Kundera e
de-a dreptul diabolic, adica iti deranjeaza existenta cand ti-e lumea mai draga, sau cand astepti un autobus vreo sapte ore intr-o autogara unde prin
fata ochilor ti se afiseaza tot la fiecare doua minute fete noi, si unde auzi
tot la a doua persoana o alta limba decat engleza. Si ai doua optiuni: fie sa
te cufunzi in lumea lui Kundera, fie sa privesti. Si exista mai multe moduri de
a privi, si daca esti in situatia data mai sus, cel mai probabil vei vedea
oameni butonandu-si smartphone-urile de zori, fie mimand cititul pe un kindle. Asa
ca in situatia asta, tot ceea ce poti face este te cufunzi in lumea lui
Kundera, pentru ca oricum “viata e in alta parte”, nicidecum vazuta prin prisma
celor care perinda prin fata ta, parca nederanjati de nimic. Oare de aceea mi-a
fost atat de nesuferit in acel moment Kundera?
Pentru ca doar el putea sa spuna ca de fiecare data cand vei pleca de acasa vei simti mereu
o privire dezaprobatoare care te va striga sa vii inapoi! Si care mai apoi
spune ca desi vei fi departe, tot vei simti atingerea zgarzii pe ceafa ta?
Si ce vrea? Doar
sa nu rupi lesa, pe cat posibil, da poti sa pleci, poti sa te zbati, dar atata
timp cat nu rupi lesa, atat timp cat nu parasesti totul pentru o alta viata, totul pare sub control. Trebuie sa recunosc ca
in acest roman ni se asterne in fata o teorie care necesita prea multe
argumente pentru a fi contestata intr-un fel sau altul. Si anume faptul ca abia
atunci cand ai curajul sa lasi in urma tot ceea ce te tine legat de viata ta de
pana atunci, poti sa devii liber, cu toate ca simpla respingere a unei anumite
forme de autoriate nu te face neaparat mai liber, ci doar nascandu-te nestiind din
cine, ca “un ou aruncat in padure”. Si astfel dupa 7 ore de asteptare intr-o autogara,
iti dai seama ca poate viata ti se desfasoara tocmai acolo unde nu esti pana la
urma, si ca tot asteptand sa inceapa, de fapt ea trece intr-o cu totul alta
parte iar in final te intrebi oare care o fi diferenta intre ‘viata cronologica’
si ‘existenta’ in sine.