Sexagenara și tânărul (Nora Iuga)

Nu de puține ori am citit romane parțial autobiografice, și de fiecare dată a fost o experiență neobișnuită. De data aceasta am asistat la un monolog de 200 de pagini în care Anna își povestește viața unui bărbat mult mai tânăr decât ea. De ce face lucrul acesta? Nu o spune. Am fost mereu fascinată de impulsul acesta de a povesti până și cele mai neînsemnate lucruri, sau aminitiri care cu siguranță nu mai interesează pe nimeni, tocmai acelor persoane care probabil nu au avut niciodată de-a face cu ele, pentru care poate acele amintiri nu înseamnă nimic, sau nimic mai mult decât pentru orice alt necunoscut. Același lucru îl face Anna, și poate același lucru se întâmplă seară de seară la terasele din Cluj, povestim la o bere, la un suc, orice poveste trebuie să fie însoțită de un stimulent. Nu știu de ce o facem, din plictiseală, din dorința de a evada în amintiri, în bârfe, din dorința de reuși să comunicăm poate cu cineva care știe să asculte. Anna își povestește întreaga viață unei absențe practic, ezit să spun că este cu adevărat vorba de un alt personaj, sau este acel cineva care ar fi vrut să o asculte, dar nu a făcut-o, sau poate este cititorul însuși?

Cu toate astea, Anna ne dezvăluie lucruri cât se poate de variate, de la ținutul ei natal, la prietena ei Terry, cu care o relație foarte specială precum și întâmplări diverse din anii 70. Trecutul este mereu pus în paralel cu prezentul, orice întâmplare din trecut are parcă o legătură cu ceva din prezent pentru că amintirea e ficțiune, trecutul, aparență, nici măcar o umbră, un abur pe care să le poți vedea (p. 183).

Și astfel, amintirile Annei devin ficțiune, și doar legătura cu personajele din prezent le fac mai veridice. Spre sfârșit Nora Iuga își recunoaște statutul de autoare, în definitiv lumea nu e decât plăsmuirea unui autor, recunoscând că este atât autoarea lui Terry cât și a Annei, și poate a ei însăși? Cu siguranță toți suntem autorii propriilor noastre vieți, a propriilor noastre suferințe, necazuri sau bucurii, iar atunci când acestea sunt prea puternice, recurgem la hârtie, cea mai perfectă ladă de gunoi, tot ce se adună în exces acolo în creier și începe să doară trebuie deșertat.

Mandown: OF măi Shakespeare...

Romeo nu mai este eroul meu. Nevoia m-a împins să mă duc din nou la textul lui Shakespeare azi și sincer am rămas dezamăgită. De fiecare dată când trebuie să îl recitesc pe Shakespeare, devin isterică și mă revolt pentru că știu că o să mai descopăr ceva. Azi Romeo m-a dezamăgit foarte tare. Nu știu cum a vrut Shakespeare să-l vedem, dar mie mi se pare acum doar un adolescent copilăros care plânge și se plânge de câte ori are ocazia și mai ales oricui când ceva merge prost. Să nu mai povestim de inconstanța care-l caracterizează în totalitate. Undeva pe la începutul piesei e foarte îndrăgostit de Rosaline, apoi dintr-o dată, imediat ce o vede pe Julieta, își schimbă centrul de interes. Asta nu e totul. Toată piesa sta pe schimbul de identități ceea ce face ca tragedia care se întâmplă în final să pară nu mai mult decât un simplu detaliu.
Și Romeo e un veșnic nehotărât, un prostuț foarte patetic, să nu mai povestim de faptul că e un efeminat. Nu mă miră că Shakespeare e încă foarte actual. Se îndrăgostește totuși de Julieta, dar numai pentru că avea nevoie de o identitate, Romeo e veșnic cel fără identitate, și se hotărăște că iubirea e un mijloc perfect de a obține o nouă identitate. Se decide că e cazul să mai crească și Julieta e perfectă pentru scopul lui. Ea are tot ceea ce el nu are: putere, o individualitate, curaj, înțelepciune, maturitate, consistență, și mai este și rațională pe deasupra. Ah...femeile...

Dovezi sunt peste tot în text, trebuie doar să fii un pic cu ochii în patru când citești. În scena balconului când Julieta îi cere lui Romeo să-și schimbe numele, adică să renunțe la identitatea lui, de fapt îi cere indirect să treacă de la aparență (ăsta e Romeo de fapt!) la esență. Cerându-i acest lucru, Julieta își asumă intenționat și conștient rolul unui bărbat.

Ultima scenă e și mai patetică pentru bietul Romeo care nici măcar nu are curajul să se sinucidă ca un bărbat, folosind otravă, în timp ce Julieta îi folosește sabia...asta mi-a ajuns!

Julieta e o manifestare a raționalității aici, în timp ce Romeo e lipsit de consistență, nu-și asumă responsabilități, seamănă mai degrabă cu o figură feminină. Julieta își asumă foarte bine identitatea de femeie, deși contextul istoric ne spune că nu era o perioadă tocmai propice acestui lucru.

Încă îmi plac la nebunie textele în care femeia este percepută ca sursă de cunoaștere, prin ea bărbatul are ocazia să devină altceva decât ceea ce este.

Sunt foarte multe texte care spun enorm despre rolul femeii, și nu este vorba de rolul de mamă, casnică regină, soție etc., ci în sensul de sursă de cunoaștere. Concepția asta s-a transmis și mai târziu în ideea potrivit căreia iubitul ar trebui să se regăsească în iubită, mai mult sau mai puțin, și tot de aici pornește și ideea „masculinizării” femeii, din păcate ideea nu s-a concretizat foarte fericit, femeile renunțând la unele trăsături fără de care nu se poate, adoptând atitudini care mă uimesc și mă pun pe gânduri în egală măsură.

Dragostea în vremea rețelei

Nu aș scrie despre un subiect care merită să fie trăit, decât scris despre el, dacă nu aș fi citit despre niște nunți virtuale din Second Life. O glumă? Deloc. Cuplul, tipa din state, el din Irlanda, au o relație cât se poate de virtuală în Second Life, s-au văzut pe skype abia după nuntă, și au continuat relația de atunci încoace. Cu siguranță nu sunt singurii, dar ce-i împinge totuși pe oameni să aleagă astfel de alternative? Sau poate nici măcar nu mai e o alternativă, poate e deja un mod consacrat de dating, poate chiar nu e nicio diferență între ceea ce se întâmplă în spațiul virtual și ceea ce se întâmplă în realitate.

Oare dacă ar exista partea a II-a a romanului „Dragostea în vremea holerei”, atunci s-ar numi „Dragostea în vremea rețelei”?

Gabriel Garcia Marquez scrie romanul în anul nașterii mele, și este romanul unei iubiri amânate timp de 51 de ani, 9 luni și 4 zile. Ce este holera? Doar posibilitatea ca iubirea să nu se mai sfârșească.

Știm cum începe dar nu știm când se termină, sau dacă se termină, și dacă nu, ce se întâmplă cu ea..

Lui Florentino Ariza „îi pierise pofta de vorbă și de mâncare, nu mai avea somn și se perpelea toată noaptea în așternut. Însă din clipa în care a început să aștepte răspunsul la prima lui scrisoare, starea i s-a complicat cu o pântecăraie fără leac, niște vărsături verzui ca fierea, și își pierdu simțul orientării și se prăbuși ca din senin în nesimțire, încât maică-sa, îngrozită de suferinţele lui, se întreba dacă nu era vorba mai degrabă de ravagiile holerei decât de chinurile dragostei. /.../Simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.”

Nu mai există ce-i drept epidemii de holeră, dar există epidemii de rețea, cred că suntem cu toții contaminați cu rețea, cu tot ceea ce ne oferă online-ul. Dar ce se întâmplă atunci când simptomele dragostei devin asemănătoare cu cele ale holerei chiar și în rețea, și nu mai aștepți o scrisoare, ci un mesaj?

Ei bine, atunci e clar că te-ai îndrăgostit. Din punct de vedere științific nu e chiar deloc imposibil și complicat să te îndrăgostești de cineva din mediul virtual, sau de un avatar, pentru că mintea noastră nu face distincția între real și virtual. Psihologul Jeremy Bailenson chiar spune că te poți îndrăgosti chiar și de ideea unei persoane, sau de imaginea pe care ne-o facem despre acea persoană pentru că felul în care simțim sau suntem stârniți- e același lucru, real sau virtual.

Cum funcționează? Cu maximă economie de timp, cu minimă implicare, cu independență maximă, cu maxim efort de a trăi totul în subconștient, și nu real, și cu minim efort de autoanaliză a sentimentelor. And guess what? It can last forever. La fel ca și în romanul lui Garcia Marquez, nu există bariere temporale, și nici măcar spațiale.

Ce devine dragostea în vremea rețelei? An addiction. La fel ca și rețeaua.

Leagănul respirației (2009, Herta Muller)

"Ăsta era mersul lucrurilor-și pentru că nimeni n-avea ce-i face, nimeni nu putea face nimic."

Nu-mi prea stă în fire să citesc romane care descriu viața sub dictatură, pur și simplu, în afara de cei care și-au dus veacul prin lagăre, mi se pare că viața a fost în general mult mai ușoară pentru ei decât pentru noi, dar acesta e un alt subiect deja. Romanul Hertei Muller, Leagănul Respirației (2009, Premiul Nobel pentru Literatură) este diferit în acest sens pentru că recreează cu un lirism aparte experiența trăită de germanii din România, deportați în lagărele din URSS. Recunosc am citit cartea doar pentru scriitură, nu pentru subiect.

Personajul principal nu este decât un adolescent de 17 ani ridicat pe neașteptate în timpul nopții și dus într-un lagăr sovietic unde își petrece următorii 5 ani. În acești 5 ani adolescentul se raportează numai la obiecte și la trăiri cât se poate de minime tocmai pentru a se distanța de viața de zi cu zi a lagărului. Foamea este prietenul imaginar care i-a ținut de urât, șalul, batista, lopata sunt alte obiecte care capătă o importanță deosebită pentru Leopold. Cu toate acestea, oricât de mult se agață de prieteni imaginari, de obiecte, de vorbele bunicii, pe Leopold îl va marca mereu experiența trăită în lagăr, chiar dacă reușește să fugă ulterior din țară.

Narațiunea se alcătuiește din conversațiile purtate între Herta Muller si Oskar Pastior care a trăit o astfel de experiență și care și-a dorit foarte mult ca cineva să rescrie povestea pentru el.

Cartea este o poezie, și o poezie nu se poate povesti, aș putea spune doar că suferința devine foarte subiectivă și capătă o altă intensitate și dimensiune atunci când e spusă de Herta Muller.

Ultimul bărbat american

Una dintre cărțile de poșetă (gen easy reading) de săptămâna aceasta a fost Ultimul bărbat american (Elizabeth Gilbert), finalistă în cursa pentru premiile National Book Award şi National Book Critics Circle Award. Când am văzut coperta, mă așteptam să fie o continuare a primei cărți (Mănâncă, roagă-te, iubește) deoarece au coperți similare. Nici vorbă de așa ceva, ci o carte despre un bărbat care se vrea a fi un erou salvator pentru nația lui. Este o carte despre identitate în primul rând, și despre modul cum americanii și-au pierdut identitatea pe care Eustace încearcă să o găsească întorcându-se acolo unde a început totul pentru ei. Toate călătoriile făcute de Eustace nu fac decât să contureze traseul regăsirii unei identități primitive în care el se simte cel mai împlinit. Până la urmă e vorba de alegeri care nu pot fi comentate.

Elizabeth Gilbert rescrie povestea lui Eustace Conway, un tip contemporan care consideră că mediul în care trăim este complet infect și că întoarcerea în natură reprezintă cea mai bună opțiune pentru omul modern. 

Este ultimul bărbat american pentru că este în primul rând un om ieșit din comun pentru epoca în care trăim, un om care, deși are o listă absolut nostimă pentru femeia vieții lui, totuși are un crez de viață foarte simplu: pentru a fi fericiți, trebuie să ascultăm ritmul armonios al naturii, înscris în noi. Pare foarte simplu, doar că pe noi lucrurile simple sunt cele care ne atrag cel mai puțin.

Bărbații nu vor fi pe cale de dispariție, dar femeile vor fi cu siguranță dacă ar fi să se raporteze la interminabila listă de valori și calități pe care ar trebui să le avem.

 

Iată și o parte din listă:

 

Foarte sanatoasa

Deschidere pentru intimidate

Frumoasa

Increzatoare si interesata de sexualitate

Credinta/orientare spiritual.

Entuziasta si hotarata sa poarte de grija, calitati ale personalitatii femeii traditionale.

Inclinata spre un stil de viata ne-material, valori

Sensibila, increzatoare, orientate, plina de energie, sprijin pozitiv si aptitudini sociale

O persoana independent si capabila, care are puterea de a se lega adanc in uniuniea sacra a casatoriei.

Sa vorbeasca mai multe limbi straine

Sa lucreze in domeniul artistic sau sa fie interesata de arta – dans, teatru, literatura, arte vizuale, etc.

Pasiunea pentru familie – o prioritate

Sa aprecieze gestionarea rationala a banilor

Sa-I placa munca: organizarea fermei/gestiunea terenurilor/gradinarit.

Lista interminabila. Vi-l puteti imagina insusi pe Dumnezeu insusi dand din cap cand I s-ar inamana o astfel de comanda, zicand: Imi pare rau, amice, nu aveam asa ceva in stoc. Dar Eustace e mult mai optimist decat Dumnezeu si mult mai sigur decat Dumnezeu.

Pe post de secundar

Ieri la standul școlii din cadrul targului Edu Fair dintr-un centru comercial.


În timp ce eu discut filantropie cu cei de pe acolo (era un târg caritabil, totuși), o doamnă se așează nestingherit pe scaunul meu. Am crezut că vrea doar să se odihnească un pic, că doar era căldură mare. Așa că, nu am deranjat-o pe doamnă vreo 10 minute, după care m-am gândit că poate chiar vrea ceva de la mine. Mă duc hotărâtă să-i fac pe plac, când colo dau peste o bătrânică la vreo 75 de ani care se bucură foarte tare când vede că-mi iau un alt scaun și pur și, fără să mă intereseze vreun detaliu (am dedus că sigur că nu are nici copil, nici nepot de școală), am întrebat-o....

Eu: Ce mai faceți?
Ea: Îmi aștept prietena, tot profesoară ca și mine, să mergem să mâncăm o pizza. Știi tu că la pensie nu prea ai prea multe de făcut.
Eu: Da, ce ați predat?
Ea: Franceză, timp de 35 de ani, și după, încă 10 ani pentru că mi-a plăcut prea mult.
Eu: Wow...încep să mă simt mică de tot...
Ea: Vai da ce bine că ești tânără..nici nu poți să-ți dai seama cât de mult înseamnă asta..
Eu: Îmi dau seama!
Ea: Nora mea zice că am metode învechite...nu mă lasă să-l învăț pe nepot franceza. Îți dai seama?
Eu: Orice limbă e un plus pentru oricine
Ea: Știu, da nora mea e din soi rău!
Eu: Poate doar nu realizează..
Ea: Nu știu cum l-o îmbrobodit pe fiul meu, doctor, chiar nu înțeleg..nu mă poate vedea
Eu: Da, au trecut ceva ani totuși..
Ea: Păi vreo 16 cred...
Eu: Așa deci, în cazul acesta, e subiectiv, clar. Nora d-voastră nu vă suportă, nu-i așa?
Ea: Nici eu nu aș fi spus-o mai bine! Da, nora mea mă urăște! E de soi rău!
Eu: Ce trist!
Ea: Dar nu e trist deloc! Probabil așa trebuie să fie, probabil, pur și simplu, există oameni care nu te lasă sub nicio formă să ajungi la ei, să-i descoperi, să te atașezi de ei, ea e una dintre acei oameni..
Eu: Copiii o iubesc?
Ea: Este părinte totuși, probabil că nu și-a pus niciodată problema.
Eu: Bine, dar simplul fapt de a te numi părinte, nu te face neapărat iubit instant, nu?
Ea: Nu știu, probabil că te face, până la un moment dat.
Eu: Probabil că nu, dar asta e o altă poveste deja...


Ea: Ce puține știți voi despre ceea ce a fost....doar povești repovestite...
Eu: Știu exact atât cât mi-am dorit să aflu! De ce să dezgropăm trecutul acum?
Ea: Pentru că ești tânără, dar trebuie să știi cum au fost lucrurile...
Eu: Dar, știu, atât cât am trăit, și cât am vrut să aflu.
Ea: Nu e suficient!
Eu: Pentru mine e! Mă obosește să știu atât de multe lucruri despre mine, sau despre alții, nu sunt deloc curioasă! Nu cred că faptul de a discuta despre lucruri, de a povesti altceva decât povești, te ajută într-un fel sau altul.
Ea: Și poveștile cum ajută?
Eu: Poți să decolezi în voie...fără explicații. Cel mai mult îmi displace să mă justific...e și cel mai greu lucru probabil...dar eu sunt o comodă..deci
Ea: Să știi că și lectura e o justificare
Eu: Știu
Ea: Crezi asta?
Eu: Câteodată... E mult prea complicat să vorbești despre tine însuți, eu nu aș fi putut face niciodată ce ați făcut d-voastră. E atât de simplu să vorbești despre cărți, chiar dacă acea carte ești chiar tu de fapt.
Ea:Uite mi-a venit prietena pe care o așteptam...
Eu: Poftă bună!
Ea: Mersi!

Never really shared

E cert: gândim diferit în limbi diferite! Obișnuiesc să citesc cel putin doua romane in paralel, romanul de poseta care trebuie sa fie neaparat ceva simplu care se poate citi oriunde, chiar si in bus, la stop, ceva putin mai complicat, care se poate citi la cafeaua de dimineata, si ceva funny care se poate citi in pauze scurte. Asa că in ultima saptamana mi-am pregatit 2 cărți, Graham Greene (Sfârșitul Iubirii) si Julio Cortazar (Cat de mult o iubim pe Glenda), si eram in cautarea celei de-a treia pe care o iau din inertie de pe un raft, tot Graham Greene (The end of the affair).

Sfârșitul iubirii si The end of the affair sunt de fapt una si aceiași si NU mi-am dat seama pana am ajuns la capitolul trei!

Trecând peste momentul justificat penibil, am ales sa citesc ambele variante, sa vad daca rezonează in același mod si dacă cititorul din mine se comportă la fel atât după una cât și după cealaltă.
......din ambele reiese o poveste înfiorător de tristă, absurdă, intimă și surprinzătoare nu neapărat despre despre un soț, un amant și o soție, ci despre SPAȚIU.

Este un roman despre SPAȚIUL dintre doi într-o relație, și despre faptul că relațiile sunt limitate într-o oarecare măsură în ciuda intimității care apare inevitabil. Este cert că într-o relație primul lucru pe care îl fac cei doi este să pătrundă fiecare în teritoriul celuilalt, timid la început, și apoi tot mai agresiv, până când se pierd în no man's land, și pânâ când despărțirea îi aruncă din nou în spațiile lor, încercând să salveze ce se mai poate din ceea ce au fost. Graham Greene ne oferă cel mai onest mod de aborda o relație, cel mai pragmatic, dar este cel mai sincer în încercarea lui de a explica ce e iubirea „O poveste care nu are nici început, nici sfârșit”..în care nu contează decât momentul prezent.

Nu este un happy ending, doar vorbim de Greene aici, dar este un ending, care m-a trimis din nou la ideea de spațiu: amantul se mută împreuna cu soțul după moartea lui Sarah ca să retrăiască iluzia intimității. ...”Dacă această carte a mea nu reușește să-și găsească drumul drept este din cauza faptului că m-am rătăcit într-un teritoriu necunoscut și nu am nicio hartă.”

Este interesantă și perspectiva lui Sarah:

Sarah: Love doesn't end, just because we don't see each other.
Maurice Bendrix: Doesn't it?
Sarah: People go on loving God, don't they? All their lives. Without seeing him.
Maurice Bendrix: That's not my kind of love.
Sarah: Maybe there is no other kind."

Dar rămâne tot un roman...

Sarah: Are you on a new book?
Maurice Bendrix: Of course.
Sarah: It's not about us, is it? The one you threatened to write?
Maurice Bendrix: A book takes a year to write. It's too hard work for revenge.
Sarah: If only you knew how little you had to revenge.
Maurice Bendrix: I'm joking. We are adults. We knew it had to end some time. Now we can have lunch and talk about your husband."