După zece ani

După weekend-ul acesta, în care “m-am cufundat puțin în butoiul cu melancolie”, m-am trezit brusc cu impresia, tot mai acută, că asemeni lui Victor, din In iad toate becurile sunt arse, îmi supraviețuiesc propriei adolescențe. Retrospectiva ei nu e neapărat ceva de invidiat, și probabil cel mai enervant lucru acum este faptul că nu doar prezentul  se desfășoară din inerție, ci și acei ani. Mai poți da vina pe imaturitate atunci, sau pe maturitate excesivă-mă întreb destul de des în ultima vreme de ce îmi doream să intru așa de repede în viața adulților- probabil așa mi-a încolțit în minte idea textelor Când voi crește mare vreau să mă fac copil- ceea ce s-a și întâmplat în mare parte.  Tocmai am realizat în acest weekend că oamenii pot întineri în 10 ani câți alții în 20, că cel mai des adolescența și tinerețea se pot suprapune și că orice idee preconcepută poate fi ușor răsturnată. Cu toate acestea, unele lucruri nu se schimbă niciodată, lucru pe care l-am surprins în unele fotografii de altfel. Am observant o chestie- tot ceea ce îmi propusesem acum vreo 10 ani am realizat-adică m-am încadrat perfect într-un pattern și pe alocuri am dat-o în bară de multe ori-din cauza pattern-ului evident.