Don Juan loveşte din nou!

Fiecare generaţie cu Don Juan-ul ei. Asta am crezut şi eu până să văd o actualizare a "poveștii" direct pe scena teatrului din Cluj. "Don Juan în Soho" este o reinterpretare a piesei scrisă de Moliere, reinterpretare conxtualizată ca atare. Să te aştepţi la diferenţe de percepţie e una, dar să vezi de fapt acelaşi Don Juan pe care şi l-a imaginat Moliere e alta. Ei bine, legenda în variantă modernă spune că eternul seducător se însoară până la urmă, nu din dragoste, ci de dragul fecioriei iubitei sale, dar în final intră în tot felul de conflicte de interese. De fapt, ei vroiau să-l schimbe, să fie normal, dar ceea ce sugerează cu fineţe Don Juan este că fiecare dintre noi suntem de fapt ca el, că de fapt suntem nişte ipocriţi în adevăratul sens al cuvântului şi că ar trebui să dăm frâu pornirilor, ceea ce face până la urmă şi soţia sa, chiar ea recunoaşte acest lucru.
Din 1665 nu ne-am schimbat prea mult, poate am trecut la cărbune la Big Apple sau Big Mac, dar de fapt tot "noi" am rămas. În 1665 piesa era considerată scandaloasă, acum nu mai e fireşte, dar unii consideră comportamentul în sine scandalos, pretinzându-se adepţii fidelităţii. Adevărul e că onestitatea perversă a lui Don Juan deranjează încă ochii critici şi invidioşi pe libertatea acestuia, pentru că de ce să nu recunoaştem, uneori am vrea să avem dezinvoltura, indiferenţa şi naturaleţea lui Don Juan. Mie mi se pare un individ simplu, întotdeauna i-am plâns de milă, chiar şi la Veneţia când, trecând prin Podul Suspinelor deja mi-l imaginam suspinând şi adulmecând la plăcerile ce se desfăşurau dincolo de gratii. Ipocriţii îl atacă, normal, nimic nu s-a schimbat. Pînă la urmă minciuna devine cel adevărul cel mai crunt.
Don Juan-ul de azi este totuşi mult mai viclean decât cel din 1665. Cel de azi e întruchiparea narcisismului, epicentrul unei culturi de duzină, cultura tabloidelor şi a ştirilor mondene. Don Juan-ul de azi îşi hrăneşte audienţa cu bârfe zilnice cu iz de telenovelă. Totuşi Don Juan-ul din Soho se recunoaşte pe sine (mi-a plăcut scena cu ceasul care devine oglindă), el devine conştient de ceea ce este sau de ceea ce nu este, sau de ceea ce ar vrea să fie. Până la urmă nu-ţi dai seama, piesa e un joc al aparenţelor, al clişeelor şi al banalului care se transformă în mizerie în final, sugestiv este veşnicul coş de gunoi din piesă...mai era şi portocaliu coşul, doar aşa ca să-i dăm culoare locală mizeriei.
Dar Don Juan nu se scuză, nu regretă nimic, nu se căieşte, ia moartea în râs, aluzie parcă la spiritele Craciunului inventate de Dickens care vin să-ţi ia sufletul dacă nu te căieşti. Pe Don Juan nu-l atinge nimic. De ce oare? Poate pentru că nici măcar nu mai merită să-ţi ceri scuze, nu e autentic având în vedere că pentru orice nimic trebuie să ne scuzăm.
Dar la un moment dat se aude un sunet, parcă din altă lume, mă rog, de la difuzoare, şi nu era vocea cuiva de pe scenă. Statuia prinde viaţă în piaţa Soho din Londra şi vine totuşi să ia sufletul celui pervertit.
Toate ca toate, dar scena în care Don Juan îl mituieşte pe un musulman să zică blasfemii împotriva lui Allah e memorabilă. Ce vroia să demonstreze? Că totul se rezumă la material, adică dă-mi banii şi-mi aleg credinţa după, sau alegerea variază în funcţie de cine dă mai mult. Totuşi, se pare că musulmanul se ţine drept şi nici în ruptul capului nu ar zice blasfemii, drept urmare primeşte recompensa.
Totul pare atât de fantezist, de la decoruri până la limbajul jucăuş al personajelor, încât ai zice că piesa nu are nici în clin nici în mânecă cu realismul...şi pe bună dreptate, până la urmă şi realismul şi Don Juan au fost cei mai mari ipocriţi ai timpurilor. Nici un fel de concluzie, actorii au aruncat ştafeta în sală, morala piesei rămâne la latitudinea fiecăruia.

Cu mai mulţi kilometri în urmă

Puţine romane pe care le-am citit mi-au oferit mai multe perspective asupra aceleiasi teme: ratarea. Celelalte poveşti de dragoste (Lucian Dan Teodorovici) exact asta face: descrie din mai multe unghiuri ratarea dragostei. Adică de câte ori poţi rata şi mai ales cum o poţi rata. Fiecare dintre cele unsprezece povestiri, care pot fi citite atât separat cât şi în contextul romanului, conturează un nou context în care personaje noi se împotmolesc în propria lor neputinţă de a înţelege ce se întâmplă cu sentimentele lor, drept consecinţă, ele ratează.
În Şobolanul e mai viu decât ţestoasa, primul capitol al cărţii, facem cunoştinţă cu personajul-narator, a cărui problemă e următoare: Şi eu mi-am dat seama, după ce am cugetat vreme de încă jumătate de pahar de whisky, că am o problemă de folosire a termenilor. Că iubesc, dar nu sunt îndrăgostit. Deci după o seară de contraziceri şi exemplificări, personajul ajunge la concluzia că îndrăgostirea e specială, că e plină lumea de iubire şi goală de îndrăgostire. Amicul său îl aprobă aproape instant, deşi lasă impresia de nepăsare pe baza alcolului consumat de cei doi.
Următoare poveste e povestită la fel de simplu, din perspectiva băieţelului-narator suit pe catalige, şi care este într-un fel martor al unei sinucideri din dragoste. O altă ratare, mult mai gravă decât lipsa îndrăgostelii. În acest capitol soţia naratorului este cea care concluzionează: Pînă la urmă, nu-i aşa de nemaipomenit, a spus după ceva vreme, privind cum se derulau canalele la televizor. S-au mai omorît şi alţii din dragoste. Concluzia capitolului este oarecum la fel de banală precum motivul sinuciderii în sine, motivul fiind ratarea din nou.
Capitolul trei, Scufundări implică un triunghiul amoros, personajul-narator o înşeală pe nevastă tocmai din motivul enunţat în capitolul 1, şi anume lipsa îndrăgostelii. Acest lucru nu este totuşi o tragedie, trăim într-o lume modernă, iar comunicarea despre situaţii de genul acesta e pe primul loc. Aşa că familia pleacă în concediu împreună în ciuda acestui mic incident, că doar nu o să piardă banii pe care i-au plătit deja. Deşi ambii se simţeau vinovaţi, ambii căutat reproşuri consistente pentru celălalt, totuşi ce doi se împacă spre sfârşitul concediului, dar împăcarea are un gust amar, ea este tot o ratare până la urmă, o ratare rezultată din imposibilitatea de a accepta faptul că poate o căsnicie nu mai are relevanţă în contextul în care ambii au tratat cu aşa multă superficialitate criza de îndrăgosteală.

Sunt câteva capitole cu referinţă doar la personajul-narator şi la poveştile de dragoste ale acestuia, dar mai mult decât atât, aceste capitole prezintă felul în care personajul se raportează la aceste poveşti din perspectiva prezentului amar şi plicticos. Faptul că prezentul este aşa cum este umbreşte şi celelalte poveşti de dragoste, faptul că actuala poveste este pe vecie ratată, le face şi pe restul să semene parcă între ele. Se pare că dincolo de toate astea, ceea ce rămâne în amintirea personajului este ceea ce urmează fiecărei poveşti în parte. Naraţiunea mi s-a părut un tren căruia i s-a adăugat câte un vagon în fiecare staţie, o brăţară căreia i s-au adăugat mărgeluţe în mod constant.
Deşi vagoanele s-au adunat din staţii diverse, totuşi au ajuns în final la aceiaşi destinaţie, până la urmă, cu sau fără vagoane, omul tot ajunge unde trebuie să ajungă...mai rapid sau mai greu..depinde în câte staţii trebuie să oprească. Şi de aici..o mulţime de clişee cu având ca temă, nu ratarea, ci trenul or life itself şi faptul că poţi să ratezi. Bon voyage!

"Azi dimineaţă m-am trezit bătrână"

Mi-am propus să citesc "Sunt o babă comunistă" de ceva timp, dar nu mi-am imaginat că o voi citi tocmai în preajma aniversării a 20 de ani de la marea schimbare. Aşadar, aşa m-am ales cu o carte de sezon, aparută în 2007 la Polirom fireşte, şi care se mai află şi în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, producţie Media Pro...să sperăm că nu iese ceva de genul filmului cu moşu care rulează aparent cu succes în cinematografe.
Încă din primele pagini, am fost surprinsă de viteza cu care citeam, parcă mi-era dor de o carte pe care să o citesc aşa pe nerăsuflate într-o după-amiază de iarnă. Asta am vrut, asta am avut, pentru că, într-adevăr cartea se citeşte incredibil de rapid, ceva în genul simplist şi minimalist al lui Ian McEwan. Cu toate că lectura merge aşa uşor, totuşi Dan Lungu te coboară subtil dar sigur într-o epocă care mai există pt tineri doar sub forma unui album de poze alb-negru. Dan Lungu descrie prin intermediul Micăi, nu un sistem politic, ci lumea aşa cum era ea privită din perspectiva omului simplu, şi nu al unei ideologii politice sau a unor demagogi.
În acest sens povestea e banală: Mica Burnacu fuge de la ţară să se facă orăşeancă. Odată ajunsă la oraş, Mica e ajutată de nişte rude iar apoi urmează Şcoala Profesională şi se angajează la o întreprindere de confecţii metalice. Urmează căsătoria cu un lăcătuş metalic şi naşterea fiicei lor, Alice, care se face ingineră şi emigrează după revoluţie în Canada.
Mica îşi povesteşte viaţa, adică cele două vieţi, cea de dinainte de revoluţie şi cea de după, comparându-le în permanenţă, şi fiind aproape convinsă că pentru ea cea de dinainte era mai bună decât cea de acum. Motivele? Cele pe care le auzim tot timpul, apartamentul de la stat, jobul sigur, pâinea şi banulul zilnic. Cu toate astea, Mica, deşi membră de partid, a ieşit şi ea în stradă să susţină revoluţia, luată de val ca toţi restul. Susţinerea revoluţiei este regretată mai târziu, când ajunsă la pensie, tot ce mai are sunt grijile zilnice, ajungând la concluzia că viaţa e mult mai grea acum decât atunci.
Este clar că Mica nu pricepe nimic din schimbare, sau o pricepe subiectiv oarecum, nu în raport cu întregul. Nu pricepe nimic şi se consideră până la final doar o babă comunistă, cu o fiică măritată cu un canadian.
Până la urmă Mica îşi trăieşte pensia prin prisma amintirilor şi nu a prezentului care e sumbru, trist şi neinteresant. Trecutul apare în contrast permanent cu prezentul, trecutul era plin de glume pe seama lui nea Nicu, prezentul e lipsit de valori iar concluzia e doar o întrebare care provoacă fiecare cititor al acestei cărţi: "De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?"

Et comment vont les amours?

Fără îndoială tenisul nu e ca orice sport, ci ca orice relaţie, amoroasă, de prietenie, sau de orice alt fel. În primul rând e vorba de doi, şi dacă nu e vorba de concurenţa din start, atunci apare în mod sigur un complex de inferioritate pe parcurs dacă ratezi constant. Primul serviciu e mereu promiţător, mai nimereşti câteva mingi, adică câteva ieşiri reuşite, mai dai cu bota în lac de multe ori, şi atunci nu eşti neapărat în apele tale, mai arunci câteva în curtea vecinului, ceea ce înseamnă că de data asta cineva a sărit calul, situaţia revine aproape întotdeauna la normal în câteva secunde. Dar dupa prima repriză...adică prima pauză, te aştepţi să fie totul ca la început. Ghinion. De obicei joc cel mai prost în ce-a de-a doua jumătate de oră. Şi atunci o iei încetişor, poate, e oboseala acumulată, poate e altceva, poate e infatuare, poate e saturaţie, sau poate sunt de toate la un loc. De obicei joc pe reguli cu cei ce le cunosc, că altfel e prea mare efortul. Şi totuşi vara asta nu am jucat pe reguli deloc, destul de libertin aş zice, sau după cum m-a tăiat capul. Şi am avut o profă super la început de sezon, şi totuşi, se pare că am dat uitării orice sfat. Ca în orice relaţie, jocul merge de la sine, doar că mai puţin corect, coerent, cu mai multe stângăcii şi minci aruncate aiurea, aşa cum e fără reguli. Şi cum se termină un astfel de joc atunci? Se sfârşeşte ca între prieteni, doar cu mai puţine explicaţii decât de obicei, cu mai puţine regrete, sau poate cu un dram de încredere câştigat pentru atunci când o să joc pe reguli.
Un slogan maoist spune: putem să dormim în acelaşi pat, dar mereu visăm diferit. Relaţia, ca în joc, ne dă voie să fim împreună, dar în acelaşi timp jocul îţi permite să fii autonom, fiecare în partea sa a terenului. Şi totuşi, dacă eşti autonom, nu înseamnă că eşti împotriva lui, sau că suntem duşmani, dimpotrivă. Putem fii autonomi împreună.
Astfel că, nu am fost deloc surprinsă când am întâlnit un astfel de cuplu în romanul Le dimanche de la vie, de Queneau. Este vorba de un cuplu destul de ciudat, dar în acelaşi timp, realist, o relaţie între o femeie de peste cinzeci şi un tânăr ofiţer de 25.
Încă de la început, Julia, îşi propune să se mărite cu tânărul ofiţer, chiar şi împotriva lui, exact ca la tenis, îţi propui să câştigi chiar împotriva celuilalt. Zis şi făcut. Partea faină e când cei doi decid că nu există căsătorie fără lună de miere, sau lună de miere fără căsătorie, doar că pe Julie comerţul o ţine ocupată, aşa că, cei doi hotăresc la fel de senin, că măcar unul dintre ei trebuie să meargă în luna de miere, şi, fireşte, Valentin, este cel care va pleca singur în luna de miere, culmea autonomiei aş zice, asumată fără regrete, fără resentimente, fără suspiciuni, fără promisiuni. Fireşte, nu am putut să iau romanul decât în glumă, e inevitabil, autorul se joacă pur şi simplu cu situaţiile pe care le creează, cu frazele, cu personajele care nu sunt decât nişte marionete care joacă şi vorbesc după regulile lui. Oricare ar fi sfârşitul, personajul lui Queneau rămâne un naiv.

Istanbul, el sau ea?

M-am băgat din nou prin Istanbulul din zilele noastre de data asta, mai exact într-un alt roman al lui Pamuk, Cartea Neagră. Curiozitatea nu m-a împins niciodată până la graniţele reale ale Turciei, cel mult m-am oprit la romane, dar de data asta se pare că am intrat din plin în oraş. Fireşte, nu cred că o să am parte de coincidenţa pe care am avut-o în Anglia, adică să mă cazez fără să-mi dau seama exact în cartierul în care a poposit şi personajul lui Rose Tremain din Drumul spre casă.

Partea faină a fost când am dat tot la fel de întâmplător de kebaberia care a inspirat-o propabil pe autoare...în fine nu sunt fană a coincidenţelor, de aceea nu cred că o sa iau drumul Istanbulului în căutarea eroului rătăcit şi el. Pentru că exact despre asta este vorba: un erou rătăcit prin Istanbul. Istanbul e fără îndoială un oraş nemuritor, şi devine puţin câte puţin un personaj care merge braţ la braţ cu Galip în căutarea sa.
Subiectul cărţii este dintre cele mai simple posibile, spre deosebire de Mă numesc roşu, unde se suprapuneau prea multe situaţii, planuri, voci. Cartea neagră este foarte uşor de urmărit: Galip găseşte într-o zi pe neaşteptate un bilet de la soţia sa prin care îl anunţă că l-a părăsit. În acelaşi timp dispare şi fratele ei vitreg, Celâl. Este deci doar o coincidenţă că cei doi au dispărut în acelaşă timp?
Căutarea lui Galip o priveşte pe Ruya, si este inspirată mai ales din romanele poliţiste pe care le citea Ruya, romane pe care el le dispreţuia. Se pare că Galip nu o urmăreşte doar pe Ruya, ci şi trecutul acesteia, pe fostul soţ al Ruyei. Galip se iluzionează singur, închipuindu-şi şi lăsând pe toata lumea să creadă că Ruya e acasă, bolnavă în pat. Celălalt personaj, Celâl, este mai degrabă creat prin articolele sale, el nu apare efectiv decât prin scrisul său. La fiecare al doilea capitol, apare un articol scris de Celâl, în care ne poartă prin locuri cheie din Istanbul, locuri pe care nu le-a ales întâmplător, şi care au mare legătură cu chestiuni de identitate. Uneori avem impresia că ceea ce îl obsedează cel mai mult este nu doar identitatea oraşului, ci şi a lui. Oricum Pamuk îmbină aproape perfect cele două.

Oraşul devine un el sau ea, depinde de situaţie, este atât de personalizat încât am avut tot timpul impresia că în loc să mă pierd în povestea Ruyei, mă pierd în povestea unui oraş controversat, un oraş care e la limita dintre est şi vest, un oraş murdar, inundat, dar cu farmec tocmai pentru că a scormonit o mie şi una de poveşti. E clar un roman despre identităţi. Galip, la rândul său, e mai întâi un soţ îngrijorat, apoi devine brusc un detectiv pierdut pe străzile Istanbulului, pentru ca în final să devină Celâl,adică să scrie rubricile sale la ziar.

Astfel Istanbulul se pierde în poveştile sale, Galip se pierde în poveştile scrise de Celâl, Ruya e doar un personaj, iar in final ai impresia că personajele îşi schimbă costumele între ele ca la teatru între acte. Mi-a plăcut mult ce spune unul dintre personaje...„pentru că în perioada aceea nu făceam decât să citesc, pentru că nu visam decât despre ceea ce visam, pentru că în acei şase ani nu trăiam decât cu gândurile şi cu vocile autorilor pe care-i citeam. Dar nu am reuşit de-a lungul acelor şase ani să fiu eu însumi. Eu nu eram eu şi poate de aceea eram fericit.”

Mă numesc roşu

Mă numesc roşu, Orham Pamuk (Premiul Nobel în 2006) este într-adevăr un roman foarte complex, structurat pe mai multe dimensiuni, poate subiectul are iz de poliţist, dar mie sincer mi se pare departe de tipul acela de romane. În cazul acesta, tematica este total diferită şi este susţinută de o naraţiune foarte frumoasă.
Ce şochează încă din primul capitol? Monologul unui mort care zăcea pe fundul unui puţ. Ca să nu fim prea surprinşi de acest lucru, mai urmează alte monologuri, cel al unui câine, al culorii roşu, al unei monede de aur, al lui Satan, etc. Deci avem un narator care-ţi schimbă vocea în fiecare capitol, fiecare capitol e narat dintr-o altă perspectivă. La acestea se mai adaugă şi un spaţiu socio-cultural deosebit, Turcia în secolul al XVI-lea. Deci destul motive ca să te implici activ ca cititor. Dar tot ca cititor am fost indusă în eroare, ai vrea să crezi că scopul lui Pamuk este să descopere ucigaşul lui Delicat Efendi, iar mai apoi cel al unchiului. Ei bine, nu! Este şi acesta un aspect, dar se pare că naraţiunea se îndreaptă spre altceva.
Este în primul rând o poveste în care se îmbină religia musulmană, arta şi crima la curtea sultanului din Istanbul. Mai mult decât mister, este vorba de rolul artei în societatea musulmană, iar Pamuk tratează un subiect care este încă deschis interpretării în lumea contemporană.
Deci despre ce fel de artă e vorba? Pamuk ilustrează în acest roman cum se sfârşeşte tradiţia picturii miniaturiste în Turcia, picturi în care nu era folosită perspectiva iar figurile umane erau iconice, şi nu mimetice. Deci este vorba de o pictură opusă stilului occidental din acea vreme, iar romanul tinde să sublinieze contrastul dintre picturile veneţienilor şi cele musulmane. Problema stilului obsedează personajele, în cea mai mare parte miniaturişi ai sultanului. În percepţia miniaturistului, cu cât eşti mai priceput, cu atât eşti mai puţin original, lipsit de individualitate.

Astfel, odată ce miniaturiştii intră în contact cu arta occidentală, se produce o criză în rândul miniaturiştilor care trebuie să realizeze o carte pentru Sultan. Pe fondul acestui context, un miniaturist îl ucide pe altul, iar un fost miniaturist, Negru, se angajează să afle ucigaşul. Deci tema identităţii apare nu doar la nivel narativ, ci şi la nivel tematic, amplificată de misterul creat în jurul descoperiri ucigaşului. Nu aflăm ucigaşul decât foarte târziu deoarece, chiar dacă şi acesta are un monolog, totuşi vocile celor care fac povestea să înainteze nu sunt foarte distincte şi personalizate.

Ucigaşul este descoperit foarte banal, nimic ieşit din comun la un roman de aşa amploare. Deci, pentru mine este un roman despre artă, şi nu o poveste cu detectivi.
Pamuk se referă foarte des la orbire, orbire în sens propriu zis, şi orbire în sens metaforic. Se pare că pictura occidentală influenţează tot mai acut cultura şi ideologia islamică, de aceea majoritatea miniaturiştilor adoptau poziţia orbului pentru a evita orice acceptare a faptului că tradiţia miniaturistă va suferi schimbări profunde ce va influenţa nu doar ideologia, societatea, moralitatea şi chiar religia islamică.

Această atitudine de anti se vede mai ales la miniaturiştii care sunt împotriva semnării lucrărilor, împotriva portretelor, şi în general împotriva noţiunii de stil individual. Dar de ce se tem totuşi aceşti miniaturişti? De faptul că, datorită perspectivei din picturi, o moschee ar putea apărea în picturi mai mică decât este omul, mai mică chiar decât orice animal domestic.

Aceştia considerau că în pictură lumea trebuie să apară aşa cum o vede Dumnezeu (Allah), nu aşa cum o vede ochiul liber. Şi aveau dreptate să se teamă, narcisismul, păcat de moarte, se afla în plină ascensiune.

Când iubirea loveşte târziu

Nu ştiu dacă o femeie ar trebui să aibă experienţe de amor la vârsta a treia, dar se pare că Doris Lessing aduce problema în discuţie în romanul Love, again. Nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea unei proze scrisă de o naratoare feministe. Orice femeie single sau nu, are dreptul să simtă ca la douăzeci şi să se poarte ca la cinzeci. Deci Doris Lessing tratează în ultimul ei roman iubirea şi bâtrâneţea luate împreună, total opus percepţiei comune că iubirea apare doar atunci când eşti tânăr. În cazul acestui roman, o femeie de şaizeci şi cinci de ani este direct lovită de astfel de pasiuni, cele pe care le încerci ceva mai timpuriu. Primul lucru pe care poţi să ţi-l imaginezi este că o astfel de femeie care scrie piese de teatru şi gestionează activitatea unui teatru din Londra nu mai are energie pentru altceva şi, ca cei mai mulţi dintre noi, se identifică cu ceea ce face perfect.
Grupul de actori pregăteşte o piesă de teatru, Julie Vairon, care are un efect surprinzător asupra celor care joacă în ea, şi se pare că într-un fel sau altul influenţează viaţa celor care joacă. Julie, protagonista piesei de teatru nu e deloc o femeie ca oricare alta pentru epoca în care trăieşte. Ea este în primul rând o luptătoare, şi o feministă precoce care trece printr-o serie de aventuri alegând în final sinuciderea pentru a-şi justifica atitudinea faţă de viaţă şi relaţii. Julie nu este doar o feministă precoce, ci şi un tip de femeie Orfeu, periculoasă şi în acelaşi timp seducătoare. Julie întoarce cu susul în jos vieţile tuturor celor ce vin în contact cu ea prin piesă. Prima este chiar bătrâna Sarah, care se îndrăgosteşte de două ori de doi tineri, tineri care deşi sunt atraşi oarecum de ea, totuşi nu doresc să se implice mai mult. Sarah este centrul grupului de actori, gestionează şi coordonează mişcările tuturor, şi este înconjurată în mare parte de tineri, de aceea se simte precum o fantomă la un chef.
Sarah este şi ea o femeie interesantă deoarece mi se pare că e singura dintre cele pe care le-am întâlnit în literatură care îşi analizează obiectiv fizicul la 65. Ea e conştientă de decădere şi se simte umilită, melancolică. Cu toate acestea, începe dintr-o dată să-şi cumpere haine noi şi să se întrebe cum ar arăta dacă şi-ar face un face lift. Nimic surprinzător până aici. Ceea ce surprinde însă Doris Lessing este ceea ce camerele de filmat nu reuşesc să surprindă, şi anume faptul că astfel de femei pot ajunge foarte deprimate, o deprimare asemănătoare unei dureri profunde, cel puţin aşa reiese din roman.
Ceea ce m-a surprins cel mai tare este faptul că cele pasiuni ale lui Sarah nu sunt foarte bine conturate în afara imaginaţiei ei. Am avut impresia că nu e nimic real, şi că de fapt cei doi sunt doar nişte proiecţii în imaginaţia lui Sarah. Acest lucru sugerează că Doris Lessing nu şi-a propus deloc să insiste pe cele două personaje masculine, tot ceea ce contează este lupta unei femei în vârstă cu dorinţeşe sexuale neprevăzute şi total neaşteptate. Fireşte, Doris Lessing nu poate să rezume doar la acest aspect fără să se asocieze felul în care se derulau romantismele odinioară şi realitatea pe care o trăieşte ea. Doris Lessing atribuie şi artei şi felului în care percepţia despre artă se schimbă de la o reprezentare la alta. Julie Vairon, piesa care uneşte personajele romanului ajunge să-şi piardă din semnificaţie şi profunzime datorită reprezentărilor frecvente şi a transformării ei într-un muzical, cu scopul de a distra spectatorii. Probabil Doris Lessing a intenţionat o comparaţie subtilă între iubire şi destinul acestei piese sugerând că prima poate ajunge la fel de banalizare condusă de raţiuni complet diferite faţă de cele iniţiale.
Deci avem un roman care ne face să ne întrebăm cum putem gestiona sentimentele şi pasiunile atunci când ele par să ne domine, ne mai face să ne întrebăm de unde vin acestea şi cum de dintr-o dată pot dispare tot aşa cum au apărut...sau poate că de fapt, aşa cum titlul romanului sugerează, suntem condamnaţi să iubim iarăşi şi iarăşi.