’Watermelon and beer’ or ’On revient toujours a ses premiers amours’

Of course I can’t imagine any summer without both! will always keep in mind the image of my grandparents carrying watermelon from the market early every single morning, so this is how August would normally pass back some 15 years ago, with me hanging out and eating watermelon for as long as possible. It was the ‘thing’ that would bring as all together, we would ‘’assess’’ the quality, the sweetness of the watermelon on a daily basis, we would invite neighbours over to try it.  Sometimes I think that as a teenager I would be much wiser about my simple silly life in general, much more than I am right now, simply because then you don’t have too much of a background to compare things against, and you still wonder at things, and you still think that you may still get as many tries as possible, or eat as much of watermelon as possible. What about the beer then? Definitely not the case of the time, not at all, however they seem to have the same effect on me somehow and the same status in a way. What does it feel like? Beer is simply as a summer dream, one that starts on a hot July night and ends when September comes.  What does summer do to people?  Except for the watermelon and beer, it links people, it creates memories, it probably makes people imagine more than usual, it certainly makes one fantasize, and it mostly generates a sort of dizziness, however one certainly feels happier and more alive.  But that’s intricate! Cuz it makes one realize that one needs so little to be happy in the end: watermelon.

viata e in alta parte

Kundera e de-a dreptul diabolic, adica iti deranjeaza existenta  cand ti-e lumea mai draga, sau cand astepti un autobus vreo sapte ore intr-o autogara unde prin fata ochilor ti se afiseaza tot la fiecare doua minute fete noi, si unde auzi tot la a doua persoana o alta limba decat engleza. Si ai doua optiuni: fie sa te cufunzi in lumea lui Kundera, fie sa privesti. Si exista mai multe moduri de a privi, si daca esti in situatia data mai sus, cel mai probabil vei vedea oameni butonandu-si smartphone-urile de zori, fie mimand cititul pe un kindle. Asa ca in situatia asta, tot ceea ce poti face este te cufunzi in lumea lui Kundera, pentru ca oricum “viata e in alta parte”, nicidecum vazuta prin prisma celor care perinda prin fata ta, parca nederanjati de nimic. Oare de aceea mi-a fost atat de nesuferit in acel moment Kundera?

Pentru ca doar el putea sa spuna ca de fiecare data cand vei pleca de acasa vei simti mereu o privire dezaprobatoare care te va striga sa vii inapoi! Si care mai apoi spune ca desi vei fi departe, tot vei simti atingerea zgarzii pe ceafa ta?

Si ce vrea? Doar sa nu rupi lesa, pe cat posibil, da poti sa pleci, poti sa te zbati, dar atata timp cat nu rupi lesa, atat timp cat nu parasesti totul pentru o alta viata,  totul pare sub control. Trebuie sa recunosc ca in acest roman ni se asterne in fata o teorie care necesita prea multe argumente pentru a fi contestata intr-un fel sau altul. Si anume faptul ca abia atunci cand ai curajul sa lasi in urma tot ceea ce te tine legat de viata ta de pana atunci, poti sa devii liber, cu toate ca simpla respingere a unei anumite forme de autoriate nu te face neaparat mai liber, ci doar nascandu-te nestiind din cine, ca “un ou aruncat in padure”. Si astfel dupa 7 ore de asteptare intr-o autogara, iti dai seama ca poate viata ti se desfasoara tocmai acolo unde nu esti pana la urma, si ca tot asteptand sa inceapa, de fapt ea trece intr-o cu totul alta parte iar in final te intrebi oare care o fi diferenta intre ‘viata cronologica’ si ‘existenta’ in sine. 

Ghidul ipocritilor

Cu siguranta tot ne lipsea un “ghid al ipocritilor” ca sa-i mai recunoastem pe cei care trec netulburati printre noi cu toate atributele lor ipocritice, pe care nu se oboseste nimeni sa le semnaleze eventual.

Peter Demeny s-a gandit totusi sa le faca un profil psihologic, un profil in care s-ar putea sa ne regasim cu totii macar o data in viata.

Sotul/sotia ipocrita

“din cele spuse pana acum e limpede ca un ipocrit nu stie sa se indragosteasca si nici sa iubeasca” pentru ca ‘indragostirea’ necesita macar credinta ca nimic nu este mai important decat persoana spre care vezi doamne te ademeneste. Adevarat? Nu stiu ce spun statisticile dar ipocritul se ascunde lejer sub masca ipocriziei. Oricum sotul/sotia ipocrit/a isi va juca rolul pana la capat.

Copilul ipocrit

Capitolul acesta mi-a placut cel mai mult  pentru ca “orice copil inteligent isi da seama, la circa trei ani, care este rolul pe care jucandu-l, va putea evolua in lume”. Daca esti fetita, cu atat mai mult, privirea inocenta si naivitatea absoluta iti va deschide multe usi si inimi. Citind ma gandeam daca am jucat vreodata rolul acesta..fireste ca am facut-o si m-am bucurat de avantajele pe care le-a presupus la un moment dat. Am fost copilul model, ascultatorul absolut, vesnicul nevinovat.  Acum, privind lucrurile dintr-o alta perspectiva, mi-am dat seama ca imi plac la nebunie copiii zburdalnici, cuminti sau mai putin cuminti, strengari, dar si isteti, nu neaparat natafletii care se ascund sub masca copilului cuminte. 

Parintele ipocrit

Nu cred ca mi-am regasit parintii in acest capitol, ceea ce m-a bucurat oarecum, desi tata a avut niste porniri de ipocrizie cand incepea sa se laude cu meritele copilelor, eu una m-am scandalizat oarecum  si de atunci ‘tacere’.

Amantul/amantul ipocrit(a)

Deci daca ipocritul nu se poate indragosti si joaca rolul de sot, ce se intampla atunci cu amantul (a) ipocrit (a)? Cert este ca amantul (a) ipocrita va repeata constant “nu am iubit  pe nimeni, in viata mea”. Esti sigur (a) ca nu ai auzit ceva similar pana acum? Pentru ca este deja un loc comun, si este de-a dreptul alergic sa o auzi. Si daca mai auzi “nimeni nu este mai frumoasa ca tine, plus nenumarate ‘te iubesc’, atunci e clar, si “ea” va crede ca “el”, tata a “n” copii, si casatorit de ceva vreme o iubeste numai pe ea. Ipocritul promite fara menajamente, doar ca momentul in care isi va parasi sotia nu mai vine niciodata. Fireste, nicio problema, pentru ca promisiunile netinute nu reprezinta neaparat vreo temere pentru ‘ipocrit’.  Oricum ipocritul nu sfarseste prin a se indragosti de victimele lui, doar nu o fi Julien Sorel din “Rosu si negru”. Si nici noi suntem “Alba ca Zapada”, let’s face it..

Restul capitolelor…fratele/sora ipocrita, prietenul ipocrit (a)…nu mi se aplica neaparat pentru ca nu cred in conceptul de “cel (cea) mai bun (a) prieten (a) sau ce mai bun (a) frate/sora. Conform aparentelor, aceste persoane sunt langa tine doar atunci cand au nevoie, dar “ce sa facem? Asa e viata!”

Cat despre restul, ..ruda ipocrita, vecinul ipocrit, colegul (a) ipocrit (a), socrul (a), ginerele (nora) etc….sunt destui, pe gustul tuturor cred, deloc pe cale de disparitie, asa cum am crede initial. Dar oricum cu totii suntem ipocriti intr-o situatie sau alta, fie ca o facem intentionat sau nu, linistiti, suntem oricand gata sa ne punem masca de ipocriti si ne purtam ca si cum “nu ar exista nici urma de sinceritate, credibilitate sau consecventa.”

Sinceritate? Da e primul lucru pe care l-am observat in aceasta carte, fireste nu ne vom regasi in fiecare dintre situatiile prezentate, dar cel putin intr-una fiecare isi gaseste o trasatura de care poate nu este foarte mandru,  ipocritii sunt rareori demascati totusi. 

Consecventa? Fireste, ipocritii sunt destul de consecventi, in ceea ce priveste ipocrizia, rareori o schimbare neasteptata ii loveste. 

Credibilitate? Credulii pot incerca, dar s-ar putea sa ramana cam dezamagiti pentru ca ipocritii isi duc in continuare veacul printre noi.

Can we blame Anna less?

No, I haven’t read it again, as I’ve done with most of my favorite novels just to see if my ‘reading’ changes over time, nothing of that sort, however, watching Tom Stoppard’s modern ‘version’ on Tolstoy’s novel gave me the opportunity to recall the time I read it and the time I still used to think that no, nowadays society is not that judgmental after all, and I almost grew up and went through my teenage years believing it.  What happened afterwards? well, of course as years passed I’ve familiarized myself with watching people priding themselves on being non-judgmental. Still, priding and actually doing it are two separate things and of course one would not be indifferent if a friend is being dumped by her husband, or if somebody would actually give up her kids for the sake of a lover, or if one would embarrass ‘the other’. No, of course that one can’t help it even if one claims to be cool with all that. No, I don’t think society changed too much as far as human relationships are concerned. That we’ve grown more mature and found other ways to get out of a relationship, true, thinking that nobody would dare to judge your behavior, however, everybody does it, starting with yourself obviously.  

Tom Stoppard’s contemporary adaptation couldn’t reflect better what is actually the current state of affairs, though probably now we cope better with guilt or shame than at the time. It’s puzzling only when you think that doing whatever brings about self-fulfillment might actually pose threats to one’s zone of comfort. No need to be discouraged, after all psychology took over and taught us how to deal with guilt maybe.  If issues of what is ‘right’ or ‘wrong’ are just irrelevant then why only a  few would behave like Anna? And I mean, men as well.

Feet on the ground?

So what you gonna do when fantasy takes over your feelings, ideals about what life should be like, dreams and hidden hopes, would you stare at it and let it take over?

Sometimes, when you look at pros and cons, you can easily get even more confused, because doing the pros and cons ‘thing’ means rationalizing the situation, which does not give too much of a chance to fantasy right from the start.

When it comes to choices, I’m personally much at a loss since I can mostly live up to clichés, which give me a sense of security.  Gonna get better?

One foot or both feet on the ground? Sure, one may go the safe way, but what you gonna do when fantasy sneaks beneath the layers of mascara?

then hesitant days would take over before fantasy does

Sexagenara și tânărul (Nora Iuga)

Nu de puține ori am citit romane parțial autobiografice, și de fiecare dată a fost o experiență neobișnuită. De data aceasta am asistat la un monolog de 200 de pagini în care Anna își povestește viața unui bărbat mult mai tânăr decât ea. De ce face lucrul acesta? Nu o spune. Am fost mereu fascinată de impulsul acesta de a povesti până și cele mai neînsemnate lucruri, sau aminitiri care cu siguranță nu mai interesează pe nimeni, tocmai acelor persoane care probabil nu au avut niciodată de-a face cu ele, pentru care poate acele amintiri nu înseamnă nimic, sau nimic mai mult decât pentru orice alt necunoscut. Același lucru îl face Anna, și poate același lucru se întâmplă seară de seară la terasele din Cluj, povestim la o bere, la un suc, orice poveste trebuie să fie însoțită de un stimulent. Nu știu de ce o facem, din plictiseală, din dorința de a evada în amintiri, în bârfe, din dorința de reuși să comunicăm poate cu cineva care știe să asculte. Anna își povestește întreaga viață unei absențe practic, ezit să spun că este cu adevărat vorba de un alt personaj, sau este acel cineva care ar fi vrut să o asculte, dar nu a făcut-o, sau poate este cititorul însuși?

Cu toate astea, Anna ne dezvăluie lucruri cât se poate de variate, de la ținutul ei natal, la prietena ei Terry, cu care o relație foarte specială precum și întâmplări diverse din anii 70. Trecutul este mereu pus în paralel cu prezentul, orice întâmplare din trecut are parcă o legătură cu ceva din prezent pentru că amintirea e ficțiune, trecutul, aparență, nici măcar o umbră, un abur pe care să le poți vedea (p. 183).

Și astfel, amintirile Annei devin ficțiune, și doar legătura cu personajele din prezent le fac mai veridice. Spre sfârșit Nora Iuga își recunoaște statutul de autoare, în definitiv lumea nu e decât plăsmuirea unui autor, recunoscând că este atât autoarea lui Terry cât și a Annei, și poate a ei însăși? Cu siguranță toți suntem autorii propriilor noastre vieți, a propriilor noastre suferințe, necazuri sau bucurii, iar atunci când acestea sunt prea puternice, recurgem la hârtie, cea mai perfectă ladă de gunoi, tot ce se adună în exces acolo în creier și începe să doară trebuie deșertat.

Fear or Failure?

Nu s-a schimbat nimic. Omul care vinde geamuri vine cam tot o dată pe săptămână și vocea îi pare doar puțin mai îmbătrânită dar nimic mai mult. Nu contează că nu mai cumpără nimeni geamurile lui, nu contează că e ignorat complet, el a rămas tot același.

Cum e să te trezești dimineața printre o generație care știi că a ratat? Și nu e generația celui care a vândut mai bine de 20 de ani geamuri în cartier, nu e generația bunicuței pe care o văd printre blocuri vorbind la telefon, nici generația părinților care-și mai vizitează copii doar pe skype. Este vorba chiar de generația mea. Cât de înfricoșător este să te gândești zilnic că poate ai contribuit și tu la rateul propriei generații, la faptul că nimic din ceea ce se întâmplă zilnic nu mai are sens sau explicație pentru nimeni deja pentru că deja mass media a tras concluziile și noi ne supunem orbi și în neștire.

„Să moară bursele!” Mă gândeam aseară în timp ce deschid skype-ul să-mi mai potolesc dorul de cei dragi. „Vine potopul, bine că suntem aici, și noi (including me) aici!” zice o doamnă bine mersi acum departe. Să ne așteptăm la potop? Eu nu mai deschid TV-ul din principiu pentru că nu mai suport să văd cum altcineva îmi construiește o realitate pe care ar trebui să o iau de bună, o realitate pe atât de falsă cât de reală. Nu mă îndoiesc că e un sâmbure de adevăr în tot ceea ne bombardează zilnic, nu mă îndoiesc că oamenii pierd și câștigă zilnic, dar oare nu a fost întotdeauna așa? Doar că acum faptul că se pierd averi la nivel ridicat trebuie în mod obligatoriu să mă intereseze și pe mine, iar dacă nu mă afectează în mod direct, atunci e musai să mă afecteze, din solidaritate.

Cu ce a eșuat generația mea până la faptul că într-o zi putem liniștiți să ni se transmită prin mass media că de mâine nu vom mai primi salarii, și să stăm calmi, pasivi, văzându-ne mai departe de facebook, skype etc, nederanjați de realitatea mediatică care a înlocuit orice gând ascuns, orice dorință neexprimată, orice ambiție de a schimba ceva și mai ales ne-a făcut atât de moi încât singura mișcare pe care o mai facem este la nivelul tastaturii, sau al touch screen-ului, sau poate doar al vocii. Dar nu din cauza asta am eșuat ca generație, doar ne-a amplificat starea de inerție intelectuală în care zacem lipsiți de orice motivație de a compara un lucru cu altul, sau măcar de a întreba de ce așa și nu altfel. Am fost hrăniți cu idei preconcepute în beneficiul altora și noi nu am făcut altceva decât să le acceptăm benevol contribuind dinamic la creșterea incertitudinii despre ceea ce ni se întâmplă zilnic. Până acum ceva timp omega 3 era foarte folosită în margarină, sute de mămici și-au crescut copiii cu omega 3, azi e foarte dăunătoare. Până nu demult am fost asaltați de încălzirea globală, azi am vazut că de fapt nu e exclus să fie o mare ficțiune construită tot pentru fraierii care cred totul și care ar plăti oricât pentru surse alternative făcând pe alții mai fericiți, și tocmai pe aceia care nu ar avea nicio jenă să ne anunțe din spatele unui ecran că odată cu prăbușirea burselor vine și sfârșitul lumii, așa doar de dragul rating-ului. În Anglia, deși nu ne omora căldura, absolut fiecare student avea o sticlă de apă pe birou, deși încă nu am văzut pe nimeni murind de deshidratare, dar ni s-a spus prin diverse surse că e musai să bem 2 litri pe zi, deci varietatea brand-urilor care se afișau nestingherit pe birouri era dovada progresului acestei afaceri. În anii 90 râdeam încă că „aia din occident cumpără apa! Ha ha!” Da cum se poate să fie atât de fraieri? Ei uite că suntem exact acolo, more or less.

Și credeți că poară cineva povara eșecului? Noi, evident. Doar că povara e prea grea și lipsa de solidaritate e mare, ca și atunci când te trezești ca într-un roman de Kafka că ești singurul care face grevă dintr-o școală plină de profesori nemulțumiți dar înfricați că o grevă le va tăia și puținul de salar pe care îl mai au. Deci cine poartă povara eșecului? Păi tot generația eșecului care trebuie să susțină acum câte 2 pensionari, statisticile afirmând că până în 2020 vom susține 9 pensionari. Don't take it for granted! Fiecare cu drepturile lui firește, doar că asta îmi confirmă că nouă nu ne va plati nimeni pensiile, firește trebuie să fii cel puțin un idealist să-ți imaginezi că vei avea timp să mai ieși la pensie în contextul actual.

Se pare că Pandora are sertare ascunse în cutia sa și că încă tot scoate la iveală câte ceva care ne surprinde, mă întreb oare what happened with hope? Cred că hackerii au virusat-o și că acum viitorul sună a promisune foarte îndepărtată, care, între noi fie vorba (my generation), știm că nu se va realiza.