Noaptea soarelui răsare

Se știe că sunt oarecum puțin dependentă de librării și că nu mă pot abține nici măcar atunci când merg doar cu intenția de a cumpăra o carte pentru altcineva să nu ies și cu ceva pentru mine. Aproape că reușisem să ies doar cu cadoul, când am văzut ultima carte a lui Ovidiu Pecican, Noaptea soarelui răsare,o carte despre circul care se petrece in mintea unui bărbat trecut ușor de 30 de ani în fața unor circumstanțe care i-au dat prilejul să scrie despre bilanțul amoros din viața lui. 

Nu cred că am citit până acum o carte scrisă de un bărbat, despre un bărbat  în special. Cu siguranță nu este destinată bărbaților, deși ar fi interesant de văzut care ar fi punctul de vedere al unui  cititor masculin legat de tot travaliul psihotic prin care trece personajul principal la aflarea veștii că va avea un copil-cu Imberia. 

Toate acestea pe fundalul unui Cluj-foarte familiar-care asistă la dramele imaginare ale personajului, dar și pe fondul meseriei pe care o practică-profesor de istorie. Pe parcursul lecturii am avut sentimentul că acest roman seamană extrem de mult cu un alt roman –Waterland (Graham Swift). De ce am avut impresia aceasta? În primul rând pentru că avem tot două personaje masculine, profesori de istorie. Ambii relateaza întâmplări din prezent pe care încearcă să le înțeleagă prin prisma trecutului-care nu e nici el foarte îndepărtat- întâmplări care ajung să-i definească pe ambii sau prin care ambii speră (fără prea multe șanse, cred) să atingă un alt fel de autocunoaștere. Nici personajul din Waterland nu cunoaște paternitatea (ei bine nu știm exact ce se întâmplă în cartea lui Pecican) și aș tinde să cred că nici Edu nu o va cunoaște în cele din urmă. 

 Edu are nevoie de ani mulți până să învețe meseria de bărbat, pe care de altfel nu ți-o predă nimeni-și se poate lăuda cu ceva triumfuri a căror concretețe este explicată în cel mai mic detaliu. Exibiționismul lui nu cunoaște limite și face carieră pe două planuri. Este un Don Juan pierdut într-o epocă caracterizată de “reflexul etern, prudent, paranoic, de a nu vorbi nimănui despre nimic. “ (pag. 151), o epocă în care “minciunile devin niște versiuni ale adevărului care chiar s-a întâmplat” (pag. 200). 

În cele din urmă Edu nimerește pe unul dintre ”coridoarele în pereții căruia viața te împinge cu putere și, în timp ce avansezi, constați că se îngustează tot mai mult, că te prinde acolo și nu-ți mai permite să înaintezi, că te inchide într-un colț obscur, zidindu-te definitiv, tăindu-ți aerul și lumina....Ce puteam face? Ce era de făcut?”(pag. 190)

Cam despre asta era vorba- Ce e de făcut acum? După recensământul aventurilor și al relațiilor- ce era de făcut-încearcă să-și răspundă la întrebare din toate unghiurile posibile, în toate epocile posibile-în fond doar e profesor de istorie-

Edu își trăiește astfel confuzia, indecizia și lașitatea până ajunge în stadiul în care începe oarecum să se îndoiască de condiția lui de bărbat-din care vrea să-și dea demisia dacă se poate sau să caute răspunsuri la propriile întrebări la altcineva-ca mai apoi să selecteze cele care îi convin cel mai mult. 

În final-ca și în Waterland, viața nu e decât o lecție de istorie-în care nimic nu e definitiv pentru că pur și simplu nu știi niciodată dacă ceva s-a terminat pe bune sau dacă îți va mai apare după colț, când te aștepți mai puțin. 

Mi-a plăcut descrierea hiper realistă a Oszer-ului- „Dintre locurile populare ale Clujului, oraș amestecat cu gust de imperiu mustăcios, teutonic, a cărui marcă putea fi un ardei iute roșu sprijinit de o halbă cu capac, dar și coclit pe margini, pe zone compacte de o anumită întindere, prin amestecul de beton și fiare în stilul postbelic al cenușiului dictaturii, târgul de vechituri, Oszer-ul, se detașa ca unul dintre furnicarele vitale ale fiecărui weekend (pag. 241)”