„DA”-ul este pe bune?

Este aproape un lucru cert că nu trece o zi fără să aud în jur vorbindu-se despre căsătorie ca instituție, despre cupluri căsătorite, despre pregătiri de nuntă sau despre motivele care îi împing pe oameni spre pasul acesta. Cu toate acestea, nu cred ca acesta este motivul pentru care am început acum vreo trei săptămâni să citesc continuarea bestseller-ului -Eat, Pray, Love-și anume Committed. O luasem inițial pentru o prietenă foarte bună și la câteva zile după, m-am trezit la rândul meu că mi-o iau. De ce o carte despre căsătorie și istoria ei? Despre felul în care este percepută căsătoria la diferite popoare? Despre modul în care Liz Gilbert își caută sensul viitoarei căsătorii? Sau justificarea pentru o nouă căsătorie? 

Liz Gilbert începe prin a nega într-o oarecare măsură necesitatea căsătoriei și un număr foarte mare de pagini este de-a dreptul reticentă. De fapt, întreaga carte este probabil o modalitate de a-și depăși propriile temeri, prejudecăți vis-a-vis de subiect. Se împacă cu această instituție? Aparent da-dar nu a fost o joacă de copii. 

Ceea ce mă irită probabil cel mai mult cu privire la acest subiect-Căsătoria- este faptul că, spre deosebire de primii europeni creștini care se căsătoreau într-un cadru relativ privat, îmbrăcați în hainele de zi cu zi,  acum accentul cade nu neapărat pe ceea ce ar trebui să lege două persoane vreodată în viață, ci pe nunțile fastoase și pe mireasa în alb-concepte/trend-uri care au apărut în Europa abia în secolul al XIX-lea, când regina Victoria a generat un adevărat trend alegând să poarte la nuntă o rochie albă. Înainte de evenimentul cu pricina-nunțile erau în limitele bunului simț al normalului și erau păstrate în mare parte în sfera privată-acolo unde le este locul. 

De ce o căsătorie în locul unei relații? În afară de motivele de natură strict financiară-care mă dezgustă de-a dreptul, căsătoria apare ca o nevoie constantă de împlinire, așa cum o explică Aristofan. Suntem probabil acele ființe incomplete de care vorbea Aristofan atunci când a încercat să explice de ce noi oamenii avem dorințe atât de puternice, de ce suntem aproape constant în căutarea unui acel altcineva care să ne completeze existența-unul dintre motivele care stă irevocabil la baza motivației pentru căsătorie. Aristofan povestea că demult, oamenii nu arătau așa cum arată ei azi; el spunea că oamenii au aveau două capete, patru mâini și patru picioare-două ființe contopite într-una singură. Existau trei posibilități, în funcție de ceea ce se potrivea mai bine fiecărei ființe în parte: masculin/feminin, feminin/feminin, masculin/masculin. Se spune că atunci oamenii au devenit deosebit de mândri și Zeus a decis să despartă oamenii în două ca formă de pedeapsă. De atunci încoace oamenii au trăit cu sentimentul că sunt oarecum incompleți, că atunci demult, ne-am pierdut jumătatea-jumătate pe care o iubeam aproape mai mult decât pe noi înșine. Astfel, undeva în subconștientul nostru există mereu iluzia/speranța că într-o zi ne vom reîntregi, că într-o zi ne vom găsi jumătatea pierdută. Faptul că nu ne-am găsit neapărat jumătatea prin căsătorie o dovedesc numeroasele divorțuri. De altfel, Aristofan însuși continuă prin a sublinia faptul că reîntregirea prin dragoste nu este posibilă pentru că suntem prea distruși ca specie pentru a putea să ne refacem vreodată și că, deși găsim nenumărate jumătăți de-a lungul vieții, în final rămânem tot cu noi înșine-mai mult sau mai puțin. Sau mai rămâne opțiunea ilustrată de o prietenă de-a lui Liz, și anume autoalegerea-te căsătorești cu propria viață. Uneori viața e într-adevăr de mântuială-dar facem tot ceea ce putem. Există oameni, așa cum remarca Liz, care vor rămâne căsătoriți toată viața doar de dragul principiilor sau al jurămintelor-nu neapărat pentru că-și iubesc perechea. Au făcut o promisiune unei persoane și probabil nu ar reuși să trăiască împăcați dacă și-ar călca o astfel de promisiune.

Nu cred că am întâlnit căsnicii cu adevărat perfecte-care este oricum o noțiune abstractă și relativă. Nu cred că este posibil așa ceva. Dar pot spune că am observat foarte multe căsnicii din afară, începând cu cea a părinților mei poate-care da, se încadrează perfect într-un anume tipar-acela al neîncălcării jurămintelor. Nu știu cât de importante au fost alte aspecte pentru ai mei, dar cu siguranță ceea ce admir eu cel mai mult la ei este faptul că au reușit să rămână loiali unor principii. Firește, nu se știe niciodată ce se întâmplă în spatele ușilor închise, deci nu poți judeca dacă un cuplu este neapărat fericit în căsnicie sau nu. Dar judecând după aparențe-da pot spune că aparențele nu sunt întotdeauna înșelătoare-și că uneori ele chiar reflectă proiecțiile celor care le afișează-și asta cât se poate de clar. Deci judecând după copertă, pot spune că am văzut căsnicii, care deși recente, seamănă deja cu niște relații asumate, învechite, plictisite, prăfuite, modelate perfect după realitate, după convenții, după principii, după tot ceea ce este deja prestabilit, acceptat și prescris. Nimic mai simplu. Nimic mai ușor decât să te încadrezi perfect în niște tipare-pattern-uri care devin repetitive, monotone în care nu mai regăsesc persoanele care erau înainte de căsătorie. 

Probabil asta mă frământă de foarte multe timp-dacă aceea persoană cu care ne-am căsătorit reprezintă într-adevăr jumătatea noastră, atunci de ce persoanele care formează un astfel de cuplu căsătorit ajung să fie ingerate de propria comuniune, de propria intimitate?