Vești din Paradis

Cu siguranță mulți dintre noi ne-am dori să ajungem măcar o dată în Hawaii darămite să mai avem și o mătușă binevoitoare. Ei bine exact asta i se întâmplă lui Bernard, eroul romanului Paradise News, David Lodge.

Totul părea enervant de monoton în viața lui Bernard și a familiei sale, monotonie întreruptă de aflarea veștii că mătușa din Hawaii e grav bolnavă, fapt ce aduce în ecuație și perspectiva unei posibile moșteniri. Așa că iată-l pe Bernard, profesor de teologie, frustrat și având o frică neexplicată de la început față de femei, pornind împreună cu tatăl său spre Hawaii.

Ce putea să-i aducă această călătorie? Imaginați-vă o vacanță din care vă întoarceți complete vindecați de orice boli și cu moralul ridicat la maxim.

Bernard întâlnește pe avion compatrioți, fiecare cu motive bine întemeiate: un profesor ce încearcă să demonstreze că mersul în vacanță înlocuiește religia, un cuplu în luna de miere, care deja încep să se certe etc.

Dar și Bernard are parte de câteva surprise pe parcursul șederii în Hawaii. Tatăl său are un accident imediat după sosire, ceea ce-l face pe Bernard să se plimbe de la un spital la altul, între mătușă și tată, dar îi lasă și timpul pentru a se implica într-o relație, și pentru a reface legătura dintre cei doi frați, tatăl și sora acestuia.

Din punct de vedere tematic, Paradise News continuă o temă începută în How far can you go? Analizând de fapt schimbările de doctrină și incertitudinile care au început să-i afecteze pe reprezentați ai bisericii Catolice din Anglia de după război și a anilor 60.

David Lodge pune problema foarte bine și cu siguranță nu este singurul care s-a confruntat cu astfel de dileme.

Bernard, fost preot, și-a pierdut aproape în totalitate credința și vocația pe care o avea pe la 16 ani, iar acum predă teologie la un colegiu. Una dintre predicile sale din roman, explică pe larg dilema în care s-a aflat nu doar el ci întreaga Creștinătate la sfârșitul secolului 20: problema existenței sau nu unei vieți dincolo de moarte. Bernard se confruntă cu această dilemă, și este probabil unul din motivele pentru care a renunțat la preoție, dar nu poate oferi o explicație relevantă pentru criza de credință în care se află majoritatea dintre noi. Ceea ce este interesant este faptul că romanul încercă totuși să exemplifice posibilitățile fiecăruia de a-și exprima o oarecare credință în ceva într-o eră postmodernă și sugerează că până la urmă “it's all up to you”. Titlul romanului este foarte inspirat, în sensul că ar purtea sugera existența unui Paradis, poate pământesc, poate ceresc. Cu siguranță, referința din titlu trimite la Hawaii, o locație considerată un paradis terestru, dar care s-a degradat în timp, datorită comerțului și a altor factori, la fel și credința într-un altfel de paradis.

Oricum ar fi ar fi, versurile lui Yeats sunt foarte sugestive în acest sens, „The best lack all conviction, while the worst Are full of passionate intensity”.

Tattoos of Memories

Din nou o carte despre copilărie...de data asta luată din peisajul autohton...Exuviile Simonei Popoescu. Aceasta este o carte despre copilărie și despre diferitele vârste care se întrepătrund fără să-ți dai seama exact când și cum.

Nu este vorba de o autobiografie scrisă cronologic, ci din nou, despre diferite momente și experiențe neînsemnate poate acum, dar care au contribuit considerabil la conturarea personajului matur. Este vorba de un copil universal, nu neapărat despre Simona Popescu, oricine se poate regăsi cel puțin într-unul dintre momentele descrise de Simona.

Nu mi se pare că Exuviile reprezinta o recuperare a trecutului, ci mai degrabaă o justifcare a Simonei din prezent. Simonele existau separat înainte de Exuvii, fiecare moment, marcat orarecum cronologic în viața noastră, este luat separat și fără să i se acorde prea mare importanță mai târziu, ca și cum am ne-am fi născut direct maturi și cu capul pe umeri. Simonele se compun în acest roman, așa cum o dovedește și comparația făcută cu păpușa matrioskă, o păpușă care se compune din mai multe păpuși, mai mici, mai mari, care pot exista atât independent cât și împreună. În acest roman, păpușile coexistă și dferența de vârstă dintre ele nu mai contează.

Cel mai mult mi-a plăcut răscolirea prin diverese lucrușoare, care au existat, fără îndoială, în viața oricărei fetițe la un moment dat: caiete, oracole, diverse chestii neînsemnate dar asociate neapărat cu o groază de amintiri, pentru că până la urmă amintirile dau valoare obiectelor care ne înconjoară.

Până la urmă fiecare este o bibliotecă vie, după numele evenimentului organizat de un ONG zilele trecute in Cluj, în care puteai să stai de vorbă cu co carte vie, adică cu o persoană, pe care o alegeai dintr-un catalog, exact așa cum îți alegi o carte de pe raft. Nu m-a tentat sincer pentru că momentan nu mai sunt în căutare de noi amici, după cum spunea și Simona Popoescu, există o perioadă în viață în care nevoia de avea un “cel mai bun prieten” este acută și lipsa unui cel mai bun prieten este considerată un handicap serios.

Așa că sincer au fost momente în care am vrut să las Exuviile și să mă reîntorc la lecturi care au mai puțină legătură cu mine, cu relatări care mă fac, mai mult sau mai puțin, să deschid sertarele memoriei și să mă holb în neștire la amintiri și la obiecte, fără să mă mai mir de ce mai păstrez cartelele de metrou, cardurile din SUA, my social security number și de ce nu permisul de la biblioteca din Orleans.

Fiecare cu povestea ei de fost copil, ex-adolescent, tânăr actual sau doar eu, toate rămân în memorie și în simțuri.

Niciodată prea târziu

Ca să rămân în tema copilăriei, am citit romanul din 1987 al lui Ian McEwan, The Child in Time, care mi s-a părut la fel de fain precum tot ce am citit până acum de Ian McEwan.
The Child in Time este un roman tipic celor scrise de autor până în prezent, adică un roman în care destinul unui personaj este schimbat radical de către un eveniment exterior, complet independent de voința lui. În cazul acestui roman, Stephen Lewis, un autor de cărți pentru cei mici, rămâne fără fiica de trei ani care este răpită/furată într-un supermarket, într-un moment de neatenție. Întreaga structură narativă se sprijină pe acest unic eveniment care tulbură ordinea și rutina zilnică a celor doi soți, Stephen și Julie.
Firește nu este o poveste care explorează prea mult drama celor doi soți, de altfel Julie nici nu se explică prea mult atunci când decide să plece, iar Stephen nu pare nici el prea convingător atunci când relația lor pare să se ducă de râpă. Căutarea fiicei pierdute nu devine laitmotivul romanului, dimpotrivă, devine un punct de plecare pentru aspecte mai profunde.
Romanul este o metaforă a timpului, și a felului cum trăim diferite momente ale vieții în timp. Copilăria este un asftel de moment, peste care trecem adesea fără să ne întoarcem capul, adolescența fiind perioada marilor drame, de obicei. Cu toate acestea, copilăria trăiește în timp, cu atât mai mult cu cât există anumite reprimări din copilărie, reprimări care vor ieși cu siguranța la suprafața odată ajuns la maturitate.
Deci ce fac cei doi soți odată cu rătăcirea fiicei? Julie se mută într-o cabană, la țară, iar Stephen rămâne în apartament, legat de memoria fiicei, dar își face și noi prieteni, printre care Charles, care devine cu atât mai important în roman, cu cât devine mai interesat în cărțile pentru copii ale lui Stephen.
Între timp, cei doi soți nu găsesc nicun pic de alinare unul în celălalt, și fiecare încearcă pe cont propriu să depășească pierderea. Stephen scrie dar începe și să cumpere jucării pentru fiica lui, având viziuni cu ea peste tot. Despre Julie, nu se știe decât că încearcă să se regăsească în singurătate sau prin muzică, dar oricum departe de Stephen. Cu toate acestea, pierderea copilului este conștientizată la maxim și fiecare dintre personaje trăiește zi de zi cu ea.
Personajul lui Charles reprezintă idealizarea absolută a copilăriei. Charles se retrage din viața publică, la țară unde decide să trăiască copilăria pe care nu a avut-o niciodată. Un adevăr care mă face să mă gândesc tot timpul cum de fapt toți copii sunt pregătiți (încă înainte să poate vorbi) pentru o carieră sau alta. Charles este un astfel de adult, maturizat timpuriu, care decide să-și abandoneze viața de adult pentru a deveni din nou un copil. Firește, noțiunea de copilărie pe care și-a imaginat-o Charles este cu totul diferită de ceea ce experimentezi cu adevărat în acea perioadă a vieții, și în final Charles este distrus de propria concepție.
Cum se termină totul? cu un alt copil evident, un final destul de surprinzător ce sugerează că totul începe sau se termină cu o acceptare a faptului că orice împăcarea este posibilă abia după ce reușești să depășești criza.

Childhood is children's privilege

Lily Pads e un joc amuzant în care cei mici trebuie să sară de pe un nufăr pe altul, și să se oprească neapărat e unul atunci când se oprește muzica. Ideea e că cineva trebuie să sustragă câte un nufăr, astfel încât la final cei mai mulți să se înghesuie pe nuferi puțini, până când nu mai rămân deloc. Ce legătură au nuferii cu tabăra din care tocmai m-am întors? Ei bine am avut de-a face niște copii ai unor părinți care i-au ținut până acum pe nuferii lor, fără a li se explica că mai sunt și alți nuferi pe care se pot așeza.
Ce-i caracterizează pe foarte mulți părinți din România? Probabil o grijă excesivă față de ceea ce i se poate întâmpla pruncului când e lăsat pe mâna altuia. De unde vine frica asta?
Grija merge atât de departe încât pruncul (de vreo 10 ani) trebuie însoțit peste tot, iar la toaletă trebuie să aibă neapărat telefonul mobil cu el, în caz că pățește ceva.
Se pare că experiența de la catedră m-a învățat cum să-i iau pe cei mici, dar nici pe departe nu mă gândeam că acum și părinții au nevoie de o educație.
Mi se pare pur și simplu exagerată supra grija pe care părintele român i-o acordă pruncului, o grijă care, din câte am observat, îi transformă pe cei mai mulți în niște legume, care se așteaptă că cineva va face totul pentru ei mereu. Adică, tot timpul cineva e la dispoziția lor, fie pt un pahar cu apă, fie pentru teme, fie pentru orice altceva pentru care copilul nu a învățat să se descurce singur. De ce spun părintele român? Pentru că, din experiența mea în USA și a altora, știu că pruncii sunt învățați de mici ce e munca și valoarea anumitor lucruri, la 20 de ani mă simțeam prost că toți colegii de la lucru erau câțiva ani buni mai mici ca mine.
Care este rezultatul supra alimentării cu porții de drăgălășenii, răsfățuri și alte favoruri? Un prunc complet inadaptat societății competitive care îl așteaptă, un prunc care va depinde de mama și de tata până după 20 ani, un prunc care se va trezi la jumătate din viață că nu a vut niciun job până în prezent, un tânăr care realizează că lumea îl copleșește pur și simplu.
Nici nu vreau să cobor să văd cartierul vara, plin de tineri care stau la bloc și joacă cărți, că pentru altceva le lipsește imaginația cu desăvârșire.
Acesta este un alt lucru pe care l-am constatat în tabără. În primele două zile le-am dat ocazia (1 oră pe zi) să se joace ce joc vor. Firește nu s-au putut gândi la nimic altceva decât la Hide&Seek. După două zile de Hide&Seek am constatat că de fapt cam la asta se rezumă cultura jocului pentru ei. Pe mine mă apucă nostalgia când mă gândesc la câte jocuri jucam ore în șir, fără griji că trebuie să-mi întâlnesc prietenii de pe mess.
Lipsă de imaginație și la mișcările sport, nici nu mă miră că fetițe de 10 ani au ajuns să cântărească mai mult decât mine, și că mâncatul dulciurilor pe ascuns era activitatea favorită din tabără.
Asfel că pe când ne obișnuim cu disciplina de tabără, că dacă ar fi fost după poftele fiecăruia, ar fi fost un haos total, trebuie să ridicăm tabăra si să ne îndreptăm spre Cluj, pe un tren în care controlorul și-a cerut direct partea, asta așa ca să nu mai scoatem carnetelel de elevi din fundul valizelor, deși era evident că sunt elevi, asta doar așa să nu uităm că suntem în Ro.
În gară, părinți nerăbdători să vadă dacă le-am grijit odraslelele care nu știau să scrie românește, dapoi în engleză, nerăbdători să vadă dacă i-am adus mai slabi, mai arși de soare, cu ceva boli de piele, etc. Mai slabi nu i-am adus, deși dulciurile au fost restricționate, mai arși nu i-am adus, poate mai îmbujorați datorită activitățile pe care le-am făcut afară, și nu lipiți de un ecran care le-a ucis imaginația.

So, screen the parents și trăiască copilăria before computer!

Despre ce vorbim?

Mă amuză să privesc scandalurile care se ivesc printre vipurile de la București. Fără îndoială trăim în două lumi diferite și de fiecare dată când mă uit la poveștile de tabloid (just for the sake of the story), mă binedispun dintr-un singur motiv: că astfel de personaje nu se afișează încă prin Cluj.
În timp ce vipurile se ceartă pe la Capatos, că cine are dreptate, că cine pe cine înșeală, că cine pe cine se răzbună, că cine pe cine se bârfește...noi restul lumii ne vedem de ale noastre și ne mirăm cum bârfele pot naște și îngropa vipuri în același timp.
Fiind mereu în alertă atunci când apare un nou stereotip promovat din plin la TV, iată ultima achiziție în dicționarul personal, Despre ce vorbim?. Mara Bănică o folosește frecvent atunci când nu mai are cum să se scoată din labirintul poveștii de tabloid.
Fără doar și poate mă face și pe mine să mă întreb despre ce vorbesc ei totuși???? Ei bine încearcă să justifice poveștile pe care ei înșiși le alimentează și le scornesc despre ei sau alții din același anturaj infect. Este ceva de genul: mă duc la o piscină publică (cum nu am cu ce să-mi ocup timpul decât să mă afișez pe la TV și prin reviste cât de des se poate), și mă scandalizez atunci când curioșii încep să mă pozeze (de fapt asta așteptam altfel nu m-aș fi dus), iar apoi seara mă duc la TV să spun că de fapt nu sunt eu în poze, și că cei care au făcut pozele trebuie să demonstreze că sunt eu, iar apoi dau în judecată ceva revistă, persoane, pentru atac la personă, după ce mi-au făcut publicitate gratuit. Ceva de genul ăsta se întâmplă în fiecare zi pe la Dâmbovița. Deci Despre ce vorbim totuși? Mă scandalizează pur și simplu tot șirul ăsta narativ care are o temă telenovelică și absolut gratuită. De la rația de 2 ore de tv pe zi am ajuns la asta și mi se pare un regres. Firește, nu ești obligat să te uiți, se poate și să ignori, dar mi se pare ridicol că pe lângă faptul că suntem o țară în faliment, nefiind în stare să producem decât foto-belele, mai producem acum și bârfe pre-fabricate care vând ziarele și generează audiență.

Soul Kitchen

Soul Kitchen-film câștigător al Premiului Special al Juriului al Festivalului de la Venetia 2009 deschide TIFF 2010- produs în Germania, regizat de Faith Akin.

Filmul care a deschis TIFF-ul anul acesta a fost o comedie la care am râs cel puțin la fel de copios precum la Amintirile din Epoca de Aur și care m-a ținut trează până după 1 noaptea în Piața Unirii din Cluj.
Fiind primul film de Faith Akin pe care-l văd, nu pot să-l compar cu nimic anterior, dar este interesant rezultatul: un film făcut de un regizot turc, în Germania, despre un neamț de origine greacă.

Nu degeaba precizez nuanțele culturale, ele au un rol important în film, și cred că mare parte din succesul celor mai recente producții cinematografice este datorat acestor elemente de multiculturalism și de felul cum sunt surprinse acestea în mentalul colectiv.

Multiculturalismul este ceea ce dă acum culoare locală filmelor, având în vedere că societate occidentală este confruntată în mod permanent, nu cu invazii străine, ci cu valuri de imigranți din estul Europei și nu numai.

Soul Kitchen păstrează câteva elemente specifice culturii grecești aduse de protagonistul filmului, Zinos, și de fratele acestuia, care manevează aproape obsesiv și inconștient șiragul de mărgele, cu scopul de a se de-stresa, sau de a pierde vremea pur și simplu.
Mi-a plăcut ideea de conținut, deși simplist, și anume aceea de a pune suflet în orice chestie, oricât de nesemnificativă. Pare destul de naiv, dar felul în care Faith Akin o pune în practică e cu totul neobișnuit: încearcă doar să te imaginezi în postura unui imigrant (deși filmul nu insistă foarte tare pe statutul de imigrant, foarte subtil) grec în Germania, că ai o bodegă pe un teren relativ râvnit de mogulii imobiliarelor de acolo, că ai o logodnică care pleacă în China să facă reportaje, că fratele tău e prizonier, iar tu îl angajezi benevol, că nu ai nici măcar bani de plătit taxele, că bucătarul șef vrea hrănească populația cu chestii din ce în ce mai sofisticate, că ai hernie de disc, și că nu-ți permiți o asigurare medicală, deși deții un teren și o bodegă....doar că bodega e cu suflet și nu are nicio valoare dacă nu condusă tot de cineva cu suflet. Toate acestea într-un singur film, destul de încărcat la nivel de acțiune și suspans.

Unde stai?

Cel mai firesc lucru când pleci undeva este să te gândești obsesiv la locul acela, fie că te-ai dus acolo cu business sau doar de plăcere, odată ajuns acolo descoperi că poate nu e ceea ce sperai că este, că poate cărțile ți-au înșelat așteptările, că poate e doar un simplu oraș în care oameni obișnuiți nu trăiesc ceva ieșit din comun, în ciuda locului care se spune că e din cale afară de neobișnuit. Așa i s-a întâmplat și ei pe când era în USA, ți se pare ceva ieșit din comun dar după câteva luni de ședere e din nou acel „acasă”. Până la urmă se conformează, și gândul o duce la alte locuri, unele mai familiare altele mai puțin. Sunt locuri de azi, locuri de ieri, locuri care pe măsură ce trece timpul devin tot mai distante. Nu întâmplător se plimbă timp de vreo douăzeci de minute pe niște coridoare cu vedere spre grădină, încercând să găsească pe cineva, dar gândul nu-i era deloc la scopul vizitei, ci la sălile la fel de reci pe care le-a lăsat în urmă cu vreo doi ani și care au rămas exact la fel de reci în care purta bluze cu gât și niște ochelari ciudați. Sunt numai doi ani de când îl asculta încă pe Tudor Ionescu în 243 și râdea de numa la glumele acestuia și mai ales la filozofiile de viață pe care le trăgea din niște traduceri îmbârligate precum deciziile noastre. Și nu era prima dată când se uita la viață ca la un text de tradus, sau ca la un text de interpretat.
Nu știu care perspectivă îmi place mai mult, de aceea, ca să nu devină și mai melancolică urcă rapid la etajul trei ca să-și rezolve nelămurirea și se izbește de aceleași foi cu note care îi dădeau fiori. Aproape uită ce mult contau notele și e din ce în ce mai convinsă că filozofia ei de a da note e cea mai bună. Nu de alta dar atunci când începi să vorbești despre tine, prima tendință e să te lauzi, evident. Refuză să se gândească la note, și își continuă drumul, e din ce în ce mai apăsător, și vrea să plece odată de acolo. Rezolvă problema și își dorește să se strecoare afară fără să vadă pe nimeni; firește nu e posibil, tot timpul când îți dorești să nu vezi pe nimeni cunoscut, dai exact de persoana respectivă. Nu de alta, dar momentul necesita tăcere și nu alte politețuri fără sens. Poate din acest motiv nu ar putea trăi niciodată în UK. Este excesiv de nepoliticoasă. Dar se întreabă tot timpul de ce mai e nevoie de false amabilități cu persoane de care nu te mai leagă absolut nimic, nici măcar faptul că odată au fost colegi. Până la urmă toate întrebările te descos subtil de situația actuală, materială firește. Nu că aș duce-o foarte rău, dar orice ar fi, alegerile nu se justifică în stradă sau pe o trecere de pietoni.
Cu toate astea, scapă ușor și trece strada. Dintr-o dată constată că nu-i mai place Clujul, e prea de tot să te plimbi prin el și fiecare colțișor să-ți aducă aminte de cineva, de conversații întregi pe care le-ai purtat acolo, în acel colț de stradă, la trecerea de pietoni cutare, în spatele copacului cutare, în cafeneaua X sau Z, sub umbrela vreunei terase, pe lespezile din vreo piață. Din fericire nu ia troleul de luni de zile, și măcar scapă de amintirea melodiilor pe care le asculta obsesiv pe atunci și, întâmplător sau nu, se repetau cu o ritmicitate obsedantă, dar la care nu renunța.
E liniște totuși în casă, mult prea liniște, așa că ziua se umple de la sine din două joburi, se umple ca să umple golul de altundeva, se pare că funcționeză după principiul cui pe cui se scoate, oricum faptul că munca suplinește orice este atestat. Și dacă ai schimba și locul și jobul, adică ambele cuie? Se întreabă oricine bănuiesc, verbalizarea nu prea ajută.
Fiecare drum spre ieșirile din oraș îi aduc aminte că vrea o destinație.