Mă numesc roşu

Mă numesc roşu, Orham Pamuk (Premiul Nobel în 2006) este într-adevăr un roman foarte complex, structurat pe mai multe dimensiuni, poate subiectul are iz de poliţist, dar mie sincer mi se pare departe de tipul acela de romane. În cazul acesta, tematica este total diferită şi este susţinută de o naraţiune foarte frumoasă.
Ce şochează încă din primul capitol? Monologul unui mort care zăcea pe fundul unui puţ. Ca să nu fim prea surprinşi de acest lucru, mai urmează alte monologuri, cel al unui câine, al culorii roşu, al unei monede de aur, al lui Satan, etc. Deci avem un narator care-ţi schimbă vocea în fiecare capitol, fiecare capitol e narat dintr-o altă perspectivă. La acestea se mai adaugă şi un spaţiu socio-cultural deosebit, Turcia în secolul al XVI-lea. Deci destul motive ca să te implici activ ca cititor. Dar tot ca cititor am fost indusă în eroare, ai vrea să crezi că scopul lui Pamuk este să descopere ucigaşul lui Delicat Efendi, iar mai apoi cel al unchiului. Ei bine, nu! Este şi acesta un aspect, dar se pare că naraţiunea se îndreaptă spre altceva.
Este în primul rând o poveste în care se îmbină religia musulmană, arta şi crima la curtea sultanului din Istanbul. Mai mult decât mister, este vorba de rolul artei în societatea musulmană, iar Pamuk tratează un subiect care este încă deschis interpretării în lumea contemporană.
Deci despre ce fel de artă e vorba? Pamuk ilustrează în acest roman cum se sfârşeşte tradiţia picturii miniaturiste în Turcia, picturi în care nu era folosită perspectiva iar figurile umane erau iconice, şi nu mimetice. Deci este vorba de o pictură opusă stilului occidental din acea vreme, iar romanul tinde să sublinieze contrastul dintre picturile veneţienilor şi cele musulmane. Problema stilului obsedează personajele, în cea mai mare parte miniaturişi ai sultanului. În percepţia miniaturistului, cu cât eşti mai priceput, cu atât eşti mai puţin original, lipsit de individualitate.

Astfel, odată ce miniaturiştii intră în contact cu arta occidentală, se produce o criză în rândul miniaturiştilor care trebuie să realizeze o carte pentru Sultan. Pe fondul acestui context, un miniaturist îl ucide pe altul, iar un fost miniaturist, Negru, se angajează să afle ucigaşul. Deci tema identităţii apare nu doar la nivel narativ, ci şi la nivel tematic, amplificată de misterul creat în jurul descoperiri ucigaşului. Nu aflăm ucigaşul decât foarte târziu deoarece, chiar dacă şi acesta are un monolog, totuşi vocile celor care fac povestea să înainteze nu sunt foarte distincte şi personalizate.

Ucigaşul este descoperit foarte banal, nimic ieşit din comun la un roman de aşa amploare. Deci, pentru mine este un roman despre artă, şi nu o poveste cu detectivi.
Pamuk se referă foarte des la orbire, orbire în sens propriu zis, şi orbire în sens metaforic. Se pare că pictura occidentală influenţează tot mai acut cultura şi ideologia islamică, de aceea majoritatea miniaturiştilor adoptau poziţia orbului pentru a evita orice acceptare a faptului că tradiţia miniaturistă va suferi schimbări profunde ce va influenţa nu doar ideologia, societatea, moralitatea şi chiar religia islamică.

Această atitudine de anti se vede mai ales la miniaturiştii care sunt împotriva semnării lucrărilor, împotriva portretelor, şi în general împotriva noţiunii de stil individual. Dar de ce se tem totuşi aceşti miniaturişti? De faptul că, datorită perspectivei din picturi, o moschee ar putea apărea în picturi mai mică decât este omul, mai mică chiar decât orice animal domestic.

Aceştia considerau că în pictură lumea trebuie să apară aşa cum o vede Dumnezeu (Allah), nu aşa cum o vede ochiul liber. Şi aveau dreptate să se teamă, narcisismul, păcat de moarte, se afla în plină ascensiune.

Când iubirea loveşte târziu

Nu ştiu dacă o femeie ar trebui să aibă experienţe de amor la vârsta a treia, dar se pare că Doris Lessing aduce problema în discuţie în romanul Love, again. Nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea unei proze scrisă de o naratoare feministe. Orice femeie single sau nu, are dreptul să simtă ca la douăzeci şi să se poarte ca la cinzeci. Deci Doris Lessing tratează în ultimul ei roman iubirea şi bâtrâneţea luate împreună, total opus percepţiei comune că iubirea apare doar atunci când eşti tânăr. În cazul acestui roman, o femeie de şaizeci şi cinci de ani este direct lovită de astfel de pasiuni, cele pe care le încerci ceva mai timpuriu. Primul lucru pe care poţi să ţi-l imaginezi este că o astfel de femeie care scrie piese de teatru şi gestionează activitatea unui teatru din Londra nu mai are energie pentru altceva şi, ca cei mai mulţi dintre noi, se identifică cu ceea ce face perfect.
Grupul de actori pregăteşte o piesă de teatru, Julie Vairon, care are un efect surprinzător asupra celor care joacă în ea, şi se pare că într-un fel sau altul influenţează viaţa celor care joacă. Julie, protagonista piesei de teatru nu e deloc o femeie ca oricare alta pentru epoca în care trăieşte. Ea este în primul rând o luptătoare, şi o feministă precoce care trece printr-o serie de aventuri alegând în final sinuciderea pentru a-şi justifica atitudinea faţă de viaţă şi relaţii. Julie nu este doar o feministă precoce, ci şi un tip de femeie Orfeu, periculoasă şi în acelaşi timp seducătoare. Julie întoarce cu susul în jos vieţile tuturor celor ce vin în contact cu ea prin piesă. Prima este chiar bătrâna Sarah, care se îndrăgosteşte de două ori de doi tineri, tineri care deşi sunt atraşi oarecum de ea, totuşi nu doresc să se implice mai mult. Sarah este centrul grupului de actori, gestionează şi coordonează mişcările tuturor, şi este înconjurată în mare parte de tineri, de aceea se simte precum o fantomă la un chef.
Sarah este şi ea o femeie interesantă deoarece mi se pare că e singura dintre cele pe care le-am întâlnit în literatură care îşi analizează obiectiv fizicul la 65. Ea e conştientă de decădere şi se simte umilită, melancolică. Cu toate acestea, începe dintr-o dată să-şi cumpere haine noi şi să se întrebe cum ar arăta dacă şi-ar face un face lift. Nimic surprinzător până aici. Ceea ce surprinde însă Doris Lessing este ceea ce camerele de filmat nu reuşesc să surprindă, şi anume faptul că astfel de femei pot ajunge foarte deprimate, o deprimare asemănătoare unei dureri profunde, cel puţin aşa reiese din roman.
Ceea ce m-a surprins cel mai tare este faptul că cele pasiuni ale lui Sarah nu sunt foarte bine conturate în afara imaginaţiei ei. Am avut impresia că nu e nimic real, şi că de fapt cei doi sunt doar nişte proiecţii în imaginaţia lui Sarah. Acest lucru sugerează că Doris Lessing nu şi-a propus deloc să insiste pe cele două personaje masculine, tot ceea ce contează este lupta unei femei în vârstă cu dorinţeşe sexuale neprevăzute şi total neaşteptate. Fireşte, Doris Lessing nu poate să rezume doar la acest aspect fără să se asocieze felul în care se derulau romantismele odinioară şi realitatea pe care o trăieşte ea. Doris Lessing atribuie şi artei şi felului în care percepţia despre artă se schimbă de la o reprezentare la alta. Julie Vairon, piesa care uneşte personajele romanului ajunge să-şi piardă din semnificaţie şi profunzime datorită reprezentărilor frecvente şi a transformării ei într-un muzical, cu scopul de a distra spectatorii. Probabil Doris Lessing a intenţionat o comparaţie subtilă între iubire şi destinul acestei piese sugerând că prima poate ajunge la fel de banalizare condusă de raţiuni complet diferite faţă de cele iniţiale.
Deci avem un roman care ne face să ne întrebăm cum putem gestiona sentimentele şi pasiunile atunci când ele par să ne domine, ne mai face să ne întrebăm de unde vin acestea şi cum de dintr-o dată pot dispare tot aşa cum au apărut...sau poate că de fapt, aşa cum titlul romanului sugerează, suntem condamnaţi să iubim iarăşi şi iarăşi.