Cât de greu poate fi? Intimacy by Hanif Kureishi

Am citit recent o carte destul de controversată până la urmă-Intimacy/Hanif Kureishi- o carte despre ceea ce se se întâmplă, cel puțin teoretic, în mintea unui bărbat care se decide să-și părăsească cei doi copii + concubina.

Nu știu dacă e neapărat o temă recurentă în literatură sau dacă i s-a acordat o oarecare importanță până la acest roman-cert este că în mare ceea ce am citit eu până în prezent, evocă de regulă perspectiva feminină, melodramatică, cel mai frecvent, asupra unei despărțiri, fie ea de orice natură.  E aproape dovedit că dacă nu lași nimic în urmă, în trecut, e foarte greu să faci loc noului. Mulți consideră că a merge înainte este oarecum o infidelitate în sine-față de alții, față de trecut, față de vechiul tău sine.  

În acest sens Kureishi crede că cel puțin fiecare zi ar trebui să conțină astfel de infidelități deoarece ar fi un act ce ar garanta o speranță de viitor – o declarație a faptului că lucrurile nu pot fi numai diferite, ci și mult mai bune.  Evident ceea ce am spus mai sus mă face să mă gândesc inevitabil la cei pe care i-am văzut oarecum depresivi în cea mai mare parte a timpului, firește e lucrul pe care reușim să-l ascundem cel mai bine cred, mai ales atunci când acceptăm această condiție a existenței ca pe ceva extrem de firesc- se întâmplă atunci când insiști ca un lucru să nu se schimbe extrem de mult, sau când e aproape imposibil să te desprinzi de ceva ce nu mai face de mult timp parte din viața ta. Cam acestea sunt sentimentele pe care Kureishi reușește să le expună destul de sincer- în fond, chiar dacă probabil nu e neapărat în trend cu tendințele literare, pentru mine, a scrie înseamnă a reuși să fii sincer- se întâmplă destul de rar- cred că este minunat atunci când reușești să înțelegi sinceritatea cuiva.

So…is this all you get? Is this the most there could be? –cred că m-am gândit foarte mult la aceste întrebări-nu cred că romanul se vrea a fi neapărat  introspecția unui bărbat, ci și o cugetare asupra acestor întrebări. Adică, cât de mult vrem de fapt de la o relație? În ce vrem să se transforme o relație? În ce nu vrem să se transforme? De ce se ajungem inevitabil în acel punct în care fie rămâi forțat de circumstanțe, context și comoditate, fie ieși-deoarece calitatea iubirii nu poate fi neapărat măsurată cantitativ-în durată-

Suntem susceptibili iluziei- aceasta e oarecum o certitudine- personal am trait din iluzii o mare parte din viață-și nu mă îndoiesc că iluziile reprezintă niște credințe oarecum înnăscute.

Una dintre ideile lui Kureishi este că minciuna ne protejează până la urmă, că a minți este aproape un act de bunătate, că o lume fără minciună este ceva imposibil, chiar și în condițiile în care minciuna hrănește și mai intens sentimentul de singurătate.  Este un paradox cu siguranță, o idee controversată, ca și cartea în sine….so this is it-a book about the whole business of people trying to live together.

The right kind of green?

How many times has anyone been in the search of the right kind of green? How many times has anyone ever thought that they’ve lost the right kind of green? Or maybe never found it? Or maybe found it without realizing it was the right kind of green?

How many times has anyone stepped out of the gravel path just to wonder at the green or maybe to try to find it?

Right kind of Green=that ‘green’ that makes one smile without any reason, that green which makes one jump for joy, that green which means ‘new philosophy’, that makes one realize that staring at the green or into somebody’s else might be similar, or that green that simply makes your day and maybe makes you feel you belong somewhere else.

Found it? The thing is that most of us find it but only realize it once they moved on with ‘another’ kind of green. It’s hilarious that sometimes the journey may start with the right kind of green but then before the journey ends one slowly realizes that on the way back the green is gone.

Fear or Failure?

Nu s-a schimbat nimic. Omul care vinde geamuri vine cam tot o dată pe săptămână și vocea îi pare doar puțin mai îmbătrânită dar nimic mai mult. Nu contează că nu mai cumpără nimeni geamurile lui, nu contează că e ignorat complet, el a rămas tot același.

Cum e să te trezești dimineața printre o generație care știi că a ratat? Și nu e generația celui care a vândut mai bine de 20 de ani geamuri în cartier, nu e generația bunicuței pe care o văd printre blocuri vorbind la telefon, nici generația părinților care-și mai vizitează copii doar pe skype. Este vorba chiar de generația mea. Cât de înfricoșător este să te gândești zilnic că poate ai contribuit și tu la rateul propriei generații, la faptul că nimic din ceea ce se întâmplă zilnic nu mai are sens sau explicație pentru nimeni deja pentru că deja mass media a tras concluziile și noi ne supunem orbi și în neștire.

„Să moară bursele!” Mă gândeam aseară în timp ce deschid skype-ul să-mi mai potolesc dorul de cei dragi. „Vine potopul, bine că suntem aici, și noi (including me) aici!” zice o doamnă bine mersi acum departe. Să ne așteptăm la potop? Eu nu mai deschid TV-ul din principiu pentru că nu mai suport să văd cum altcineva îmi construiește o realitate pe care ar trebui să o iau de bună, o realitate pe atât de falsă cât de reală. Nu mă îndoiesc că e un sâmbure de adevăr în tot ceea ne bombardează zilnic, nu mă îndoiesc că oamenii pierd și câștigă zilnic, dar oare nu a fost întotdeauna așa? Doar că acum faptul că se pierd averi la nivel ridicat trebuie în mod obligatoriu să mă intereseze și pe mine, iar dacă nu mă afectează în mod direct, atunci e musai să mă afecteze, din solidaritate.

Cu ce a eșuat generația mea până la faptul că într-o zi putem liniștiți să ni se transmită prin mass media că de mâine nu vom mai primi salarii, și să stăm calmi, pasivi, văzându-ne mai departe de facebook, skype etc, nederanjați de realitatea mediatică care a înlocuit orice gând ascuns, orice dorință neexprimată, orice ambiție de a schimba ceva și mai ales ne-a făcut atât de moi încât singura mișcare pe care o mai facem este la nivelul tastaturii, sau al touch screen-ului, sau poate doar al vocii. Dar nu din cauza asta am eșuat ca generație, doar ne-a amplificat starea de inerție intelectuală în care zacem lipsiți de orice motivație de a compara un lucru cu altul, sau măcar de a întreba de ce așa și nu altfel. Am fost hrăniți cu idei preconcepute în beneficiul altora și noi nu am făcut altceva decât să le acceptăm benevol contribuind dinamic la creșterea incertitudinii despre ceea ce ni se întâmplă zilnic. Până acum ceva timp omega 3 era foarte folosită în margarină, sute de mămici și-au crescut copiii cu omega 3, azi e foarte dăunătoare. Până nu demult am fost asaltați de încălzirea globală, azi am vazut că de fapt nu e exclus să fie o mare ficțiune construită tot pentru fraierii care cred totul și care ar plăti oricât pentru surse alternative făcând pe alții mai fericiți, și tocmai pe aceia care nu ar avea nicio jenă să ne anunțe din spatele unui ecran că odată cu prăbușirea burselor vine și sfârșitul lumii, așa doar de dragul rating-ului. În Anglia, deși nu ne omora căldura, absolut fiecare student avea o sticlă de apă pe birou, deși încă nu am văzut pe nimeni murind de deshidratare, dar ni s-a spus prin diverse surse că e musai să bem 2 litri pe zi, deci varietatea brand-urilor care se afișau nestingherit pe birouri era dovada progresului acestei afaceri. În anii 90 râdeam încă că „aia din occident cumpără apa! Ha ha!” Da cum se poate să fie atât de fraieri? Ei uite că suntem exact acolo, more or less.

Și credeți că poară cineva povara eșecului? Noi, evident. Doar că povara e prea grea și lipsa de solidaritate e mare, ca și atunci când te trezești ca într-un roman de Kafka că ești singurul care face grevă dintr-o școală plină de profesori nemulțumiți dar înfricați că o grevă le va tăia și puținul de salar pe care îl mai au. Deci cine poartă povara eșecului? Păi tot generația eșecului care trebuie să susțină acum câte 2 pensionari, statisticile afirmând că până în 2020 vom susține 9 pensionari. Don't take it for granted! Fiecare cu drepturile lui firește, doar că asta îmi confirmă că nouă nu ne va plati nimeni pensiile, firește trebuie să fii cel puțin un idealist să-ți imaginezi că vei avea timp să mai ieși la pensie în contextul actual.

Se pare că Pandora are sertare ascunse în cutia sa și că încă tot scoate la iveală câte ceva care ne surprinde, mă întreb oare what happened with hope? Cred că hackerii au virusat-o și că acum viitorul sună a promisune foarte îndepărtată, care, între noi fie vorba (my generation), știm că nu se va realiza.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (4)

Primele ambiții

Nu este doar un vis cu siguranță. E adevărat. Sunt ceea ce sunt, și nu m-am născut nici ca să fiu ceea sunt, nici ca să fiu altceva decât ceea ce sunt și trebuie să recunosc că nu-mi amintesc să fi avut niciodată ambiții mărețe legate de viitor.

Acum nu mă surprinde deloc că eram ancorată doar în prezent și că zilele se scurgeau în ore de joacă doar. Da! Numai joacă! Și fiindcă asociam ambițiile cu dorințe, pentru că în fond duceau spre același lucru, adică să obțin ceva cu orice preț, prima ambiție a fost să învăț o poezie din care nu înțelegeam nimic doar ca să primesc o pereche de sandale noi. Știam că le voi primi oricum de fapt, practic acela era scopul oricărei serbări de la grădi, dar vroiam să știu probabil că le-am meritat îndeajuns. Și care e spaima cea mai mare a adultului? Vorbitul în public probabil, și care e spaima cea mai mare pentru un copil? Să spună o poezie în public!

Dacă nu aș fi găsit o poză veche, pentru că memoria mea era setată încă de pe atunci să uite rapid orice situație care să mă jeneze prea mult, atunci nu-mi mai aduceam aminte de faptul că singura ambiție pe care am avut-o s-a concretizat în abordarea rochiței de pe mine din toate unghiurile, cu ambele mâini, pe motivul mâncărimii provocate de niște ciorapi groși, spre deliciul audienței care se prăpădea de râs. Oricum am rămas cu sandalele.

Era septembrie 1992. Știu sigur asta. Și ploua de numa afară. Shopping-ul era un eveniment pe atunci, adică se întâmpla foarte rar și trebuia să fie foarte întemeiat. Așa că odrasla din mine s-a văzut cu o uniformă nouă, de care nu-mi aduc aminte prea mult pentru nu prezenta niciun interes. De ce să mint? Nu mi-am dorit niciodată să merg la școală și eram convinsă ca și Alice că începerea școlii însemna ieșirea din Wonderland. Cu toate astea, eram în Central, cu uniforma achiziționată, dar eu m-am desprins o clipă de mama, și m-am oprit la raionul de jucării, unde m-am așezat pe o oliță roșie în formă de mașină, de pe care nu am mai vrut să mă ridic sub nicio formă. Și cu asta, ca element declanșator, ambiția era deja la cote maxime: o doream cu orice preț, o doream cum nu mi-am dorit niciodată o păpușă, o doream pentru simplul fapt că era foarte roșie, și că puteam să o integrez foarte bine în jocurile mele, mașina era exact ce-mi lipsea din decorul pe care îl puneam în timpul fiecărei sesiuni de joacă. Aveam o presimțire totuși. Că nu voi avea mașina. Și așa a fost. Cu toate plânsetele care i-au urmat, cu toate insistențele mele, argumentul suprem-mergi la școală în câteva zile, nu a trecut peste ambiția mea. Probabil prima despărțire de primul iubit a fost mai puțin dureroasă decât faptul că nu am avut ceea ce mi-am dorit atunci.

Nicio ambiție de nicun fel în clasele primare, nici măcar în materie de performanțe școlare. Pur și simplu credeam într-un fel de predestinare, cum că nota pe care o iau într-o zi era în funcție de etajul la care mă duceam cu liftul în ziua respectivă. Uneori mergea, alteori nu, știu doar că nu mă ambiționau notele deloc. Elementul declanșator? Comparația! Nici acum nu cred că ambițiile, și nu dorințele, pe care le-am avut mai târziu, vin chiar din interior, tot timpul este ceva sau cineva care le pornește. Să spunem că m-am ambiționat să nu las notele în seama sorții, mai ales că a mai apărut ceva mai motivant.

Dar despre vreo ambiție legată de viitor nici vorbă. Cineva foarte drag mie a dat injecții la păpuși toată copilăria, născându-se parcă cu tot cu ambiția de a deveni doctor, deși știu că e imposibil.

Eu nu operam păpuși, nici nu le dădeam injecții, nici nu mă imaginam pe mine în diverse roluri de adult, de obicei copiam situații pe care le vedeam în serialele de la TV cu mama și continuam episodul în joc, cel mai des îl modificam după bunul plac. Puteam să schimb orice nu-mi plăcea din realitate în joc, puteam să mă prefac că nu sunt tristă, că personajele mele vor face exact așa cum spun eu pentru că de data asta eu decid pentru ele, și mai ales, puteam să-mi proiectez propriile fantezii.

La un moment dat m-a întrebat mama eu ce vreau să fiu când mă fac mare. Trebuie să recunosc că răspunsul a surprins-o:
-Nimic. Vreau să călătoresc. Da, tu unde o să te muți de aici?

Până la urmă orice dorință pe care am avut-o în copilărie, a devenit o ambiție mai târziu, cu unele ambiții de atunci trăiesc și acum..dar mai târziu despre ambițiile din prezent.

Undeva prin adolescența întârziată singurele ambiții le-am avut numai față de lectură, nimic legat de viitor, pentru că deja începeam să mă proiectez și în viitor, nu doar în prezent. Firește niciodată nu am privit mai departe de 3 luni, adică timpul pe care îl aveam să citesc exact cât am chef, să mă plimb exact cât îmi tihnește, să scot din dicționar exact câte cuvinte vreau. Cam la asta se rezumau trei luni în care adolescența întârziată nu m-a făcut să-mi pun niciun fel de întrebare problematică, în care nu eram nici măcar curioasă să fumez la colțul blocului, sau măcar să fug de acasă. Toți copiii fug de acasă măcar o dată în viață, sau măcar le trece prin cap să fugă, eu mi-am irosit șansa cu câțiva ani mai devreme, când singura încercare a fost sortită eșecului pentru că nu am fost destul de precaută să fug prin spatele blocului.

Nici mai târziu nu am avut nicio ambiție legată de ceea ce mă așteaptă. Tot liceul stăteam într-o zonă de confort asigurată de faptul că mă fac avocat cu siguranță. Știam doar că fiecare trebuie să facă ceva până la urmă, și eu fusesem destul de constantă până atunci. Adică de la nimic am ajuns totuși la o ambiție ceva mai mare de atât. Patru ani au trecut fără absolut nicio schimbare în ambițiile mele, adică vedeam că literatura îmi ocupă tot mai mult din timp, dar era tot timpul un hobby. Și probabil m-aș fi făcut avocat dacă m-aș fi născut doar cu un an mai târziu când probabil nu ar fi trebuit să aleg între admiterea la Filologie și admiterea la Drept, care, ironia sorții, se întâmplau exact în aceeași zi, exact la aceeași oră. Lucrurile s-au simplificat foarte mult un an mai târziu când admiterea la facultate era istorie deja. Puteam să mă răzgândesc totuși, doar că eu nu prea renunț dacă încep să fac ceva, oricât mi-ar displăcea, doar că de data asta nici nu-mi displăcea.

Nici măcar ca studentă nu priveam mai departe decât prima sesiune, sau mai departe decât următoarea vacanță în care în sfârșit îmi satisfăceam o ambiție mai veche de-a mea, aceea de a vedea cât mai multe locuri, de a cunoaște cât mai mulți oameni, de a încerca să înțeleg de ce în locuri diferite sunt poate altfel, dar tot eu, dar totuși de ce anumite locuri au puterea să scoată ce e mai bun, sau ce e mai rău din noi, de ce doar în anumite locuri pot să spun un lucru, și în alte locuri același lucru e deplasat. Încă mai lucrez la asta.

Uneori primele ambiții nu sunt ceea ce vrem să fie ele mai târziu, uneori primele ambiții ne deraiază de pe traseul inițial, foarte des primele ambiții nu fac decât să ne învețe cum să alegem altceva, sau poate cum să ne motiveze să nu alegem altceva.

Vreau să mă fac copil doar pentru că am uitat cum e să trăiesc fără nicio ambiție, să fiu exact ce eram atunci, fără să-mi mai planific viața în funcție de ambiții și fără ca ambițiile să devină un rău necesar, fără să mă întreb dacă aș vrea să fie altfel decât este, dar, probabil, deocamdată este doar ceea ce este.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (3)

Prima vacanță departe de casă

Verile petrecute în Moldova și faptul că acum stau și mă uit la nepoțica mea cum se joacă cu  niște copii care locuiesc în aceleași case în care locuiau și tovarășii mei de joacă, mă fac să mă gândesc nu numai la prima vacanță departe de casă ci și la faptul că pe măsură ce am crescut am pierdut tot mai mult, la fel și cu orele de somn, de la 12 ore pe noapte ca și copil ajungi să te mulțumești și cu 6/7 acum.

Iunie 1990. Fără să-mi dau seama ajung în satul Români, de obicei plecarea din Cluj se făcea cu noaptea în cap, și până să-mi dau seama, eram deja acolo. În acea dimineață, nu numai că m-am trezit acolo, dar înainte să mă trezesc, părinții erau deja plecați. Până s-a dumirit și bunica că sunt un fapt împlinit pentru toată vara, eu mi-am și pregătit valiza la poartă. Lui buni nu-i venea să creadă, dar uite așa am ajuns să-mi exprim supărarea. Dar buni mă convinge că trebuie să strâng nuci pentru dulceață. Deci m-am pus pe treabă și în câteva ore Clujul devine o amintire și încep să-mi cercetez teritoriul: o cameră numai a mea, un lux de care nu beneficiam la Cluj, un dulap cu jucării vechi care nu-mi trezeau deloc pofta de joacă, o curte imensă în care erau nuci, meri și altele, niciun animal domestic, doar niște pisici pe care nu le reclama nimeni încă, și o vie de pe care am mâncat toți strugurii în septembrie, fără prea multe distracții pentru un copil de 5 ani, educat prin grădinițe.

....și nu știu alții cum sunt dar dacă stau să-mi amintesc, în câteva săptămâni mai apare și o soră în peisaj, care mă pierde în scurt timp prin porumb, adică cu toată încrederea cu care nu mai lași azi copiii pe mâinile unui alt copil, cu toate astea, ajung drept în porumb, dar salvată de un coteț în care zac ore în șir, fără să-mi dau seama.

...și nu mai știu cum apar în peisaj și o mătușă adolescentă cu prietena ei care se pare că vor sta toata vara pe acolo, și eu le puneam întrebări existențiale „Adica, ce vreți să faceți voi toata vara pe aici?” Așadar, o soră care mă pierde în porumb, o mătusă cu diverse preocupări de tânără în anii 90 și o prietenă despre care nu știu nimic...la 5 ani nici nu trebuie să știi mai mult de atât...dar trebuie să recunosc aveam perspective mari pentru prima vară departe de casă.

Și deși mi-ar plăcea să-mi amintesc fiecare detaliu al acelei prime vacanțe, e greu, și e amuzant că îmi amintesc numai de lucruri mai mult sau mai puțin comice.

....faptul că făceam în baie într-o covată în spatele curții  și că baia era un eveniment deoarece puteam avea acces cu privirea în partea opusă, spre lacul care a secat de mult.

...faptul că funcționam pe post de ceas deșteptător pentru toată adunătura din casa bunicii..

...că nu aveam noțiunea timpului și că stăteam să ascult povești cu lilieci sub nuc în sat până mă colecta cineva și mă aducea acasă

...că atunci grădina mi se părea imensă și că aveam un văr (mă îndoiesc că eram veri pentru că nu ne-am mai întâlnit niciodată de atunci) cu care mă jucam „Aviatorul”. Ideea e că trebuia să te urci în toți copacii și cine se cățăra primul în mărul suprem din centru câștiga jocul.

...că singurele animale de companie erau niște pisici păduchioase de la care am luat păduchi pentru toată lumea..

...că ne jucam pe toată valea și eu nu mai știam ce să fac să vorbesc fără accent, că deja eram etichetată, drept aia care vorbește ciudat..

..că seara mâncam mămăligă cu pește și că bunica ascundea niște sticle ( aveam să aflu mai târziu că erau sticle de vin) în pământ, și eu credeam că îngroapă ceva misterios.

...că la amiază trebuia să dorm forțat și că muștele îmi anulau orice intenție de a face pe copilul educat de la grădi care simula mereu somnul de dupa-amiază..

....că îmi făceam păpuși din porumb, și că până la sfârșitul verii aveam o colecție de admirat

...că am făcut varicelă și că am crezut că mor de mâncărime, și că buni aproape mi-a legat mâinile să nu mă scarpin, deja îmi imaginam că o să rămân desfigurată pentru restul vieții..

..că într-o zi când mi se părea mie că se făcuse deja cam răcoare afară, a venit mașina, și în câteva ore m-am trezit la Cluj întrebându-mă dacă totul a fost real sau doar un vis așa cum mă întreb și acum când încerc să-mi amintesc.

De ce vreau să mă fac din nou copil aici? Pentru că e locul în care am învățat să fiu independentă, să-mi doresc lucruri și să mă lupt pentru ele, să-mi fac tot felul de prieteni, fără considerente de vârstă, să-mi fac propriile jucării, să-mi folosesc imaginația astfel încât să nu mă plictisesc cu o soră care citea veșnic în nuc, o mătușă pe care o admiram în secret pentru că se ruja pe ascuns, o bunică care era tot timpul prea ocupată să rezolve treburile unei gospodării pe care o vizita doar vara, că am supraviețuit glorios primei boli a copilăriei, că atunci mi s-a părut pentru prima dată ziua prea scurtă și vara prea frumoasă.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (II)

Căsuțele de la Șotron...

Una dintre elevele mele îmi aduce aminte azi de cât de mult îmi displăceau cărțile când eram ca ea. Nu numai că nu citeam niciun rând în plus decât ce era strict pentru școală, dar nici măcar nu eram curioasă să văd ce citește sora mea pe care o vedeam tot timpul răsfoind câte ceva. Și de ce? Pentru că nu-mi ajungea timpul să mă joc! Daca e să mă gândesc la unul dintre lucrurile care au contat cel puțin la fel de mult ca și casetele, atunci, mă gândesc la joacă. Nu eram genul de copil care să socializeze prea mult, chiar deloc, îmi aduc aminte că în clasa I am venit cu bomboanele înapoi acasă pentru că mi-a fost rușine să le scot din ghiozdan. Astfel, singura modalitate de a socializa a devenit jocul. Firește, preferam jocul individual, la început, cred că cea mai mare bucurie a fost când am aflat că am rubeola, și că voi sta două săptămâni acasă, timp suficient să-mi satisfac toate fanteziile în materie de joc.

Majoritatea copiilor au un prieten imaginar, eu nu am avut, în schimb, am avut cei mai buni tovarăși de joacă, mai târziu. Am avut parte de tovarăși de joacă deosebiți, cu care am avut cele mai nebunești idei, de la fuga de acasă, pentru care am primit singura bătaie de care îmi amintesc conștient, până la accentuarea simțului de team shared responsibility, adică eram în stare să spun orice minciună ca să câștig ore în plus de joacă.

Din copilul timid căruia i-a fost rușine să împartă colegilor bomboane, am ajuns copilul care se juca fără jenă oriunde, oricând, și, și mai grav, cu oricine!

Dintre jocurile care m-au făcut om mare, cred că Șotron era preferatul meu pentru că, neavând o cameră doar pentru mine, era singurul joc în care puteam să revendic căsuțe care deveneau interzise pentru ceilalți jucători.

Nu întâmplător romanul preferat din toate timpurile rămâne Șotron, tocmai pentru că Julio Cortazar este singurul care construiește prin intermediul jocului o adevărată metaforă pentru ceea ce am fost și suntem.

Șotronul e ca o lecție de viață pe care copilul o învață inconștient. De la Șotron am aflat că pietrele pe care le alegeam erau de fapt deciziile pe care le-am luat mai tarziu, eu alegeam pietrele pe care le puteam controla cel mai bine, exact cum am făcut și cu deciziile.

Mă concentram foarte tare când trebuia să arunc piatra, la fel în orice situație din care trebuia să ies cu orice preț cu succes. Cu țopăitul a fost ușor, și în joc și în viață, am trecut prin toate formele de învățământ care să scoată din mine tot un om dedicat sistemului culmea, deci mi-am dat silința să sar din pătrat în pătrat fără greș. Doar că, la ultima căsuță, trebuie să pui picioarele jos, ca o asumare a deciziilor luate, jucătorul trebuie să recupereze piatra stând cu spatele, ceea ce e destul de stresant, comparabil cu fiecare situație când a trebuit să mă dau peste cap ca să obțin ceva.

Nu întotdeauna reușeam să parcurg șotronul fără greșeală, ca să pot revendinca o căsuță, și să o fac teritoriu interzis pentru restul, dar atunci când reușeam, bucurie mare! Orice căsuță câștigată era o satisfacție imensă! Adică îmi dădea suficientă energie cât să țopăi fără rost zile întregi până la epuizare, până când era musai să joc să joc din nou Șotron.

Partea faină a jocului e că orice ai face, deși clișeul spune never look back, tot te întorci de unde ai plecat și treci prin căsuțele pe care săreai atât de încrezător mai devreme. De ce mergem înapoi? Pentru că altfel nu am putea înțelege de ce am lovit linia dintre căsuțe, adică de ce am greșit.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (I)

Fragmente din viață care ne-au făcut oameni mari

Pe la mijlocul anilor '90 recompensa părinților mei pentru orice notă de 10 era o casetă, dar până să ajungi la 10 era de muncă nu glumă, și de fiecare dată când se întâmpla, aveam impresia că am urcat Everest-ul. Teodora, sora mea, alegea de obicei casetele pe care le ascultam ulterior pana la uzură. Caseta a fost totul înainte de a descoperi lectura, înainte de a descoperi bicicleta, înainte de a se deschide prima discotecă din cartier, înainte de simți primii fiori la trecerea unui băiat drăguț. La început era doar caseta, și pot să spun că era singurul motiv pentru care mi se părea că merită să te zbați. Nu-mi doream să devin nimic, nu-mi plăcea nimic în mod deosebit, știam doar ce nu-mi place în mod sigur. Casetele erau ca dragostea, singura modalitatea de a parcurge distanțe lungi, fară teamă că s-ar putea să nu te mai întorci de unde ai plecat. Mai târziu am înlocuit caseta cu alte modalități de a călători pe distanțe lungi.

Partea faină era că niciodată nu ascultam casetele singură, sora mea era sufletul care alegea muzica, și probabil era singurul lucru care-l făceam împreună, în afară de a ne scoate ochii cât mai des din cauze minore.

De ce scriu despre casetă? Pentru că vreau să scriu despre lucrurile care mi le-am dorit cel mai mult atunci și care ne-au făcut oameni mari. Acum, când privesc în urmă, mi se pare foarte curios să-mi doresc același lucru timp de 7 ani, să mă motiveze același lucru 2520 de zile din viața mea, să mă dau peste cap pentru un lucru care mai târziu a devenit atât de accesibil.

Nu e o noutate că un lucru, cu cât devine mai accesibil, cu atât e mai puțin râvnit, așa s-a întâmplat și cu caseta, odată ce a devenit accesibilă mi-am pierdut interesul pentru ea. Firește nu poți renunța la un lucru înainte să apară altceva nou, așa că nu am renunțat la casete până când nu mi-am găsit o nouă motivație.

Mi-am adus aminte de casete câțiva ani mai târziu, când am primit o casetă în perioada când deja ascultam MP3. Gesturile sunt interpretatbile, la fel ca și muzica, la fel ca și sentimentele, la fel ca și stările, la fel ca și labirinturile nostalgiei. Casetele au dispărut ca și iubirile care e termină înainte să înceapă.

To be continued