În sfârşit clujenii au o alternativă la Teatrul Naţional, şi anume Teatrul Fabrica de Pensule. Nu ştiu dacă acesta este neapărat numele real, dar ştiu că este în vechea Fabrică de Pensule din Cluj. Azi, 29 Ianuarie a avut lansarea teatrului, nimic fancy, dar foarte primitor, şi, cu ocazia aceasta s-a jucat piesa , "Delir în doi... în trei, în cîţi vrei", Eugen Ionescu.
De ce-mi plac atât de mult piesele lui Ionescu? Pentru că sunt prea adevărate și în același timp prea departe de firesc, pentru că ceea ce e nefiresc a devenit firesc cu timpul, pentru că adevărul stă sub semnul întrebării, pentru că exprimă îngrozitor de simplu și de direct relațiile interumane, personale, între noi și guvernanți, între noi și profi dacă vreți, între oricine cu oricine. Până la urmă nu mai contează cine cu cine este în piesă, personalitatea fiecăruia se pierde sau se identifică cu a celuilalt, sau se dizolvă până ajung în stare lichidă, iar apoi se solidifică la loc, și piesa o ia de la început. Probabil acest aspect este cel mai caracteristic la Ionescu: faptul că nu învățăm nimic din ceea ce ne arată el de atâta timp, și că o luăm mereu de la capăt, nu suntem în stare să ne asumăm propriile decizii, și acționăm în virtutea motivațiilor inițiale fără a ne obosi să ne folosim discernământul.
"Delir în doi...în trei, în câți vrei" se joacă în doi la Cluj, dar se poate juca și în trei, în patru, în cinci fără probleme, oricum ai impresia că totul se dublează în piesă. Femeia și Bărbatul ei sunt într-un război permanent cu ei înșiși, cu restul lumii, și chiar unul împotriva celuilalt.
Un singur cuvânt ar caracteriza întreaga existență a celor doi, monotonia. Monotonia vieții în doi, monotonia față de propria persoana, Femeia se piaptănă mereu, lucru cel mai firesc pe care îl facem când suntem plictisiți de noi înșine, Bărbatul avea și el o sonerie la care trebăluia obsesiv. Deci de la început, fiecare cu obsesiile lui.
Ea, e o cochetă ratată, un fel de Madame Bovary trecută care și-a ratat sinuciderea iar acum trebuie să împartă același iad cu cel de care vroia să scape. El, un Don Juan expirat, care este redus la gestul de curaj/iubire/mândrie făcut în urmă cu 17 ani, și anume: fuga cu soția altuia.
A fost o dată ca niciodată acum 17 ani, un cuplu ce-și era autosuficient și care credea că încălcarea regulilor îi va scoate din monotonie, sau viața lor va semăna cu cea a celor din romane, dar nu-și imaginau ei cum va arăta viața lor după 17 ani...ca un lighean umplut cu apă murdară, ca o șosetă găurită, ca un păr nepieptănat, ca niște haine zdrențuite. Așa arata decorul sumar din piesă, de altfel nici nu era nevoie de mai mult ca să vedem unde poate duce monotonia, regretele și neîmplinirile.
Afară se dădea o luptă, nu se știe între cine și cine, cuplul e mereu în pericol, amenințat atât din exterior cât și din interior (ea se joacă în casă cu o grenadă, un obuz..etc), afară se aud obuze și gloanțe, înăuntru sunt doar vocile celor doi, dialogul lor nefiresc și în derută, din care nu ieșea nimeni câștigător.
Fiecare zi e o nouă luptă din același război, care devine până la urmă suportabil de cele două personaje, acum nu ar putea trăi în afara lui, dar nu mai pot nici cu el, nicio încercare de a scăpa nu e finalizată, pentru că cei doi au încetat de mult să mai ia decizii și continuă să-și mănânce zilele pe care și le otrăvesc reciproc.
Femeia: „Tu ce-ai făcut pentru mine?"
Bărbatul: „Mă plictisesc.”
Femeia: „Măcar nu te oboseşti.”
De ce-mi plac atât de mult piesele lui Ionescu? Pentru că sunt prea adevărate și în același timp prea departe de firesc, pentru că ceea ce e nefiresc a devenit firesc cu timpul, pentru că adevărul stă sub semnul întrebării, pentru că exprimă îngrozitor de simplu și de direct relațiile interumane, personale, între noi și guvernanți, între noi și profi dacă vreți, între oricine cu oricine. Până la urmă nu mai contează cine cu cine este în piesă, personalitatea fiecăruia se pierde sau se identifică cu a celuilalt, sau se dizolvă până ajung în stare lichidă, iar apoi se solidifică la loc, și piesa o ia de la început. Probabil acest aspect este cel mai caracteristic la Ionescu: faptul că nu învățăm nimic din ceea ce ne arată el de atâta timp, și că o luăm mereu de la capăt, nu suntem în stare să ne asumăm propriile decizii, și acționăm în virtutea motivațiilor inițiale fără a ne obosi să ne folosim discernământul.
"Delir în doi...în trei, în câți vrei" se joacă în doi la Cluj, dar se poate juca și în trei, în patru, în cinci fără probleme, oricum ai impresia că totul se dublează în piesă. Femeia și Bărbatul ei sunt într-un război permanent cu ei înșiși, cu restul lumii, și chiar unul împotriva celuilalt.
Un singur cuvânt ar caracteriza întreaga existență a celor doi, monotonia. Monotonia vieții în doi, monotonia față de propria persoana, Femeia se piaptănă mereu, lucru cel mai firesc pe care îl facem când suntem plictisiți de noi înșine, Bărbatul avea și el o sonerie la care trebăluia obsesiv. Deci de la început, fiecare cu obsesiile lui.
Ea, e o cochetă ratată, un fel de Madame Bovary trecută care și-a ratat sinuciderea iar acum trebuie să împartă același iad cu cel de care vroia să scape. El, un Don Juan expirat, care este redus la gestul de curaj/iubire/mândrie făcut în urmă cu 17 ani, și anume: fuga cu soția altuia.
A fost o dată ca niciodată acum 17 ani, un cuplu ce-și era autosuficient și care credea că încălcarea regulilor îi va scoate din monotonie, sau viața lor va semăna cu cea a celor din romane, dar nu-și imaginau ei cum va arăta viața lor după 17 ani...ca un lighean umplut cu apă murdară, ca o șosetă găurită, ca un păr nepieptănat, ca niște haine zdrențuite. Așa arata decorul sumar din piesă, de altfel nici nu era nevoie de mai mult ca să vedem unde poate duce monotonia, regretele și neîmplinirile.
Afară se dădea o luptă, nu se știe între cine și cine, cuplul e mereu în pericol, amenințat atât din exterior cât și din interior (ea se joacă în casă cu o grenadă, un obuz..etc), afară se aud obuze și gloanțe, înăuntru sunt doar vocile celor doi, dialogul lor nefiresc și în derută, din care nu ieșea nimeni câștigător.
Fiecare zi e o nouă luptă din același război, care devine până la urmă suportabil de cele două personaje, acum nu ar putea trăi în afara lui, dar nu mai pot nici cu el, nicio încercare de a scăpa nu e finalizată, pentru că cei doi au încetat de mult să mai ia decizii și continuă să-și mănânce zilele pe care și le otrăvesc reciproc.
Femeia: „Tu ce-ai făcut pentru mine?"
Bărbatul: „Mă plictisesc.”
Femeia: „Măcar nu te oboseşti.”
No comments:
Post a Comment