Nu ştiu dacă o femeie ar trebui să aibă experienţe de amor la vârsta a treia, dar se pare că Doris Lessing aduce problema în discuţie în romanul Love, again. Nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea unei proze scrisă de o naratoare feministe. Orice femeie single sau nu, are dreptul să simtă ca la douăzeci şi să se poarte ca la cinzeci. Deci Doris Lessing tratează în ultimul ei roman iubirea şi bâtrâneţea luate împreună, total opus percepţiei comune că iubirea apare doar atunci când eşti tânăr. În cazul acestui roman, o femeie de şaizeci şi cinci de ani este direct lovită de astfel de pasiuni, cele pe care le încerci ceva mai timpuriu. Primul lucru pe care poţi să ţi-l imaginezi este că o astfel de femeie care scrie piese de teatru şi gestionează activitatea unui teatru din Londra nu mai are energie pentru altceva şi, ca cei mai mulţi dintre noi, se identifică cu ceea ce face perfect.
Grupul de actori pregăteşte o piesă de teatru, Julie Vairon, care are un efect surprinzător asupra celor care joacă în ea, şi se pare că într-un fel sau altul influenţează viaţa celor care joacă. Julie, protagonista piesei de teatru nu e deloc o femeie ca oricare alta pentru epoca în care trăieşte. Ea este în primul rând o luptătoare, şi o feministă precoce care trece printr-o serie de aventuri alegând în final sinuciderea pentru a-şi justifica atitudinea faţă de viaţă şi relaţii. Julie nu este doar o feministă precoce, ci şi un tip de femeie Orfeu, periculoasă şi în acelaşi timp seducătoare. Julie întoarce cu susul în jos vieţile tuturor celor ce vin în contact cu ea prin piesă. Prima este chiar bătrâna Sarah, care se îndrăgosteşte de două ori de doi tineri, tineri care deşi sunt atraşi oarecum de ea, totuşi nu doresc să se implice mai mult. Sarah este centrul grupului de actori, gestionează şi coordonează mişcările tuturor, şi este înconjurată în mare parte de tineri, de aceea se simte precum o fantomă la un chef.
Sarah este şi ea o femeie interesantă deoarece mi se pare că e singura dintre cele pe care le-am întâlnit în literatură care îşi analizează obiectiv fizicul la 65. Ea e conştientă de decădere şi se simte umilită, melancolică. Cu toate acestea, începe dintr-o dată să-şi cumpere haine noi şi să se întrebe cum ar arăta dacă şi-ar face un face lift. Nimic surprinzător până aici. Ceea ce surprinde însă Doris Lessing este ceea ce camerele de filmat nu reuşesc să surprindă, şi anume faptul că astfel de femei pot ajunge foarte deprimate, o deprimare asemănătoare unei dureri profunde, cel puţin aşa reiese din roman.
Ceea ce m-a surprins cel mai tare este faptul că cele pasiuni ale lui Sarah nu sunt foarte bine conturate în afara imaginaţiei ei. Am avut impresia că nu e nimic real, şi că de fapt cei doi sunt doar nişte proiecţii în imaginaţia lui Sarah. Acest lucru sugerează că Doris Lessing nu şi-a propus deloc să insiste pe cele două personaje masculine, tot ceea ce contează este lupta unei femei în vârstă cu dorinţeşe sexuale neprevăzute şi total neaşteptate. Fireşte, Doris Lessing nu poate să rezume doar la acest aspect fără să se asocieze felul în care se derulau romantismele odinioară şi realitatea pe care o trăieşte ea. Doris Lessing atribuie şi artei şi felului în care percepţia despre artă se schimbă de la o reprezentare la alta. Julie Vairon, piesa care uneşte personajele romanului ajunge să-şi piardă din semnificaţie şi profunzime datorită reprezentărilor frecvente şi a transformării ei într-un muzical, cu scopul de a distra spectatorii. Probabil Doris Lessing a intenţionat o comparaţie subtilă între iubire şi destinul acestei piese sugerând că prima poate ajunge la fel de banalizare condusă de raţiuni complet diferite faţă de cele iniţiale.
Deci avem un roman care ne face să ne întrebăm cum putem gestiona sentimentele şi pasiunile atunci când ele par să ne domine, ne mai face să ne întrebăm de unde vin acestea şi cum de dintr-o dată pot dispare tot aşa cum au apărut...sau poate că de fapt, aşa cum titlul romanului sugerează, suntem condamnaţi să iubim iarăşi şi iarăşi.
Grupul de actori pregăteşte o piesă de teatru, Julie Vairon, care are un efect surprinzător asupra celor care joacă în ea, şi se pare că într-un fel sau altul influenţează viaţa celor care joacă. Julie, protagonista piesei de teatru nu e deloc o femeie ca oricare alta pentru epoca în care trăieşte. Ea este în primul rând o luptătoare, şi o feministă precoce care trece printr-o serie de aventuri alegând în final sinuciderea pentru a-şi justifica atitudinea faţă de viaţă şi relaţii. Julie nu este doar o feministă precoce, ci şi un tip de femeie Orfeu, periculoasă şi în acelaşi timp seducătoare. Julie întoarce cu susul în jos vieţile tuturor celor ce vin în contact cu ea prin piesă. Prima este chiar bătrâna Sarah, care se îndrăgosteşte de două ori de doi tineri, tineri care deşi sunt atraşi oarecum de ea, totuşi nu doresc să se implice mai mult. Sarah este centrul grupului de actori, gestionează şi coordonează mişcările tuturor, şi este înconjurată în mare parte de tineri, de aceea se simte precum o fantomă la un chef.
Sarah este şi ea o femeie interesantă deoarece mi se pare că e singura dintre cele pe care le-am întâlnit în literatură care îşi analizează obiectiv fizicul la 65. Ea e conştientă de decădere şi se simte umilită, melancolică. Cu toate acestea, începe dintr-o dată să-şi cumpere haine noi şi să se întrebe cum ar arăta dacă şi-ar face un face lift. Nimic surprinzător până aici. Ceea ce surprinde însă Doris Lessing este ceea ce camerele de filmat nu reuşesc să surprindă, şi anume faptul că astfel de femei pot ajunge foarte deprimate, o deprimare asemănătoare unei dureri profunde, cel puţin aşa reiese din roman.
Ceea ce m-a surprins cel mai tare este faptul că cele pasiuni ale lui Sarah nu sunt foarte bine conturate în afara imaginaţiei ei. Am avut impresia că nu e nimic real, şi că de fapt cei doi sunt doar nişte proiecţii în imaginaţia lui Sarah. Acest lucru sugerează că Doris Lessing nu şi-a propus deloc să insiste pe cele două personaje masculine, tot ceea ce contează este lupta unei femei în vârstă cu dorinţeşe sexuale neprevăzute şi total neaşteptate. Fireşte, Doris Lessing nu poate să rezume doar la acest aspect fără să se asocieze felul în care se derulau romantismele odinioară şi realitatea pe care o trăieşte ea. Doris Lessing atribuie şi artei şi felului în care percepţia despre artă se schimbă de la o reprezentare la alta. Julie Vairon, piesa care uneşte personajele romanului ajunge să-şi piardă din semnificaţie şi profunzime datorită reprezentărilor frecvente şi a transformării ei într-un muzical, cu scopul de a distra spectatorii. Probabil Doris Lessing a intenţionat o comparaţie subtilă între iubire şi destinul acestei piese sugerând că prima poate ajunge la fel de banalizare condusă de raţiuni complet diferite faţă de cele iniţiale.
Deci avem un roman care ne face să ne întrebăm cum putem gestiona sentimentele şi pasiunile atunci când ele par să ne domine, ne mai face să ne întrebăm de unde vin acestea şi cum de dintr-o dată pot dispare tot aşa cum au apărut...sau poate că de fapt, aşa cum titlul romanului sugerează, suntem condamnaţi să iubim iarăşi şi iarăşi.
No comments:
Post a Comment