Din nou o carte despre copilărie...de data asta luată din peisajul autohton...Exuviile Simonei Popoescu. Aceasta este o carte despre copilărie și despre diferitele vârste care se întrepătrund fără să-ți dai seama exact când și cum.
Nu este vorba de o autobiografie scrisă cronologic, ci din nou, despre diferite momente și experiențe neînsemnate poate acum, dar care au contribuit considerabil la conturarea personajului matur. Este vorba de un copil universal, nu neapărat despre Simona Popescu, oricine se poate regăsi cel puțin într-unul dintre momentele descrise de Simona.
Nu mi se pare că Exuviile reprezinta o recuperare a trecutului, ci mai degrabaă o justifcare a Simonei din prezent. Simonele existau separat înainte de Exuvii, fiecare moment, marcat orarecum cronologic în viața noastră, este luat separat și fără să i se acorde prea mare importanță mai târziu, ca și cum am ne-am fi născut direct maturi și cu capul pe umeri. Simonele se compun în acest roman, așa cum o dovedește și comparația făcută cu păpușa matrioskă, o păpușă care se compune din mai multe păpuși, mai mici, mai mari, care pot exista atât independent cât și împreună. În acest roman, păpușile coexistă și dferența de vârstă dintre ele nu mai contează.
Cel mai mult mi-a plăcut răscolirea prin diverese lucrușoare, care au existat, fără îndoială, în viața oricărei fetițe la un moment dat: caiete, oracole, diverse chestii neînsemnate dar asociate neapărat cu o groază de amintiri, pentru că până la urmă amintirile dau valoare obiectelor care ne înconjoară.
Până la urmă fiecare este o bibliotecă vie, după numele evenimentului organizat de un ONG zilele trecute in Cluj, în care puteai să stai de vorbă cu co carte vie, adică cu o persoană, pe care o alegeai dintr-un catalog, exact așa cum îți alegi o carte de pe raft. Nu m-a tentat sincer pentru că momentan nu mai sunt în căutare de noi amici, după cum spunea și Simona Popoescu, există o perioadă în viață în care nevoia de avea un “cel mai bun prieten” este acută și lipsa unui cel mai bun prieten este considerată un handicap serios.
Așa că sincer au fost momente în care am vrut să las Exuviile și să mă reîntorc la lecturi care au mai puțină legătură cu mine, cu relatări care mă fac, mai mult sau mai puțin, să deschid sertarele memoriei și să mă holb în neștire la amintiri și la obiecte, fără să mă mai mir de ce mai păstrez cartelele de metrou, cardurile din SUA, my social security number și de ce nu permisul de la biblioteca din Orleans.
Fiecare cu povestea ei de fost copil, ex-adolescent, tânăr actual sau doar eu, toate rămân în memorie și în simțuri.
No comments:
Post a Comment