Cine îi mai dă o șansă României?

Nobody's land

Te plimbi prin Cluj și nu ridici privirea decât la trecerea de pietoni, te duci la lucru și singurul lucru pe care ți-l dorești e să treacă cât mai repede, să nu se mai discute în pauze despre același lucru, disponibilizări, și parcă aștepți să se termine cât mai repede povestea asta.
Abia aștepți să intri la ore ca să mai uiți că pregătești elevii pentru a înfrunta aceleași probleme ca tine, și atunci, cum altfel să-i aduni pe elevi decât spunându-le că limbile străine sunt biletele lor spre alte destinații mai fericite.
Dar nu le spui că nu s-au născut în locul potrivit, nu le spui ce li se pregătește , nu le dai niciodată modele de eroi contemporani și autohtoni, nu le dorești să-și urmeze studiile pe aici, tot ceea îți dorești pentru ei este să profite de adolescență cât mai pot.
Câteodată ai tendința să le spui că trebuie să se lupte, dar oricum, modelele pe care le au, fotbaliști și alte figuri mondene, le demonstreză cu prisosință că nici măcar nu este necesar să te agiți prea mult, criteriile sunt stabilite, zarurile sunt aruncate pentru ei.
Uneori simți că tăcerea lor e ceva genetic la scară națională, orice ai zice, orice ai face, nimic nu e subiect de dezbatere, pentru că orice pare acceptat cu ușurință, atâta timp cât nu necesită argumentare.
În cancelarie începem să găsim vinovați, că nimeni nu zice și nu face nimic, ba chiar ne aducem și funia de acasă dacă e nevoie. Prea mult bun simț sau prea puțin bun simț față de noi înșine? Ambele...oricum ești obișnuit, datorită lipsei de raționament, să judeci lucrurile din două perspective, ca să eviți până la urmă orice fel de poziție care ar putea să te incrimineze sau să te denigreze în fața superiorilor.
Românul e făcut să nege sau să se consoleze..vorba versurilor geniale. Nu știi ce e mai rău, să negi sau să te consolezi, sau ambele, așa că orice atitudine ai lua tot la același rezultat va duce.
Optezi pentru negare și singurul avantaj este că reușești să treci peste cei care se lamentează constant, și poate te crezi și mai presus, crezând că tu ai reușit să depășești situația, cred că mai degrabă situația te-a depășit pe tine.
Optezi pentru consolare și singurul rezultat este că te plângi într-una, și deprimi lumea din jur. Deci mai bine negi, măcar nu inoportunezi pe nimeni.
Las că trece, că doar ai crescut cu greul oricum, ești resemnat din fașă, și ce poți să-ți mai dorești decât să fii un ticălos fără glorie.
Și tocmai pe când am intrat și noi în UE și dădeai o șansă României, tocmai atunci îți dai seama că ne-am ales doar cu dreptul de a emigra de bună voie, siliți de împrejurări, lăsând în urmă niște copii care probabil își pun aceleași speranțe în viitor pe care le aveai când erai ca ei, și cărora nu îndrăznești să le spui că nu s-au născut în locul potrivit.

Fabrica de Pensule

În sfârşit clujenii au o alternativă la Teatrul Naţional, şi anume Teatrul Fabrica de Pensule. Nu ştiu dacă acesta este neapărat numele real, dar ştiu că este în vechea Fabrică de Pensule din Cluj. Azi, 29 Ianuarie a avut lansarea teatrului, nimic fancy, dar foarte primitor, şi, cu ocazia aceasta s-a jucat piesa , "Delir în doi... în trei, în cîţi vrei", Eugen Ionescu.
De ce-mi plac atât de mult piesele lui Ionescu? Pentru că sunt prea adevărate și în același timp prea departe de firesc, pentru că ceea ce e nefiresc a devenit firesc cu timpul, pentru că adevărul stă sub semnul întrebării, pentru că exprimă îngrozitor de simplu și de direct relațiile interumane, personale, între noi și guvernanți, între noi și profi dacă vreți, între oricine cu oricine. Până la urmă nu mai contează cine cu cine este în piesă, personalitatea fiecăruia se pierde sau se identifică cu a celuilalt, sau se dizolvă până ajung în stare lichidă, iar apoi se solidifică la loc, și piesa o ia de la început. Probabil acest aspect este cel mai caracteristic la Ionescu: faptul că nu învățăm nimic din ceea ce ne arată el de atâta timp, și că o luăm mereu de la capăt, nu suntem în stare să ne asumăm propriile decizii, și acționăm în virtutea motivațiilor inițiale fără a ne obosi să ne folosim discernământul.
"Delir în doi...în trei, în câți vrei" se joacă în doi la Cluj, dar se poate juca și în trei, în patru, în cinci fără probleme, oricum ai impresia că totul se dublează în piesă. Femeia și Bărbatul ei sunt într-un război permanent cu ei înșiși, cu restul lumii, și chiar unul împotriva celuilalt.
Un singur cuvânt ar caracteriza întreaga existență a celor doi, monotonia. Monotonia vieții în doi, monotonia față de propria persoana, Femeia se piaptănă mereu, lucru cel mai firesc pe care îl facem când suntem plictisiți de noi înșine, Bărbatul avea și el o sonerie la care trebăluia obsesiv. Deci de la început, fiecare cu obsesiile lui.
Ea, e o cochetă ratată, un fel de Madame Bovary trecută care și-a ratat sinuciderea iar acum trebuie să împartă același iad cu cel de care vroia să scape. El, un Don Juan expirat, care este redus la gestul de curaj/iubire/mândrie făcut în urmă cu 17 ani, și anume: fuga cu soția altuia.
A fost o dată ca niciodată acum 17 ani, un cuplu ce-și era autosuficient și care credea că încălcarea regulilor îi va scoate din monotonie, sau viața lor va semăna cu cea a celor din romane, dar nu-și imaginau ei cum va arăta viața lor după 17 ani...ca un lighean umplut cu apă murdară, ca o șosetă găurită, ca un păr nepieptănat, ca niște haine zdrențuite. Așa arata decorul sumar din piesă, de altfel nici nu era nevoie de mai mult ca să vedem unde poate duce monotonia, regretele și neîmplinirile.
Afară se dădea o luptă, nu se știe între cine și cine, cuplul e mereu în pericol, amenințat atât din exterior cât și din interior (ea se joacă în casă cu o grenadă, un obuz..etc), afară se aud obuze și gloanțe, înăuntru sunt doar vocile celor doi, dialogul lor nefiresc și în derută, din care nu ieșea nimeni câștigător.
Fiecare zi e o nouă luptă din același război, care devine până la urmă suportabil de cele două personaje, acum nu ar putea trăi în afara lui, dar nu mai pot nici cu el, nicio încercare de a scăpa nu e finalizată, pentru că cei doi au încetat de mult să mai ia decizii și continuă să-și mănânce zilele pe care și le otrăvesc reciproc.
Femeia: „Tu ce-ai făcut pentru mine?"
Bărbatul: „Mă plictisesc.”
Femeia: „Măcar nu te oboseşti.”

Don Juan loveşte din nou!

Fiecare generaţie cu Don Juan-ul ei. Asta am crezut şi eu până să văd o actualizare a "poveștii" direct pe scena teatrului din Cluj. "Don Juan în Soho" este o reinterpretare a piesei scrisă de Moliere, reinterpretare conxtualizată ca atare. Să te aştepţi la diferenţe de percepţie e una, dar să vezi de fapt acelaşi Don Juan pe care şi l-a imaginat Moliere e alta. Ei bine, legenda în variantă modernă spune că eternul seducător se însoară până la urmă, nu din dragoste, ci de dragul fecioriei iubitei sale, dar în final intră în tot felul de conflicte de interese. De fapt, ei vroiau să-l schimbe, să fie normal, dar ceea ce sugerează cu fineţe Don Juan este că fiecare dintre noi suntem de fapt ca el, că de fapt suntem nişte ipocriţi în adevăratul sens al cuvântului şi că ar trebui să dăm frâu pornirilor, ceea ce face până la urmă şi soţia sa, chiar ea recunoaşte acest lucru.
Din 1665 nu ne-am schimbat prea mult, poate am trecut la cărbune la Big Apple sau Big Mac, dar de fapt tot "noi" am rămas. În 1665 piesa era considerată scandaloasă, acum nu mai e fireşte, dar unii consideră comportamentul în sine scandalos, pretinzându-se adepţii fidelităţii. Adevărul e că onestitatea perversă a lui Don Juan deranjează încă ochii critici şi invidioşi pe libertatea acestuia, pentru că de ce să nu recunoaştem, uneori am vrea să avem dezinvoltura, indiferenţa şi naturaleţea lui Don Juan. Mie mi se pare un individ simplu, întotdeauna i-am plâns de milă, chiar şi la Veneţia când, trecând prin Podul Suspinelor deja mi-l imaginam suspinând şi adulmecând la plăcerile ce se desfăşurau dincolo de gratii. Ipocriţii îl atacă, normal, nimic nu s-a schimbat. Pînă la urmă minciuna devine cel adevărul cel mai crunt.
Don Juan-ul de azi este totuşi mult mai viclean decât cel din 1665. Cel de azi e întruchiparea narcisismului, epicentrul unei culturi de duzină, cultura tabloidelor şi a ştirilor mondene. Don Juan-ul de azi îşi hrăneşte audienţa cu bârfe zilnice cu iz de telenovelă. Totuşi Don Juan-ul din Soho se recunoaşte pe sine (mi-a plăcut scena cu ceasul care devine oglindă), el devine conştient de ceea ce este sau de ceea ce nu este, sau de ceea ce ar vrea să fie. Până la urmă nu-ţi dai seama, piesa e un joc al aparenţelor, al clişeelor şi al banalului care se transformă în mizerie în final, sugestiv este veşnicul coş de gunoi din piesă...mai era şi portocaliu coşul, doar aşa ca să-i dăm culoare locală mizeriei.
Dar Don Juan nu se scuză, nu regretă nimic, nu se căieşte, ia moartea în râs, aluzie parcă la spiritele Craciunului inventate de Dickens care vin să-ţi ia sufletul dacă nu te căieşti. Pe Don Juan nu-l atinge nimic. De ce oare? Poate pentru că nici măcar nu mai merită să-ţi ceri scuze, nu e autentic având în vedere că pentru orice nimic trebuie să ne scuzăm.
Dar la un moment dat se aude un sunet, parcă din altă lume, mă rog, de la difuzoare, şi nu era vocea cuiva de pe scenă. Statuia prinde viaţă în piaţa Soho din Londra şi vine totuşi să ia sufletul celui pervertit.
Toate ca toate, dar scena în care Don Juan îl mituieşte pe un musulman să zică blasfemii împotriva lui Allah e memorabilă. Ce vroia să demonstreze? Că totul se rezumă la material, adică dă-mi banii şi-mi aleg credinţa după, sau alegerea variază în funcţie de cine dă mai mult. Totuşi, se pare că musulmanul se ţine drept şi nici în ruptul capului nu ar zice blasfemii, drept urmare primeşte recompensa.
Totul pare atât de fantezist, de la decoruri până la limbajul jucăuş al personajelor, încât ai zice că piesa nu are nici în clin nici în mânecă cu realismul...şi pe bună dreptate, până la urmă şi realismul şi Don Juan au fost cei mai mari ipocriţi ai timpurilor. Nici un fel de concluzie, actorii au aruncat ştafeta în sală, morala piesei rămâne la latitudinea fiecăruia.

Cu mai mulţi kilometri în urmă

Puţine romane pe care le-am citit mi-au oferit mai multe perspective asupra aceleiasi teme: ratarea. Celelalte poveşti de dragoste (Lucian Dan Teodorovici) exact asta face: descrie din mai multe unghiuri ratarea dragostei. Adică de câte ori poţi rata şi mai ales cum o poţi rata. Fiecare dintre cele unsprezece povestiri, care pot fi citite atât separat cât şi în contextul romanului, conturează un nou context în care personaje noi se împotmolesc în propria lor neputinţă de a înţelege ce se întâmplă cu sentimentele lor, drept consecinţă, ele ratează.
În Şobolanul e mai viu decât ţestoasa, primul capitol al cărţii, facem cunoştinţă cu personajul-narator, a cărui problemă e următoare: Şi eu mi-am dat seama, după ce am cugetat vreme de încă jumătate de pahar de whisky, că am o problemă de folosire a termenilor. Că iubesc, dar nu sunt îndrăgostit. Deci după o seară de contraziceri şi exemplificări, personajul ajunge la concluzia că îndrăgostirea e specială, că e plină lumea de iubire şi goală de îndrăgostire. Amicul său îl aprobă aproape instant, deşi lasă impresia de nepăsare pe baza alcolului consumat de cei doi.
Următoare poveste e povestită la fel de simplu, din perspectiva băieţelului-narator suit pe catalige, şi care este într-un fel martor al unei sinucideri din dragoste. O altă ratare, mult mai gravă decât lipsa îndrăgostelii. În acest capitol soţia naratorului este cea care concluzionează: Pînă la urmă, nu-i aşa de nemaipomenit, a spus după ceva vreme, privind cum se derulau canalele la televizor. S-au mai omorît şi alţii din dragoste. Concluzia capitolului este oarecum la fel de banală precum motivul sinuciderii în sine, motivul fiind ratarea din nou.
Capitolul trei, Scufundări implică un triunghiul amoros, personajul-narator o înşeală pe nevastă tocmai din motivul enunţat în capitolul 1, şi anume lipsa îndrăgostelii. Acest lucru nu este totuşi o tragedie, trăim într-o lume modernă, iar comunicarea despre situaţii de genul acesta e pe primul loc. Aşa că familia pleacă în concediu împreună în ciuda acestui mic incident, că doar nu o să piardă banii pe care i-au plătit deja. Deşi ambii se simţeau vinovaţi, ambii căutat reproşuri consistente pentru celălalt, totuşi ce doi se împacă spre sfârşitul concediului, dar împăcarea are un gust amar, ea este tot o ratare până la urmă, o ratare rezultată din imposibilitatea de a accepta faptul că poate o căsnicie nu mai are relevanţă în contextul în care ambii au tratat cu aşa multă superficialitate criza de îndrăgosteală.

Sunt câteva capitole cu referinţă doar la personajul-narator şi la poveştile de dragoste ale acestuia, dar mai mult decât atât, aceste capitole prezintă felul în care personajul se raportează la aceste poveşti din perspectiva prezentului amar şi plicticos. Faptul că prezentul este aşa cum este umbreşte şi celelalte poveşti de dragoste, faptul că actuala poveste este pe vecie ratată, le face şi pe restul să semene parcă între ele. Se pare că dincolo de toate astea, ceea ce rămâne în amintirea personajului este ceea ce urmează fiecărei poveşti în parte. Naraţiunea mi s-a părut un tren căruia i s-a adăugat câte un vagon în fiecare staţie, o brăţară căreia i s-au adăugat mărgeluţe în mod constant.
Deşi vagoanele s-au adunat din staţii diverse, totuşi au ajuns în final la aceiaşi destinaţie, până la urmă, cu sau fără vagoane, omul tot ajunge unde trebuie să ajungă...mai rapid sau mai greu..depinde în câte staţii trebuie să oprească. Şi de aici..o mulţime de clişee cu având ca temă, nu ratarea, ci trenul or life itself şi faptul că poţi să ratezi. Bon voyage!

"Azi dimineaţă m-am trezit bătrână"

Mi-am propus să citesc "Sunt o babă comunistă" de ceva timp, dar nu mi-am imaginat că o voi citi tocmai în preajma aniversării a 20 de ani de la marea schimbare. Aşadar, aşa m-am ales cu o carte de sezon, aparută în 2007 la Polirom fireşte, şi care se mai află şi în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, producţie Media Pro...să sperăm că nu iese ceva de genul filmului cu moşu care rulează aparent cu succes în cinematografe.
Încă din primele pagini, am fost surprinsă de viteza cu care citeam, parcă mi-era dor de o carte pe care să o citesc aşa pe nerăsuflate într-o după-amiază de iarnă. Asta am vrut, asta am avut, pentru că, într-adevăr cartea se citeşte incredibil de rapid, ceva în genul simplist şi minimalist al lui Ian McEwan. Cu toate că lectura merge aşa uşor, totuşi Dan Lungu te coboară subtil dar sigur într-o epocă care mai există pt tineri doar sub forma unui album de poze alb-negru. Dan Lungu descrie prin intermediul Micăi, nu un sistem politic, ci lumea aşa cum era ea privită din perspectiva omului simplu, şi nu al unei ideologii politice sau a unor demagogi.
În acest sens povestea e banală: Mica Burnacu fuge de la ţară să se facă orăşeancă. Odată ajunsă la oraş, Mica e ajutată de nişte rude iar apoi urmează Şcoala Profesională şi se angajează la o întreprindere de confecţii metalice. Urmează căsătoria cu un lăcătuş metalic şi naşterea fiicei lor, Alice, care se face ingineră şi emigrează după revoluţie în Canada.
Mica îşi povesteşte viaţa, adică cele două vieţi, cea de dinainte de revoluţie şi cea de după, comparându-le în permanenţă, şi fiind aproape convinsă că pentru ea cea de dinainte era mai bună decât cea de acum. Motivele? Cele pe care le auzim tot timpul, apartamentul de la stat, jobul sigur, pâinea şi banulul zilnic. Cu toate astea, Mica, deşi membră de partid, a ieşit şi ea în stradă să susţină revoluţia, luată de val ca toţi restul. Susţinerea revoluţiei este regretată mai târziu, când ajunsă la pensie, tot ce mai are sunt grijile zilnice, ajungând la concluzia că viaţa e mult mai grea acum decât atunci.
Este clar că Mica nu pricepe nimic din schimbare, sau o pricepe subiectiv oarecum, nu în raport cu întregul. Nu pricepe nimic şi se consideră până la final doar o babă comunistă, cu o fiică măritată cu un canadian.
Până la urmă Mica îşi trăieşte pensia prin prisma amintirilor şi nu a prezentului care e sumbru, trist şi neinteresant. Trecutul apare în contrast permanent cu prezentul, trecutul era plin de glume pe seama lui nea Nicu, prezentul e lipsit de valori iar concluzia e doar o întrebare care provoacă fiecare cititor al acestei cărţi: "De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?"

Et comment vont les amours?

Fără îndoială tenisul nu e ca orice sport, ci ca orice relaţie, amoroasă, de prietenie, sau de orice alt fel. În primul rând e vorba de doi, şi dacă nu e vorba de concurenţa din start, atunci apare în mod sigur un complex de inferioritate pe parcurs dacă ratezi constant. Primul serviciu e mereu promiţător, mai nimereşti câteva mingi, adică câteva ieşiri reuşite, mai dai cu bota în lac de multe ori, şi atunci nu eşti neapărat în apele tale, mai arunci câteva în curtea vecinului, ceea ce înseamnă că de data asta cineva a sărit calul, situaţia revine aproape întotdeauna la normal în câteva secunde. Dar dupa prima repriză...adică prima pauză, te aştepţi să fie totul ca la început. Ghinion. De obicei joc cel mai prost în ce-a de-a doua jumătate de oră. Şi atunci o iei încetişor, poate, e oboseala acumulată, poate e altceva, poate e infatuare, poate e saturaţie, sau poate sunt de toate la un loc. De obicei joc pe reguli cu cei ce le cunosc, că altfel e prea mare efortul. Şi totuşi vara asta nu am jucat pe reguli deloc, destul de libertin aş zice, sau după cum m-a tăiat capul. Şi am avut o profă super la început de sezon, şi totuşi, se pare că am dat uitării orice sfat. Ca în orice relaţie, jocul merge de la sine, doar că mai puţin corect, coerent, cu mai multe stângăcii şi minci aruncate aiurea, aşa cum e fără reguli. Şi cum se termină un astfel de joc atunci? Se sfârşeşte ca între prieteni, doar cu mai puţine explicaţii decât de obicei, cu mai puţine regrete, sau poate cu un dram de încredere câştigat pentru atunci când o să joc pe reguli.
Un slogan maoist spune: putem să dormim în acelaşi pat, dar mereu visăm diferit. Relaţia, ca în joc, ne dă voie să fim împreună, dar în acelaşi timp jocul îţi permite să fii autonom, fiecare în partea sa a terenului. Şi totuşi, dacă eşti autonom, nu înseamnă că eşti împotriva lui, sau că suntem duşmani, dimpotrivă. Putem fii autonomi împreună.
Astfel că, nu am fost deloc surprinsă când am întâlnit un astfel de cuplu în romanul Le dimanche de la vie, de Queneau. Este vorba de un cuplu destul de ciudat, dar în acelaşi timp, realist, o relaţie între o femeie de peste cinzeci şi un tânăr ofiţer de 25.
Încă de la început, Julia, îşi propune să se mărite cu tânărul ofiţer, chiar şi împotriva lui, exact ca la tenis, îţi propui să câştigi chiar împotriva celuilalt. Zis şi făcut. Partea faină e când cei doi decid că nu există căsătorie fără lună de miere, sau lună de miere fără căsătorie, doar că pe Julie comerţul o ţine ocupată, aşa că, cei doi hotăresc la fel de senin, că măcar unul dintre ei trebuie să meargă în luna de miere, şi, fireşte, Valentin, este cel care va pleca singur în luna de miere, culmea autonomiei aş zice, asumată fără regrete, fără resentimente, fără suspiciuni, fără promisiuni. Fireşte, nu am putut să iau romanul decât în glumă, e inevitabil, autorul se joacă pur şi simplu cu situaţiile pe care le creează, cu frazele, cu personajele care nu sunt decât nişte marionete care joacă şi vorbesc după regulile lui. Oricare ar fi sfârşitul, personajul lui Queneau rămâne un naiv.

Istanbul, el sau ea?

M-am băgat din nou prin Istanbulul din zilele noastre de data asta, mai exact într-un alt roman al lui Pamuk, Cartea Neagră. Curiozitatea nu m-a împins niciodată până la graniţele reale ale Turciei, cel mult m-am oprit la romane, dar de data asta se pare că am intrat din plin în oraş. Fireşte, nu cred că o să am parte de coincidenţa pe care am avut-o în Anglia, adică să mă cazez fără să-mi dau seama exact în cartierul în care a poposit şi personajul lui Rose Tremain din Drumul spre casă.

Partea faină a fost când am dat tot la fel de întâmplător de kebaberia care a inspirat-o propabil pe autoare...în fine nu sunt fană a coincidenţelor, de aceea nu cred că o sa iau drumul Istanbulului în căutarea eroului rătăcit şi el. Pentru că exact despre asta este vorba: un erou rătăcit prin Istanbul. Istanbul e fără îndoială un oraş nemuritor, şi devine puţin câte puţin un personaj care merge braţ la braţ cu Galip în căutarea sa.
Subiectul cărţii este dintre cele mai simple posibile, spre deosebire de Mă numesc roşu, unde se suprapuneau prea multe situaţii, planuri, voci. Cartea neagră este foarte uşor de urmărit: Galip găseşte într-o zi pe neaşteptate un bilet de la soţia sa prin care îl anunţă că l-a părăsit. În acelaşi timp dispare şi fratele ei vitreg, Celâl. Este deci doar o coincidenţă că cei doi au dispărut în acelaşă timp?
Căutarea lui Galip o priveşte pe Ruya, si este inspirată mai ales din romanele poliţiste pe care le citea Ruya, romane pe care el le dispreţuia. Se pare că Galip nu o urmăreşte doar pe Ruya, ci şi trecutul acesteia, pe fostul soţ al Ruyei. Galip se iluzionează singur, închipuindu-şi şi lăsând pe toata lumea să creadă că Ruya e acasă, bolnavă în pat. Celălalt personaj, Celâl, este mai degrabă creat prin articolele sale, el nu apare efectiv decât prin scrisul său. La fiecare al doilea capitol, apare un articol scris de Celâl, în care ne poartă prin locuri cheie din Istanbul, locuri pe care nu le-a ales întâmplător, şi care au mare legătură cu chestiuni de identitate. Uneori avem impresia că ceea ce îl obsedează cel mai mult este nu doar identitatea oraşului, ci şi a lui. Oricum Pamuk îmbină aproape perfect cele două.

Oraşul devine un el sau ea, depinde de situaţie, este atât de personalizat încât am avut tot timpul impresia că în loc să mă pierd în povestea Ruyei, mă pierd în povestea unui oraş controversat, un oraş care e la limita dintre est şi vest, un oraş murdar, inundat, dar cu farmec tocmai pentru că a scormonit o mie şi una de poveşti. E clar un roman despre identităţi. Galip, la rândul său, e mai întâi un soţ îngrijorat, apoi devine brusc un detectiv pierdut pe străzile Istanbulului, pentru ca în final să devină Celâl,adică să scrie rubricile sale la ziar.

Astfel Istanbulul se pierde în poveştile sale, Galip se pierde în poveştile scrise de Celâl, Ruya e doar un personaj, iar in final ai impresia că personajele îşi schimbă costumele între ele ca la teatru între acte. Mi-a plăcut mult ce spune unul dintre personaje...„pentru că în perioada aceea nu făceam decât să citesc, pentru că nu visam decât despre ceea ce visam, pentru că în acei şase ani nu trăiam decât cu gândurile şi cu vocile autorilor pe care-i citeam. Dar nu am reuşit de-a lungul acelor şase ani să fiu eu însumi. Eu nu eram eu şi poate de aceea eram fericit.”