Et comment vont les amours?

Fără îndoială tenisul nu e ca orice sport, ci ca orice relaţie, amoroasă, de prietenie, sau de orice alt fel. În primul rând e vorba de doi, şi dacă nu e vorba de concurenţa din start, atunci apare în mod sigur un complex de inferioritate pe parcurs dacă ratezi constant. Primul serviciu e mereu promiţător, mai nimereşti câteva mingi, adică câteva ieşiri reuşite, mai dai cu bota în lac de multe ori, şi atunci nu eşti neapărat în apele tale, mai arunci câteva în curtea vecinului, ceea ce înseamnă că de data asta cineva a sărit calul, situaţia revine aproape întotdeauna la normal în câteva secunde. Dar dupa prima repriză...adică prima pauză, te aştepţi să fie totul ca la început. Ghinion. De obicei joc cel mai prost în ce-a de-a doua jumătate de oră. Şi atunci o iei încetişor, poate, e oboseala acumulată, poate e altceva, poate e infatuare, poate e saturaţie, sau poate sunt de toate la un loc. De obicei joc pe reguli cu cei ce le cunosc, că altfel e prea mare efortul. Şi totuşi vara asta nu am jucat pe reguli deloc, destul de libertin aş zice, sau după cum m-a tăiat capul. Şi am avut o profă super la început de sezon, şi totuşi, se pare că am dat uitării orice sfat. Ca în orice relaţie, jocul merge de la sine, doar că mai puţin corect, coerent, cu mai multe stângăcii şi minci aruncate aiurea, aşa cum e fără reguli. Şi cum se termină un astfel de joc atunci? Se sfârşeşte ca între prieteni, doar cu mai puţine explicaţii decât de obicei, cu mai puţine regrete, sau poate cu un dram de încredere câştigat pentru atunci când o să joc pe reguli.
Un slogan maoist spune: putem să dormim în acelaşi pat, dar mereu visăm diferit. Relaţia, ca în joc, ne dă voie să fim împreună, dar în acelaşi timp jocul îţi permite să fii autonom, fiecare în partea sa a terenului. Şi totuşi, dacă eşti autonom, nu înseamnă că eşti împotriva lui, sau că suntem duşmani, dimpotrivă. Putem fii autonomi împreună.
Astfel că, nu am fost deloc surprinsă când am întâlnit un astfel de cuplu în romanul Le dimanche de la vie, de Queneau. Este vorba de un cuplu destul de ciudat, dar în acelaşi timp, realist, o relaţie între o femeie de peste cinzeci şi un tânăr ofiţer de 25.
Încă de la început, Julia, îşi propune să se mărite cu tânărul ofiţer, chiar şi împotriva lui, exact ca la tenis, îţi propui să câştigi chiar împotriva celuilalt. Zis şi făcut. Partea faină e când cei doi decid că nu există căsătorie fără lună de miere, sau lună de miere fără căsătorie, doar că pe Julie comerţul o ţine ocupată, aşa că, cei doi hotăresc la fel de senin, că măcar unul dintre ei trebuie să meargă în luna de miere, şi, fireşte, Valentin, este cel care va pleca singur în luna de miere, culmea autonomiei aş zice, asumată fără regrete, fără resentimente, fără suspiciuni, fără promisiuni. Fireşte, nu am putut să iau romanul decât în glumă, e inevitabil, autorul se joacă pur şi simplu cu situaţiile pe care le creează, cu frazele, cu personajele care nu sunt decât nişte marionete care joacă şi vorbesc după regulile lui. Oricare ar fi sfârşitul, personajul lui Queneau rămâne un naiv.