cu personajele care nu sunt decât nişte marionete care joacă şi vorbesc după regulile lui. Oricare ar fi sfârşitul, personajul lui Queneau rămâne un naiv.

Istanbul, el sau ea?

2009-10-02T08:25:00.000-07:00

M-am băgat din nou prin Istanbulul din zilele noastre de data asta, mai exact într-un alt roman al lui Pamuk, Cartea Neagră. Curiozitatea nu m-a împins niciodată până la graniţele reale ale Turciei, cel mult m-am oprit la romane, dar de data asta se pare că am intrat din plin în oraş. Fireşte, nu cred că o să am parte de coincidenţa pe care am avut-o în Anglia, adică să mă cazez fără să-mi dau seama exact în cartierul în care a poposit şi personajul lui Rose Tremain din Drumul spre casă.

Partea faină a fost când am dat tot la fel de întâmplător de kebaberia care a inspirat-o propabil pe autoare...în fine nu sunt fană a coincidenţelor, de aceea nu cred că o sa iau drumul Istanbulului în căutarea eroului rătăcit şi el. Pentru că exact despre asta este vorba: un erou rătăcit prin Istanbul. Istanbul e fără îndoială un oraş nemuritor, şi devine puţin câte puţin un personaj care merge braţ la braţ cu Galip în căutarea sa.
Subiectul cărţii este dintre cele mai simple posibile, spre deosebire de Mă numesc roşu, unde se suprapuneau prea multe situaţii, planuri, voci. Cartea neagră este foarte uşor de urmărit: Galip găseşte într-o zi pe neaşteptate un bilet de la soţia sa prin care îl anunţă că l-a părăsit. În acelaşi timp dispare şi fratele ei vitreg, Celâl. Este deci doar o coincidenţă că cei doi au dispărut în acelaşă timp?
Căutarea lui Galip o priveşte pe Ruya, si este inspirată mai ales din romanele poliţiste pe care le citea Ruya, romane pe care el le dispreţuia. Se pare că Galip nu o urmăreşte doar pe Ruya, ci şi trecutul acesteia, pe fostul soţ al Ruyei. Galip se iluzionează singur, închipuindu-şi şi lăsând pe toata lumea să creadă că Ruya e acasă, bolnavă în pat. Celălalt personaj, Celâl, este mai degrabă creat prin articolele sale, el nu apare efectiv decât prin scrisul său. La fiecare al doilea capitol, apare un articol scris de Celâl, în care ne poartă prin locuri cheie din Istanbul, locuri pe care nu le-a ales întâmplător, şi care au mare legătură cu chestiuni de identitate. Uneori avem impresia că ceea ce îl obsedează cel mai mult este nu doar identitatea oraşului, ci şi a lui. Oricum Pamuk îmbină aproape perfect cele două.

Oraşul devine un el sau ea, depinde de situaţie, este atât de personalizat încât am avut tot timpul impresia că în loc să mă pierd în povestea Ruyei, mă pierd în povestea unui oraş controversat, un oraş care e la limita dintre est şi vest, un oraş murdar, inundat, dar cu farmec tocmai pentru că a scormonit o mie şi una de poveşti. E clar un roman despre identităţi. Galip, la rândul său, e mai întâi un soţ îngrijorat, apoi devine brusc un detectiv pierdut pe străzile Istanbulului, pentru ca în final să devină Celâl,adică să scrie rubricile sale la ziar.

Astfel Istanbulul se pierde în poveştile sale, Galip se pierde în poveştile scrise de Celâl, Ruya e doar un personaj, iar in final ai impresia că personajele îşi schimbă costumele între ele ca la teatru între acte. Mi-a plăcut mult ce spune unul dintre personaje...„pentru că în perioada aceea nu făceam decât să citesc, pentru că nu visam decât despre ceea ce visam, pentru că în acei şase ani nu trăiam decât cu gândurile şi cu vocile autorilor pe care-i citeam. Dar nu am reuşit de-a lungul acelor şase ani să fiu eu însumi. Eu nu eram eu şi poate de aceea eram fericit.”

Mă numesc roşu

2009-09-13T08:34:00.000-07:00

Mă numesc roşu, Orham Pamuk (Premiul Nobel în 2006) este într-adevăr un roman foarte complex, structurat pe mai multe dimensiuni, poate subiectul are iz de poliţist, dar mie sincer mi se pare departe de tipul acela de romane. În cazul acesta, tematica este total diferită şi este susţinută de o naraţiune foarte frumoasă.
Ce şochează încă din primul capitol? Monologul unui mort care zăcea pe fundul unui puţ. Ca să nu fim prea surprinşi de acest lucru, mai urmează alte monologuri, cel al unui câine, al culorii roşu, al unei monede de aur, al lui Satan, etc. Deci avem un narator care-ţi schimbă vocea în fiecare capitol, fiecare capitol e narat dintr-o altă perspectivă. La acestea se mai adaugă şi un spaţiu socio-cultural deosebit, Turcia în secolul al XVI-lea. Deci destul motive ca să te implici activ ca cititor. Dar tot ca cititor am fost indusă în eroare, ai vrea să crezi că scopul lui Pamuk este să descopere ucigaşul lui Delicat Efendi, iar mai apoi cel al unchiului. Ei bine, nu! Este şi acesta un aspect, dar se pare că naraţiunea se îndreaptă spre altceva.
Este în primul rând o poveste în care se îmbină religia musulmană, arta şi crima la curtea sultanului din Istanbul. Mai mult decât mister, este vorba de rolul artei în societatea musulmană, iar Pamuk tratează un subiect care este încă deschis interpretării în lumea contemporană.
Deci despre ce fel de artă e vorba? Pamuk ilustrează în acest roman cum se sfârşeşte tradiţia picturii miniaturiste în Turcia, picturi în care nu era folosită perspectiva iar figurile umane erau iconice, şi nu mimetice. Deci este vorba de o pictură opusă stilului occidental din acea vreme, iar romanul tinde să sublinieze contrastul dintre picturile veneţienilor şi cele musulmane. Problema stilului obsedează personajele, în cea mai mare parte miniaturişi ai sultanului. În percepţia miniaturistului, cu cât eşti mai priceput, cu atât eşti mai puţin original, lipsit de individualitate.

Astfel, odată ce miniaturiştii intră în contact cu arta occidentală, se produce o criză în rândul miniaturiştilor care trebuie să realizeze o carte pentru Sultan. Pe fondul acestui context, un miniaturist îl ucide pe altul, iar un fost miniaturist, Negru, se angajează să afle ucigaşul. Deci tema identităţii apare nu doar la nivel narativ, ci şi la nivel tematic, amplificată de misterul creat în jurul descoperiri ucigaşului. Nu aflăm ucigaşul decât foarte târziu deoarece, chiar dacă şi acesta are un monolog, totuşi vocile celor care fac povestea să înainteze nu sunt foarte distincte şi personalizate.

Ucigaşul este descoperit foarte banal, nimic ieşit din comun la un roman de aşa amploare. Deci, pentru mine este un roman despre artă, şi nu o poveste cu detectivi.
Pamuk se referă foarte des la orbire, orbire în sens propriu zis, şi orbire în sens metaforic. Se pare că pictura occidentală influenţează tot mai acut cultura şi ideologia islamică, de aceea majoritatea miniaturiştilor adoptau poziţia orbului pentru a evita orice acceptare a faptului că tradiţia miniaturistă va suferi schimbări profunde ce va influenţa nu doar ideologia, societatea, moralitatea şi chiar religia islamică.

Această atitudine de anti se vede mai ales la miniaturiştii care sunt împotriva semnării lucrărilor, împotriva portretelor, şi în general împotriva noţiunii de stil individual. Dar de ce se tem totuşi aceşti miniaturişti? De faptul că, datorită perspectivei din picturi, o moschee ar putea apărea în picturi mai mică decât este omul, mai mică chiar decât orice animal domestic.

Aceştia considerau că în pictură lumea trebuie să apară aşa cum o vede Dumnezeu (Allah), nu aşa cum o vede ochiul liber. Şi aveau dreptate să se teamă, narcisismul, păcat de moarte, se afla în plină ascensiune.

Când iubirea loveşte târziu

2009-09-08T00:09:00.000-07:00

Nu ştiu dacă o femeie ar trebui să aibă experienţe de amor la vârsta a treia, dar se pare că Doris Lessing aduce problema în discuţie în romanul Love, again. Nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea unei proze scrisă de o naratoare feministe. Orice femeie single sau nu, are dreptul să simtă ca la douăzeci şi să se poarte ca la cinzeci. Deci Doris Lessing tratează în ultimul ei roman iubirea şi bâtrâneţea luate împreună, total opus percepţiei comune că iubirea apare doar atunci când eşti tânăr. În cazul acestui roman, o femeie de şaizeci şi cinci de ani este direct lovită de astfel de pasiuni, cele pe care le încerci ceva mai timpuriu. Primul lucru pe care poţi să ţi-l imaginezi este că o astfel de femeie care scrie piese de teatru şi gestionează activitatea unui teatru din Londra nu mai are energie pentru altceva şi, ca cei mai mulţi dintre noi, se identifică cu ceea ce face perfect.
Grupul de actori pregăteşte o piesă de teatru, Julie Vairon, care are un efect surprinzător asupra celor care joacă în ea, şi se pare că într-un fel sau altul influenţează viaţa celor care joacă. Julie, protagonista piesei de teatru nu e deloc o femeie ca oricare alta pentru epoca în care trăieşte. Ea este în primul rând o luptătoare, şi o feministă precoce care trece printr-o serie de aventuri alegând în final sinuciderea pentru a-şi justifica atitudinea faţă de viaţă şi relaţii. Julie nu este doar o feministă precoce, ci şi un tip de femeie Orfeu, periculoasă şi în acelaşi timp seducătoare. Julie întoarce cu susul în jos vieţile tuturor celor ce vin în contact cu ea prin piesă. Prima este chiar bătrâna Sarah, care se îndrăgosteşte de două ori de doi tineri, tineri care deşi sunt atraşi oarecum de ea, totuşi nu doresc să se implice mai mult. Sarah este centrul grupului de actori, gestionează şi coordonează mişcările tuturor, şi este înconjurată în mare parte de tineri, de aceea se simte precum o fantomă la un chef.
Sarah este şi ea o femeie interesantă deoarece mi se pare că e singura dintre cele pe care le-am întâlnit în literatură care îşi analizează obiectiv fizicul la 65. Ea e conştientă de decădere şi se simte umilită, melancolică. Cu toate acestea, începe dintr-o dată să-şi cumpere haine noi şi să se întrebe cum ar arăta dacă şi-ar face un face lift. Nimic surprinzător până aici. Ceea ce surprinde însă Doris Lessing este ceea ce camerele de filmat nu reuşesc să surprindă, şi anume faptul că astfel de femei pot ajunge foarte deprimate, o deprimare asemănătoare unei dureri profunde, cel puţin aşa reiese din roman.
Ceea ce m-a surprins cel mai tare este faptul că cele pasiuni ale lui Sarah nu sunt foarte bine conturate în afara imaginaţiei ei. Am avut impresia că nu e nimic real, şi că de fapt cei doi sunt doar nişte proiecţii în imaginaţia lui Sarah. Acest lucru sugerează că Doris Lessing nu şi-a propus deloc să insiste pe cele două personaje masculine, tot ceea ce contează este lupta unei femei în vârstă cu dorinţeşe sexuale neprevăzute şi total neaşteptate. Fireşte, Doris Lessing nu poate să rezume doar la acest aspect fără să se asocieze felul în care se derulau romantismele odinioară şi realitatea pe care o trăieşte ea. Doris Lessing atribuie şi artei şi felului în care percepţia despre artă se schimbă de la o reprezentare la alta. Julie Vairon, piesa care uneşte personajele romanului ajunge să-şi piardă din semnificaţie şi profunzime datorită reprezentărilor frecvente şi a transformării ei într-un muzical, cu scopul de a distra spectatorii. Probabil Doris Lessing a intenţionat o comparaţie subtilă între iubire şi destinul acestei piese sugerând că prima poate ajunge la fel de banalizare condusă de raţiuni complet diferite faţă de cele iniţiale.
Deci avem un roman care ne face să ne întrebăm cum putem gestiona sentimentele şi pasiunile atunci când ele par să ne domine, ne mai face să ne întrebăm de unde vin acestea şi cum de dintr-o dată pot dispare tot aşa cum au apărut...sau poate că de fapt, aşa cum titlul romanului sugerează, suntem condamnaţi să iubim iarăşi şi iarăşi.

Al cincilea copil, Doris Lessing

2009-08-10T10:34:00.000-07:00

În drum spre Londra am sfârşit cu Doris Lessing, The fifth child, despre o familie care îşi propune cu orice preţ să fie fericită, să trăiască în mod tradiţional, să aibă cât mai mulţi copii, şi o casă cât mai mare.
Cuplul trăieşte visul timp de câţiva ani, timp în care se nasc cei patru copii, iar pe când cei doi vroiau să se oprească, vine şi al cincilea copil, care nu e deloc ca restul. De fapt, încă din timpul sarcinii acesta e un chin pentru mamă, iar după naştere devine un chin pentru toţi. De ce? Nici măcar mama nu ştie, s-ar spune că e suferă de malformaţii genetice, dar nu din cele vizibile, e un copil primitiv, cu porniri animalice, care nu seamănă deloc cu restul. Pe lângă pornirile animalice, Ben e agresiv, ucide câinele şi pisica şi e complet antisocial. Nu se poate adapta şi nimeni nu-l acceptă. Dar se pare că Ben s-a născut cu un scop: să distrugă totul în jur.
Fireşte sunt tentată să interpretez cea de-a cincea sarcină din perspectiva unei femei, şi anume ca ceva foarte dureros şi agresiv, ceva ce, am impresia ca un bărbat nu ar suporta cu uşurinţă. Harriet are cinci copii într-o perioadă de timp de aproximativ şase ani, ceea ce ar fi deja epuizant pentru oricince. Aici povestea îmbină două înţelesuri: figurativ şi literal. Harriet poate fi chiar atacată fizic de sarcină, ia foarte multe calmante pe perioada sarcinii şi se simte foarte rău, ceea ce poate însemna că Harrier este fizic atacată din interior, avem chiar o descrierere a faptului că uterul ei e plin cu vânătăi. Deci unele lovituri, deşi nu se văd, dor mai tare ca cele vizibile. Harriet nu mai e la fel după ultima sarcină.
Se pare că Doris Lessing insistă foarte mult pe faptul că oamenii în general, şi femeile în particular, nu pot să lupte contra curentului, şi că odată căsătorite, ele se asociază tot mai mult statutul lor de femeie cu cel de mamă, casnică, soţie, etc, până când vieţile lor se opresc pur şi simplu şi rămân ăn acelaşi punct, ele merg înainte dar nu mai înaintează.
Poate acelaşi lucru se întâmplă şi cu Harriet, poate că pruncul nu o agresează, ci poate ea este deja neurotică şi mult prea stresată de ceea ce se întâmplă în jurul ei, de faptul că are deja cinci copii în aproximativ şase ani, de faptul că simte că viaţa ei a scăpat de sub control şi că acum e controlată, agresată simbolic de toţi ceilalţi copiii. Poate este vorba doar de o atitudine cam negativă asupra vieţii de familie, care îşi propune să fie fericită doar prin reproducere, şi prin faptul că vor putea să găzduiască toată familia de sărbători, ceea ce se dovedeşte o fericire destul de falsă şi aparentă. Cuplul devine prea ocupat cu pruncii care tot vin, cu oaspeţii, până când uită de ei înşişi, de casa lor imensă, până când parcă, gaşca lui Ben aproape se insalează în ea. În final, se întorc de unde au plecat, tot ei doi au rămas. Poate uneori nu e nevoie să te implici atât de mult.

Secretele lui Don Juan, Tim Lott (2003)

2009-08-01T13:56:00.000-07:00

Mi se pare că Tim Lott a reinventat ceva în romanele sale sau a scos psihicul masculin la vedere. Danny Savage, protagonistul, îşi descoperă sinele emoţional (dacă chiar avem aşa ceva, sau poate acea parte). Poate el face asta? Tocmai el spunea că bărbaţii sunt literali iar femeile sunt simbolice. Atunci, credeţi că ajunge la vreo concluzie după ce îşi detaliază istoria iubirilor eşuate pe o tablă (flip-chart) doar cu scopul de a afla secretul insucceselor sale?
Încă de la început mi s-a părut oarecum ciudat să citesc chestii care până mai ieri mi se păreau de-a dreptul muiereşti, ei bine, în The love secrets of Don Juan sunt chestii muiereşti scrise de un bărbat tot pentru bărbaţi. Cu siguranţă psihicul masculin e problematic în felul lui, iar Danny încearcă să descopere ce anume în psihicul lui determină eşecul. Destul de provocator zic eu dar şi interesant în acelaşi timp iar încercările lui m-au pus oarecum pe gânduri, şi m-au făcut să mă gândesc serios dacă bărbaţii şi femeile sunt chiar atât de diferiţi în felul cum abordează relaţiile.
Danny e genul de bărbat care şi-a găsit o scuză pentru toate eşecurile, nu şi-a asumat în nici un fel responsabilitatea pentru o iubire care s-a stins pur şi simplu, pentru rutină, pentru imaturitate, pentru faptul că uneori pur şi simplu vroia să schimbe decorul, pentru faptul că s-a dat la fosta prietenă a celui mai bun prieten, pentru faptul că s-a dat la cea mai bună prietenă, etc. Just like us, right? Deci se poate întâmpla oricărui sex, fără prejudecăţi că doar noi suntem expuse şi determinate să călcăm strâmb.
Ceea ce face diferenţa între noi şi ei, e că noi intrăm într-o relaţie cu mult mai multe speranţe decât ei iar ceea ce avem în comun este că ne facem mai mereu o impresie greşită despre noi, ne gândim prea mult la cum am vrea să fim, la ceea ce am vrea să avem şi nu avem, fără să acceptăm ceea ce ne este servit. A..mai era ceva, toate cuvintele adunate fac zero. Anumite lucruri le aflăm, altele nu, unele lecţii le învăţăm, altele nu, şi fie că analizăm situaţia sau nu, nu prea e mare diferenţă. Aşteptările ar trebui înlocuite cu încredere şi doar atât. Cel puţin asta e părerea lui Danny.
Partea cea mai interesantă e naraţiunea în sine, nu e neapărat diferită de altele, dar pare un amestec de stiluri şi tehnici, Tim Lott e ba jurnalist, ba copywriter, multe afirmaţii seamănă foarte bine cu texte din reclame, alteori e un pseudo-psiholog din cărţile acelea cu sfaturi, deci o reţetă perfectă pentru o pastiche.

Iubire etc sau Trois, Julian Barnes

2009-07-31T13:39:00.000-07:00

Poate e doar impresia mea, dar Julian Barnes mi se pare de-a dreptul genial în Iubire, etc. Sau Trois. Cu siguranţă, titlul tradus e mai mult comercial, pentru că orice e cu iubire şi sex vinde foarte bine. Trois mi se pare mai potrivit dintr-un singur motiv, cartea nu e atât despre iubire, cât despre celebrul triunghi, în care iubirea se dizolvă şi până la final nu mai ştim cine pe cine iubeşte, cine pe cine înşeală, cine pe cine minte, sau cine de cine profită. E bizar dar nu absolut nimic nu este ieşit din comun, nici măcar autoreferenţialitatea pronunţată insistent prin personoaje, care ne cer nouă părerea despre ce şi cum, personaje mândre care nu vor să fie note de subsol, ci prezenţe clare în roman, personaje care au puncte de vedere diferite despre orice subiect, despre orice ipostază şi despre orice nimic până la urmă. Acest melange a trois începe cam aşa, ca orice poveste:Stuart: E acum. E astăzi. Ne-am căsătorit luna trecută. O iubesc pe Gilian. Sunt fericit, da, sunt fericit.Giliian: M-am măritat. O parte din mine credea că n-am s-o fac niciodată, o parte a dezaprobat, iar alta s-a speriat puţin, ca să vă spun drept. Dar m-am îndrăgostit şi Stuart e un om bun şi mă iubeşte. Acum sunt măritată.Oliver: Fir-ar să fie! Sunt îndrăgostit de Gillian, acum mi-am dat seama. Sunt uimit, sunt siderat, sunt speriat de mine, sunt ca lovit de trăsnet. De asemenea, sunt speriat ca dracu. Ce-o să se întâmple acum?Cam despre asta e vorba. După zece ani, cei trei, Gillian măritată cu Olivier şi cu doi copiii, Stuart revenit din USA, divorţat, după o căsnicie reuşită cinci ani sau eşuată după cinci ani, depinde din ce punct de vedere priviţi lucrurile, şi un Olivier care nu are nici un rost in roman, şi în viaţă, un ratat.Ce se întâmplă după? Sigur că ne aşteptăm să se inverseze rolurile din nou, să regrete fiecare trecutul, sau ce a mai rămas din el, şi eu sunt printre cei care cred că amintirile le ţii un timp, după care le uiţi pur şi simplu. La fel şi cu cei trei. Niciunul nu pare să aibă vreun fel de regrete, Stuart simulează totuşi regrete şi dorinţe refulate. Nu este deloc aşa, el ştie că Gillian nu mai e aceeaşi de acum 12 ani, de aceea încearcă să se îndrăgostească de noua Gillian. Reuşeşte? O treime poate. Pentru că în roman totul se împarte la trei ca să nu se supere nimeni. Şi iubire se împarte la trei aici, nu la doi, cum ar fi normal. Toţi trei sunt de acord că normalul e un mare clişeu, şi că fiecare încercare a noastră de fi normali, nu e decât o tentativă de a resuscita clişeul, ceea ce e dezonorant, pentru că viaţa noastră se transformă în tentative de a resuscita clişeul.Aşa că povestea lor se împarte la trei, trei iubiri, trei puncte de vedere, trei finaluri posibile, până la urmă toată lumea se alege cu ceva, chiar dacă e un nimic, până la urmă şi nimicul e ceva, nu? Nimicul sunt de fapt sentimentele fără rost, fără direcţie, şi tocmai pentru că nu au direcţie, pot scăpa de sub control. Aşa se întâmplă în cazul lor pentru că cei trei se iubesc practic, nu teoretic. Teoretic, Olivier crede că lumea se împarte în oameni pentru care iubirea este totul, iar restul existenţei este un simplu etc, şi oameni care nu pun destul preţ pe iubire şi pentru care partea cea mai incitantă constă în etc.Stuart crede că în fapt, dacă vreţi să împărţiţi neapărat oamenii în funcţie de factorul iubire, avem vreo trei categorii, cei care au norocul sau nenorocul să iubească de mai multe ori, cei care au norocul sau nenorocul să iubească o dată, cei care nu iubesc deloc, dar au impresia că iubesc. Gillian are şi ea părerea ei, îţi oragnizezi căsnicia, îţi protejezi copiii, îţi administrezi iubirea, îţi trăieşti viaţa. Şi uneori, te opreşti şi te întrebi dacă toate astea sunt adevărate. Oare îţi trăieşti viaţa sau ea te trăieşte pe tine? Doar pentru că într-o zi nu-ţi mai asumi responsabilitatea pentru propriile sentimente, ele devin mai generale şi mai puţin individualizate.Deci trei variante. Nu e aşa cum am crezut că va fi, nu? Mai frumoasă, mai urâtă, mai lungă, mai scurtă, supraestimată, subestimată, dar nu e aşa cum am crezut. În plus, e diferită pentru persoane diferite, până când rămâne doar o justificare pentru faptul că-ţi place cineva.

Relatii la Periferie

2009-07-31T13:37:00.001-07:00

Se pare că Sex and the City a fost un succes, deşi a reluat nişte prejudecăţi vechi de când e lumea, totuşi nişte prejudecăţi la care am râs de numa, poate de noi însene? Am avut acelaşi feeling când am văzut Despre bărbaţi şi nu numai sau He is just not that into you.
M-am re-familiarizat cu o mulţime de prejudecăţi, nu despre bărbaţi (aşa cum se pretinde titlul tradus al filmului), ci din nou despre noi.
Una dintre ele, cu care începe şi filmul, m-a marcat cel mai tare: adică chiar o mămică îi vinde gogoşi fetei spunându-i că băieţii care o plac se vor purta ca nişte assholes tocmai pentru că o plac.
Următoarea gogoaşă..cică facem o dramă din orice şi disecăm orice chestie care ni se întâmplă, acordăm prea mare atenţie tuturor gesturilor, voite sau nu, şi le interpretăm în felul nostru, dramatic fireşte. De ce o prejudecată? Nu mă îndoiesc că se practică în viaţa curentă multe scene de telenovelă, dar trebuie să recunoaştem că nici masculinitatea nu mai oferă nimic ieşit din comun, “eroic” ( a nu se înţelege din asta că vreau ca cineva să se lupte cu săbii şi alte cele pt mine sau că vreau luna de pe cer), aşa că dacă masculinitatea de două parale condamnă dramele de trei parale, ei bine după un rapid calcul matematic, prefer dramele inspirate.
Apropo de calcul matematic, mă mir că nimic legat de femeile iubesc banii nu a intrat în drama relaţiilor. Mă mir, pentru că era o temă frecventă în Sex and the City, şi ştiu că acesta este şi pretextul pentru care mulţi nu intră în relaţii, pretext care miroase la fel ca cel referitor la te ignoră pentru că te place.
Nimic mai adevărat, just kidding, so if he does not give in, just give up and do not play the victim. Deci un film care-ţi spune ce ştiai deja, oare chiar vroiam să auzim toate astea? Câte femei din lume, au stat în dilemă când era vorba să spargă gheaţa?, fireşte că mai cântărim şi noi faptele, sau vorba lor, le disecăm.
Pe scurt, filmul afişează nişte femei victime, mai mult sau mai puţin, şi nişte bărbaţi care vor să pară mai complicaţi decât sunt de fapt. Pentru că asta e problema mea, de ce noi suntem privite doar în contextul prejudecăţilor vehiculate de filme, media, şmechere şi piţipoance care nu au nimic de făcut decât să genereze astfel de repere false.
În fine, tot ideea este că filmul e destul de lung pentru a convinge că dating is lethally depressing, sau, ca să nu termin blogul ăsta fără să mai adaug un loc comun, e greu cu iubire, dar mai rău e fără.
Fără ezitare aş fi numit filmul-cartea, Love for dummies, din seria cu acelaşi nume, dar amuzant oricum pentru că încearcă să ne facă să le credem totuşi, şi ceea ce mi se pare şi mai amuzant este că din toate astea bărbaţii vor să iasă foarte misterioşi, complicaţi, de neînţeles, cunoscători, cu o intuiţie de-a dreptul de invidiat, ş.a, hai să fim serioşi, şi Romeo stă mereu în umbra Julietei!
Deci, se pare că trebuie să depunem eforturi serioase pentru a ne spăla imaginea, atât la nivel personal, cât şi la nivel de saving face. Aşa că în mahalaua de azi, unele relaţii nu mai au loc decât la periferie, adică tocmai astea care mizează pe second hand love style.

First Love, Last Rites

2009-07-31T13:34:00.000-07:00

Inevitabil cărţile lui Ian McEwan pun pe fugă amintirile, uitarea, şi îmi dau bătăi de cap de fiecare dată când încerc să scormonesc printre rânduri.
First Love, Last Rites nu este un roman, ci o colecţie de povestiri scurte, dar aproape toate au în comun o singură temă, iniţierea, exemplificată în situaţii care te trimit direct la colţul străzii. De data asta în majoritatea povestirilor e vorba de iniţiere sexuală precoce.
Ian McEwan îşi alege de obicei personaje tinere, fie copii, fie adolescenţi probabil din două motive : pt că sunt atât de aproape de copilărie şi pt că sunt în mod constant iritaţi, confuzi şi neiniţiaţi. Adolescenţii sunt personajele cele mai potrivite pentru nişte poveşti care se vor bizare. Mă întreb ce ştiu adolescenţii despre iniţiere, şi dacă Ian McEwan poate justifica alegerea făcută, ei nu sunt auto-reflexivi, şi atunci ce valoare mai are iniţierea, dacă nu e urmată de auto-reflexie.
Poveştile sunt tradiţionale ca tehnică narativă, dar subiectul lor reflectă o banalitate cu totul ieşită din comun, o banalitate care îşi reclamă sensul din ceea ce învaţă personajele dintr-o situaţie.
Astfel, First Love, Last Rites începe cu o scenă idilică între doi adolescenţi, care par trecuţi de prima iniţiere sexuală. Sissil şi iubitul ei par să nu mai aibă nevoie de nimic altceva decât de o saltea pe care o aşează mereu în aceeaşi poziţie, sexul devine pentru ei un act ritualic, şi presupune de fiecare dată aceleaşi etape, în aceeaşi ordine, fără să se omită ceva pentru că atunci nu ar mai fi cum ar fi de obicei.
Citind, am avut impresia că viaţa lor era organizată în jurul acestui ritual, restul lucrurilor par să fie în plus, inclusiv fratele lui Sissil pare în plus de fiecare dată când se află în preajmă, mizeria din camera celor doi ia proporţii, niciunul nu pare să aibă vreun rost. Dar totuşi ceva întrerupe existenţa idilică: un şobolan care începe să deranjeze fiecare moment de intimitate, fiecare mişcare a celor doi. Şi asta nu e tot, cei doi nu mai pot comunica sub nicio formă, nici sexual, nici la propriu.
Fireşte, în stilul celorlalte povestiri din colecţie, totul se termină cu un orgasm simbolic: uciderea şobolanului gestant. Dacă ar fi să mă întreb care-i rostul şobolanului în viaţa intimă a celor doi, mi se pare imposibil să nu-mi imaginez tot felul de scenarii groteşti. Aşa că încerc mai bine să-mi imaginez ce au putut să înveţe cei doi din uciderea şobolanului gestant. Cert este că întâmplarea le-a redat pofta de viaţă, sex şi comunicare. Cu siguranţă este vorba de vreo iniţiere, dar nu-mi dau seama în ce…poate în faptul că pasiunea nu are nimic în comun cu reasoning, sau că iubirea nu răspunde întotdeauna întrebărilor pe care le au amorezaţii sau cititorii. Sau poate cei doi au învăţat pur şi simplu că orice câştig implică şi o pierdere de vreun fel, sau că în viaţă, mereu trebuie să sacrifici ceva pentru altceva…fireşte e valabil doar pentru prima iubire.

Salvat

2009-07-31T13:31:00.000-07:00

Vremea cireşelor şi a căpşunilor a cam trecut, la fel şi vremea disertaţiilor, a examenelor, a zilelor care păreau că nu se mai termină odată, ca să vină vremea birocraţiilor, a şarlataniilor de la titularizare, vremea când ai impresia că locuieşti într-o ţară nebună, unde orice poate fi negociat, orice poate fi visat, gândit, cu condiţia să conştientizezi că rămâi doar un visător.M-am sculat doar cu gândul la cafea, capul mi se învârte încă de atâtea idei câte îmi trec prin el, şi colac peste pupăză, am mai visat-o şi pe o fostă profă din facultate, se făcea cămi corecta disertaţia anul acesta. Ea tot insista că am scris prea puţin, se uita în mod obsesiv la ultima pagină, eu tot încercam să-i spun că e vorba totuşi de 86 de pagini, câte am scris de fapt la licenţă, mi-era ruşine să-i spun că fapt sunt numai 50. Colega de lângă mine îmi zice că rămâne la doctorat, eu îi cer să-mi arate imediat pierce-ul din limbă, şi îmi aduc brusc aminte cum în State, colegei de la lucru îi s-a cerut să şi-l acopere cu un plasture în timp ce eu mimam veşnic că am un pierce în limbă, cu ajutorul unor bomboane care-mi potoleau setea.Pe când îmi aşteptam rândul şi le ascultam pe colege constat că am greşit adresa, că de fapt eu nu am scris o lucrare pe literatură, ci pe management, şi în timp ce îmi dădeam seama tot mai mult de asta, încercam cu disperare să găsesc uşa, dar care uşă, că nu vedeam niciuna, doar o fereastră care dădea spre staţia de tramvai, ştiam sala aceea, ţineam acolo retroversiuni şi ne pozam în anul 4, dar nu reuşeam nicicum să-mi aduc aminte cum am intrat acolo. Îmi aduc aminte de camera de hotel din cartierul chinezesc din New York unde eu, Laua şi Raul am dormit două nopţi cred.Era probabil cea mai mică cameră din tot hotelul, fără geamuri, fără baie, şi unde nici nu puteam să facem măcar un pas normal. Cu toate astea am dormit acolo, dar în ultima zi a şederii niciunul dintre noi nu a mai auzit ceasul, era trecut de mult de 10, dar, cum nu era fereastră, eram încă în beznă totală. Şi totuşi ne-am trezit până la urmă, nu ma ştiu cum. De data asta nu era nicio speranţă să mă trezesc, vedeam doar geamul cu vedere spre tramvai, şi îmi aduc aminte de o după masă geroasă când ieşeam de la literatură americană şi fugeam disperată să prind un tramvai spre mănăştur, fireşte că am căzut graţios aproape sub şinele tramvaiului, de nu mi-a mai trebuit să fug veci după alte mijloace de transport.Dar acum unde să fug? Mai era puţin şi îmi venea rândul, tot le lăsam pe alte colege mai întâi, eu încercam să născocesc o ieşire între timp. Dar şi dacă ieşeam, unde mă puteam duce, nu ştiam unde trebuie să-mi susţin eu disertaţia, bine, dar măcar nu mă făceam de râs, cu teoriile mele, trebuia deci să găsesc ceva, când îmi aud numele dintr-o dată. Un nod în gât. Cum să zic că de fapt nu am nimerit unde trebuie, m-ar fi întrebat de ce nu am plecat mai devreme, cum să zic că nu văd uşa, ar fi zis că sunt nebună, cum să zic că mi se pare că miroase a cafea arsă, ar fi zis că am mirosuri halucinante, cum să zic că staţia de tramvai e prea departe, m-ar fi întrebat simplu de ce nu am sărit să mi se pară mai aproape.Mi se pare că am zis doar DA, vin. Nu ştiu de ce am spus asta, sunt o mulţime de feluri de a spune DA, dar eu l-am ales tocmai pe acela care promite o prelegere impresionantă, câte de mult mă înşelam şi cât de puţine ştiau ele.Mă îndrept spre catedră, mi-am lăsat notiţele în bancă, toată lumea era sigură că o să prezint ceva despre Ian McEwan, doar îmi ştiau obsesia pentru acest autor, şi faptul că în State am răscolit o întreagă bibliotecă, şi mai ştiau şi că plănuiam să merg în Anglia şi să-l caut, să-l întreb cum de face din lucrurile cele mai simple subiecte de romane, cum de banalul a luat locul marilor idei, cum de sexualitatea e mai presus de orice sentimente, cum de nu mai facem diferenţa între ce e etic şi ce e non etic, cum de nu mai contează măcar că nu suntem ceea ce credem că suntem, şi nici măcar ceea ce vom crede că vom fi.Colegele aşteptau, la fel şi doamna care mi-a spus că am scris prea puţin uitându-se la ultima pagină, bine că nu a mai dat încă o pagină, ar fi dat şocată peste cuprins care dintr-o greşeală a ajuns exact la sfârşit. Dar cui îi mai păsa acum de toate detaliile astea? Eu trebuia să prezint o disertaţie despre management, nu despre Ian McEwan.Dar eu am vrut să scriu despre Ian McEwan, îmi plănuisem în detaliu ce să scriu, doar că, dintr-o greşeală de judecată şi de neînţelegere a unei funcţionare de la British Airways, am ajuns în România doar în octombrie, şi trebuia să vin în august. Nu mai puteam face nimic decât să iau lucrurile aşa cum erau ele atunci, chiar dacă nu erau deloc cum aş fi vrut. Dar când sunt ele vreodată cum vrem noi? Nici acum lucrurile nu erau cum vroiam eu, s-a lăsat o tăcere care aştepta ceva din partea mea, un cuvânt.Cum să spun ceva când sunt redusă de mult timp la tăcere, de când locuiesc într-un cartier în care veşnic se lucrează ceva fie că e zi, fie că e weekend. Zgomotele pe care le aud zilnic mă împiedică să-mi aud propriile idei, nu că ele ar vorbi, dar pur şi simplu nu le mai aud de ceva vreme încoace. Încerc, dar nu-mi vin în minte decât ideile altora. Unde sunt ale mele? Nu ştiu ce m-a apucat de o vreme încoace, dar am îmceput să scriu un blog, în care pretind că-mi scriu ideile, ca să am habar de ele măcar, ca să ştiu că ele există totuşi, că nu sunt doar o chestie automată care cere de mâncare la ore fixe, aşa cum cere opelul meu benzină când i se termină, că mi se pare că atunci când scrii ceva, fie că e despre mine, sau despre alţii; mi se pare că de fapt tot despre mine scriu, despre cum îi văd eu pe alţii, ceea ce reflectă cum mă văd eu pe mine de fapt, indirect, pentru că eu nu sunt diferită de alţii prin nimic, doar prin faptul că mă găsesc în situaţii ridicole şi fără ieşire mult mai des decât alţii.Eu nu îmi doream să fiu acolo, eu îmi doream să-mi beau cafeaua şi să scriu pe blog în acel moment, şi aş fi scris cu siguranţă despre Ian McEwan, nu aş fi vorbit despre el, cum să vorbeşti despre cinva care trăieşte încă, scrisul îl poţi şterge, niciodata nimeni nu va ştii că ai scris despre el, şi totuşi, acum erau prea multe urechi gata gata să asculte. Doamna care mi-a zis că am scris prea puţin, mă întreabă de ce am ales subiectul acesta. Eu întreb la fel de mirată precum dânsa, care?Răspunsul e un ţipăt al un femei gata să nască tocmai acolo. Eu mă scol şi mai mirată, şi îmi dau seama că examinatoarea mea era însărcinată. Doamne, dar numai eu nu am văzut din toată sala, şi se vorbea destul de mult despre asta. Fireşte, toată lumea m-a ignorat din momentul acela, ceea ce m-a uşurat foarte tare, şi am chemat elicopterul de la Smurd să ne scoată pe toţi de acolo până nu se naşte un copil în mijlocul atîtor idei spuse şi nespuse, gândite sau negândite, în mijlocul unor idei fermentate timp de un an de zile sau chiar mai mult, idei care ar fi putut foarte uşor să îmbete copilul şi pe noi la un loc.

Nonsens

2009-07-31T13:28:00.000-07:00

Pare incredibil că atunci când ţara întreagă e în criză, şi eu să fiu în criză: de spaţiu, timp, porcină, vacanţe, joburi, şi mai nou de prieteni. Pentru că printre crizele astea nu mai e timp să conştientizez că-s în criză cu totul. Deocamdată, din cele şapte zile, şapte mă trezesc complet insuportabilă, cu gândul la a o şterge cât mai repede de aici. Sunt sigură că nu sunt singura care are astfel de intenţii, e de ajuns de citit blogul lui Badea, care e deja cel mai tare lider de opinie din ţară, şi nu m-aş mira să declanşeze şi alte reacţii, decât verbale.Oricum, cum spuneam sunt în criză totală, şi primul semn este că mă trezesc în fiecare dimineaţă cu un chef nebun de a enerva pe oricine se nimereşte în preajmă, de a asculta orice prostie, de a scrie orice tâmpenii.Criza de timp: nu mai fac diferenţa între ce e necesar şi ce nu e, deci, pierd mai multă vreme cu ce nu e necesar, şi ce nici măcar nu-mi face plăcere, o fac mai mult din inerţie, şi pentru că mă aflu într-o perioadă în care nimeni nu riscă să nu-i placă ceva. Aşa că, în loc să clocesc de lene, mă agit într-una, total normal pe meleaguri mioritice, doar că, total gratuit.Criza de bani: salarii întârziate cu nemiluita, plus se preconizează că din toamnă devin bugetară, iar cum ţara e aproape în faliment…nu mă văd bine.Criză de spaţiu: chestia cu sufocarea e pe bune! Nu mi-aş dori nimic mai mult decât o cameră suficient de mare, cu o bibliotecă suficient de încăpătoare pentru toate nimicurile şi valorile mele, un pat din care să nu mai cad în fiecare seară, cu un birou, puţin mai mic decât cel pe care îl am, ca să fiu mai puţin dezordonată, şi evident deja visez.Criză de joburi: asta e punct sensibil, care mă irită tot mai tare.Criză porcină: un nou pretext ca să nu ne mai gândim la criza care e pe bune!Criză de vacanţe: departe de mine gândul în luna mai că nu voi merge în vacanţă, se materializează tot mai mult gândul, prinde forme şi deja mă văd sclavul muncii până anul viitor cel puţin, când singurele vacanţe vor fi pt susţinerea celei de-a doua disertaţii, că se pare că eu termin în fiecare an câte ceva, până când o să termine ele cu mine.Criza de prieteni: există momente în viaţă când ai impresia că cei care te înconjoară, cu care îţi petreci o mare parte din timp, cu care te distrezi, cu care râzi pe la colţuri, cu care ieşi la filme, cu care te plimbi prin parc, cu care pleci în excursii, cu care bei cafele, cu care faci planuri, cu care te sfătuieşti…ei bine aceştia ţi-au fost poate prieteni, în altă viaţă parcă, cândva demult, când totul se învârtea în jurul lor, şi când orice părere era supusă votului, analizată până la măruntaie, ei bine prietenii de atunci nu mai sunt prietenii de acum, şi cei de acum nu vor mai fi probabil cei de mâine, cu una, două excepţii poate. Şi se mai întâmplă să te mai şi întâlneşti măcar întâmplător cu aceştia care ţi-au fost prieteni şi să constaţi că nu mai eşti la fel de amuzantă, la fel cum te ştiau, pur şi simplu la fel, dar ce ştiu ei prin câte ai trecut de când ne-am dat uitării reciproc? Foarte puţin probabil, şi cu atât mai puţin poţi să povesteşti la o cafea, cum să rezumi ani întregi într-o cafenea, vreo două ore, când atunci ai chef de căzut într-o melancolie de septembrie, cum să te gândeşti atunci dacă suntem fiinţe reciclabile sau nu, dacă ne-am schimbat sau nu, nu mai contează pentru prezent şi pentru anii care au trecut şi în care ne-am comportat ca şi cum nici nu am fi existat vreodată unii pentru ceilalţi.M-aş simţi mai liniştită dacă ar rămâne doar o criză, creată de Media, de limbaj, de mine, de iulie, ce nu aş da să fie doar o criză, nu un butoi cu pulbere gata să explodeze.

Utopie

2009-07-31T13:18:00.000-07:00

Lectura inspirata din prejudecatile unui student Erasmus, care se gaseste « in trecere » pe la noi si care, dupa perindarea asta, pleaca cu acelasi bagaj de prejudecati indesate si mai bine ca sa incapa. Este greu sa schimbi imaginea pe care cineva si-o face despre un loc si atunci…buturuga mica nu rastoarna carul mare intotdeauna si mai ales atunci cand carul mare mai afiseaza si o atitudine aristocratica la care nu-s de sperante de aderare.
Drept urmare m-a asteptat un volum de Matei Visniec, din care aleg doua piese : Istoria Comunismului povestita pentru bolnavii mintali si Despre sexul femeii-camp de lupta in razboiul din Bosnia.
Asa ca ma detasez usor de aristocratul nostru si ma afund in Balcani si intr-un proiect utopic, comunismul, care inca isi asteapta dezgrobarea asa cum soldatii din Bosnia sunt dezgrobati de echipe specializate din care nici macar un psiholog nu lipseste. Cateodata ma intrebam daca procesul utopiei mai are vreun rost azi pentru noi, apoi intr-o zi aud in statie in prapaditul nostru de cartier doi batranei pentru care o zi de primavara aduce si o discutie despre Stanciulescu, atunci imi spun ca da, pentru unii are rost, pentru cei pentru care viitorul avea un alt sens decat are pentru noi azi.
Visniec insusi zice intr-un interviu ca « Pe vremea cand unii credeau in comunism erau mult mai inflacarati si li se parea ca viitorul are un sens. Cand sensul viitorului este dat numai de capacitatea omului de a consuma cat mai mult, aceasta proiectie de viitor este lipsita de fior metafizic».
Pana la urma avem sau nu avem nevoie de o utopie ca sa ni se para ca viitorul are sens ? Din pacate se pare ca da. Ne-am scremut cum am putut « sa iesim din cacat impreuna cu ceilalti » dar imediat ne-am integrat in alte utopii ca altfel iesirea din cacat nu ar mai fi avut nici un sens. Si asa ne trezim hopa hopa integrati europeneste, globalizati, consacrati opozanti ai terorismului, simpatizanti NATO, intorcand panzele mereu unde bate vantul mai bine, afisand caldura si ospitaliate dar de fapt, rosi de frustrare si nemultumire si invidie acumulate progresiv.
Dar oare eram pregatiti pentru noua utopie fara ca mai intai « sa digeram si sa intelegem ce s-a intamplat » (spunea tot Visniec) ? Se prea poate ca nu. Si e de ajuns sa aruncam o privire aici in vecini, in Balcanii nostri sau mai incolo putin prin Orient. Traim oare o alta fata a utopiei ? e vorba tot de uniformizare politica, e vorba de natii care nu se mai suporta, e vorba de socuri culturale care se pare ca ne oftica mai mult decat vrem sa credem.
In piesa lui Visniec, sexul femeii devine un camp de lupta in razboiul din Bosnia, nu este vorba doar de violul femeii ci de violul unei natiuni, si nu ca ar fi singura, mai cunoastem. Viol din care se naste un copil al razboiului, deci nimic nu ramane in sine, ci are continuitate intr-o forma sau alta, mai subtil sau mai putin subtil, ca si copacul care o determina de Dorra sa pastreze copilul, « Va informam ca acest arbore este mort. El va fi doborit in saptamana dintre 2 si 8 aprilie. In locul sau va fi plantat imediat, pentru bucuria si fericirea dumneavoastra, un arbore tanar. Serviciul de parcuri si gradini ». Ei bine cam asa se explica continuitatea asta. Asa a devenit Europa « un morman de pietre vechi » care este Realitatea si care explodeaza din cand in cand, mai ales cand te afli in butoiul cu pulbere al Europei.
Ai doua solutii, una dintre ele intruchipata de personaj, sa mori sau sa renasti intelegand si integrand lacuna. Noi vrem doar sa renastem fara sa intelegem sau sa integram ceva, la noi viitorul se intrevede in termeni de consum, ce consuman in viitor…cine stie poate unii pe altii, ca asa se comporta « fructele maniei ».

Camera lui Giovanni

2009-07-31T13:11:00.000-07:00

Într-o zi de 13 mă duc până la Cărturești, deși prefer Libri pentru că am mai mult spațiu și cărțile nu zac chiar pe jos, și nu trebuie să mă aplec să scormonesc așa cum fac in coșulețele de la Cărturești.La Cărturești nu-i chiar ce-i la Libri…așa m-am ales eu în ziua cu pricina cu varianta în engleză Giovanni’s room a lui James Baldwin.Nu am ales-o chiar întâmplător, se întampla să fie ajunul lui 14 februarie și toate cărțile de „sezon” îți trăgeau cu ochiul. Despre James Baldwin mi-am amintit doar că..scria eseuri..Notes of a native son, care chiar mi-au plăcut..așa cum au fost ele prezentate de singurul vorbitor nativ de lb engleză pe care l-am avut ca oaspete în anul 2.Firește nu mi-a ieșit așa cum am plănuit..să citesc subțiricul roman chiar după achiziție..așa că l-am citit in post-sezon..adică in sezonul dedicat sexului meu citesc o carte despre gay. Woowwww….îmi spun imediat după primele pagini..la asta nu mă așteptam!! Ei bine..puțin jenată (mă întreb de ce?? Sau de unde atâta conservatorism poate?)..mă grăbesc să termin cartea înainte să intru în alt sezon..cel al Paștelui..David este un american ciudat, nesigur, nu foarte sincer cu el și cu restul, deloc simpatic, lasciv, petrecăreț, și care nu are simțul apartenenței nației sale sau sexului său. Foarte bine! Călătoria, probabil având drept menire regăsirea, pe toate planurile, nu este o soluție pentru el. Adică el nu are curaj să-și recunoasca „gusturile/orientările” în America ( care parcă nu era țara non-tabuu-urilor, și țara unde unde au evadat cei care nu vroiau să audă de nici un fel de constrângeri, religioase, politice..etc…știm de mult deja că America este campioana prejudecăților…a celor mai mari fraude din istora omenirii..și etc..) deci să nu ne mirăm că tânărul David vine la Paris să trăiască o poveste de iubire…două de fapt..dar nu m-am hotărât pe care să o pun în topul preferințelor.În ordine cronologică ar fi cam așa…David se îndrăgostește de Hella, o și cere în căsătorie, Hella pleacă să se gândească în Spania, în timp ce David se mută la Giovanni, ca să se răzgândească. Eu am crezut că se va răzgândi în privința Hellei după șederea la Giovanni..pentru că a doua poveste este între cei doi roomates.Apropo sa nu uităm să explicăm și titlul romanului.Camera lui Giovanni este groaznic de murdara, mică, oribilă, dar se pare că este necesară poveștii. Știm că orice poveste ( de iubire sau nu) se concretizează în cameră..sau pe malul Senei, sau în barul unde lucreaza Giovanni. Dar, mai ales, camera aia jegoasă este ceva temporar, la fel ca toate poveștile care se nasc și mor pe parcursul romanului, la fel ca toate fazele adolescentine prin care trece David.Eroul nostru nu prea încearcă să-și justifice în nici un fel purtările. Hella se întoarce și totul pare să reintre în normal..la suprafață firește. Avem de-a face cu o crima, care devine motorul ce mișcă personajele și afecțiunile lor din nou.David se răzgândește din nou ( de data asta în privința lui Giovanni), apoi în sudul Franței….o altă răzgândire ( de data asta în ce o privește pe Hella). Hella rămâne cu buzele umflate (probabil regretând escapada deloc necesară din Spania), Giovanni sfârșește nasol..adică în capul său se sparg toate păcatele celorlalți..iar capul său e sacrificat de autorități. The end.Așa s-a terminat intenția mea de a citi ceva siropos și de sezon. Dar mi-a plăcut, trebuie să recunosc că nu am mai citit nimic de genul ăsta, iar ultima dată când am primit un mail pe grup în care ni se cerea să semnăm nu știu ce petiție pentru gay, am refuzat, ba mai și motivând că avem destule alte probleme pentru care ar trebui să semnăm. Dar se pare că până la urmă, dintre toate cărțile pe care le-aș fi putut alege din Cărturești…am ales-o chiar pe asta…dar chiar mi-a plăcut..în final..why not

Drumul spre casă, Rose Tremain

2009-07-31T13:10:00.001-07:00

Moșul mi-a adus Drumul spre casă (Rose Tremain) în Paris, într-un oraș străin care mi-a tras mereu cu ochiul…Moșul îmi aduce cartea tocmai pe când mă familiarizam cu stațiile de metrou, cu RER…și cu Bonjour/Bonsoir. Cum mă simțeam deja mult prea bine, departe de mine gândul întoarcerii în patria mamă, l-am pus deoparte..ca doar mai e până acasă.Dar i-a venit vremea…odată cu vremea plecării mele din Paris..și ca să șterg orice urmă de nostalgie, l-am lăsat pe luna martie.Rose Tremain ni-l prezintă pe Lev, un muncitor imigrant sosit ( de unde altundeva decât din Europa de Est) la Londra. Emigrantul se stabilește într-o lume nouă ( nu America..hi..hi), și vrea să-și găsească drumul într-un oraș străin. Cred că poate fi romanul oricui care a petrecut ceva vreme pe alte tărâmuri. Este imposibil să nu fii captivat de empatia cu imigrantul venit din Estul Europei.Lev se descurcă totuși binișor, ajutat puțin de alți exilați, care la rândul lor probabil se regăseau în pățaniile lui Lev. Cel mai interesant este că Lev a sosit în Londra cu un scop, acela al tuturor imigranților, și a plecat înapoi cu ambiții serioase. Astfel pe parcursul romanuluiu nimic nu dă de înțeles că Lev ar vrea să se stabilească acolo, poate doar atunci când se vedea cu Sophie, o londoneză, care lucrează cu el în restaurant. Tot timpul, ( aprx un an și jumătate) cât l-a petrecut în Londra, Lev de fapt, era doar pe jumătate prezent în noul mediu. Lectura este de cele mai multe ori pe două planuri, ambele nu foarte depărtate ca durată de timp, dar în locații diferite, Londra și Auror, satul din care vine Lev.Destinul lui în Londra este complet dependent de viața lui în Auror. Pe planul relației cu Sophie, apare tot timpul soția moartă și fiica care trăiește cu bunica. Nici nu face eforturi deosebite pentru a se detașa de trecut, sau pentru a o lua de la zero în Londra, deși se pare că în final are destule șanse de reușită. Oricine citește romanul își poate imagina aproximativ temerile, angoasele imigrantului care se ciocnesc la un moment dat de prejudecățile londonezilor referitor la imigranți.La un moment dat am crezut că orice aspirație de-a lui Lev se va lovi de una din aceste prejudecăți, dar se pare că până la urmă motivația sa de a se reîntoarce în Auror a fost de altă natură. Totuși el nu se întoarce în Auror doar ca să pună în practică stilul de viață capitalist. Nu ar mai fi plecat din Londra, dacă ar fi vrut să-și modeleze viața în Auror după chipul și asemănarea celei din Anglia. Se poate ca imigrantul să fi înțeles că ceva lipsește Vestului capitalist, dincolo de toate posibilitățile pe care le afișează ispititor…sau le afișa înainte de criză….știrile alarmante despre șomaj în Franța sunt foarte descurajatoare…asta nu înseamnă că poza din peisajul autohton este mai încurajatoare…