Mi-am propus să citesc "Sunt o babă comunistă" de ceva timp, dar nu mi-am imaginat că o voi citi tocmai în preajma aniversării a 20 de ani de la marea schimbare. Aşadar, aşa m-am ales cu o carte de sezon, aparută în 2007 la Polirom fireşte, şi care se mai află şi în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, producţie Media Pro...să sperăm că nu iese ceva de genul filmului cu moşu care rulează aparent cu succes în cinematografe.
Încă din primele pagini, am fost surprinsă de viteza cu care citeam, parcă mi-era dor de o carte pe care să o citesc aşa pe nerăsuflate într-o după-amiază de iarnă. Asta am vrut, asta am avut, pentru că, într-adevăr cartea se citeşte incredibil de rapid, ceva în genul simplist şi minimalist al lui Ian McEwan. Cu toate că lectura merge aşa uşor, totuşi Dan Lungu te coboară subtil dar sigur într-o epocă care mai există pt tineri doar sub forma unui album de poze alb-negru. Dan Lungu descrie prin intermediul Micăi, nu un sistem politic, ci lumea aşa cum era ea privită din perspectiva omului simplu, şi nu al unei ideologii politice sau a unor demagogi.
În acest sens povestea e banală: Mica Burnacu fuge de la ţară să se facă orăşeancă. Odată ajunsă la oraş, Mica e ajutată de nişte rude iar apoi urmează Şcoala Profesională şi se angajează la o întreprindere de confecţii metalice. Urmează căsătoria cu un lăcătuş metalic şi naşterea fiicei lor, Alice, care se face ingineră şi emigrează după revoluţie în Canada.
Mica îşi povesteşte viaţa, adică cele două vieţi, cea de dinainte de revoluţie şi cea de după, comparându-le în permanenţă, şi fiind aproape convinsă că pentru ea cea de dinainte era mai bună decât cea de acum. Motivele? Cele pe care le auzim tot timpul, apartamentul de la stat, jobul sigur, pâinea şi banulul zilnic. Cu toate astea, Mica, deşi membră de partid, a ieşit şi ea în stradă să susţină revoluţia, luată de val ca toţi restul. Susţinerea revoluţiei este regretată mai târziu, când ajunsă la pensie, tot ce mai are sunt grijile zilnice, ajungând la concluzia că viaţa e mult mai grea acum decât atunci.
Este clar că Mica nu pricepe nimic din schimbare, sau o pricepe subiectiv oarecum, nu în raport cu întregul. Nu pricepe nimic şi se consideră până la final doar o babă comunistă, cu o fiică măritată cu un canadian.
Până la urmă Mica îşi trăieşte pensia prin prisma amintirilor şi nu a prezentului care e sumbru, trist şi neinteresant. Trecutul apare în contrast permanent cu prezentul, trecutul era plin de glume pe seama lui nea Nicu, prezentul e lipsit de valori iar concluzia e doar o întrebare care provoacă fiecare cititor al acestei cărţi: "De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?"
Încă din primele pagini, am fost surprinsă de viteza cu care citeam, parcă mi-era dor de o carte pe care să o citesc aşa pe nerăsuflate într-o după-amiază de iarnă. Asta am vrut, asta am avut, pentru că, într-adevăr cartea se citeşte incredibil de rapid, ceva în genul simplist şi minimalist al lui Ian McEwan. Cu toate că lectura merge aşa uşor, totuşi Dan Lungu te coboară subtil dar sigur într-o epocă care mai există pt tineri doar sub forma unui album de poze alb-negru. Dan Lungu descrie prin intermediul Micăi, nu un sistem politic, ci lumea aşa cum era ea privită din perspectiva omului simplu, şi nu al unei ideologii politice sau a unor demagogi.
În acest sens povestea e banală: Mica Burnacu fuge de la ţară să se facă orăşeancă. Odată ajunsă la oraş, Mica e ajutată de nişte rude iar apoi urmează Şcoala Profesională şi se angajează la o întreprindere de confecţii metalice. Urmează căsătoria cu un lăcătuş metalic şi naşterea fiicei lor, Alice, care se face ingineră şi emigrează după revoluţie în Canada.
Mica îşi povesteşte viaţa, adică cele două vieţi, cea de dinainte de revoluţie şi cea de după, comparându-le în permanenţă, şi fiind aproape convinsă că pentru ea cea de dinainte era mai bună decât cea de acum. Motivele? Cele pe care le auzim tot timpul, apartamentul de la stat, jobul sigur, pâinea şi banulul zilnic. Cu toate astea, Mica, deşi membră de partid, a ieşit şi ea în stradă să susţină revoluţia, luată de val ca toţi restul. Susţinerea revoluţiei este regretată mai târziu, când ajunsă la pensie, tot ce mai are sunt grijile zilnice, ajungând la concluzia că viaţa e mult mai grea acum decât atunci.
Este clar că Mica nu pricepe nimic din schimbare, sau o pricepe subiectiv oarecum, nu în raport cu întregul. Nu pricepe nimic şi se consideră până la final doar o babă comunistă, cu o fiică măritată cu un canadian.
Până la urmă Mica îşi trăieşte pensia prin prisma amintirilor şi nu a prezentului care e sumbru, trist şi neinteresant. Trecutul apare în contrast permanent cu prezentul, trecutul era plin de glume pe seama lui nea Nicu, prezentul e lipsit de valori iar concluzia e doar o întrebare care provoacă fiecare cititor al acestei cărţi: "De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?"
No comments:
Post a Comment