Căsuțele de la Șotron...
Una dintre elevele mele îmi aduce aminte azi de cât de mult îmi displăceau cărțile când eram ca ea. Nu numai că nu citeam niciun rând în plus decât ce era strict pentru școală, dar nici măcar nu eram curioasă să văd ce citește sora mea pe care o vedeam tot timpul răsfoind câte ceva. Și de ce? Pentru că nu-mi ajungea timpul să mă joc! Daca e să mă gândesc la unul dintre lucrurile care au contat cel puțin la fel de mult ca și casetele, atunci, mă gândesc la joacă. Nu eram genul de copil care să socializeze prea mult, chiar deloc, îmi aduc aminte că în clasa I am venit cu bomboanele înapoi acasă pentru că mi-a fost rușine să le scot din ghiozdan. Astfel, singura modalitate de a socializa a devenit jocul. Firește, preferam jocul individual, la început, cred că cea mai mare bucurie a fost când am aflat că am rubeola, și că voi sta două săptămâni acasă, timp suficient să-mi satisfac toate fanteziile în materie de joc.
Majoritatea copiilor au un prieten imaginar, eu nu am avut, în schimb, am avut cei mai buni tovarăși de joacă, mai târziu. Am avut parte de tovarăși de joacă deosebiți, cu care am avut cele mai nebunești idei, de la fuga de acasă, pentru care am primit singura bătaie de care îmi amintesc conștient, până la accentuarea simțului de team shared responsibility, adică eram în stare să spun orice minciună ca să câștig ore în plus de joacă.
Din copilul timid căruia i-a fost rușine să împartă colegilor bomboane, am ajuns copilul care se juca fără jenă oriunde, oricând, și, și mai grav, cu oricine!
Dintre jocurile care m-au făcut om mare, cred că Șotron era preferatul meu pentru că, neavând o cameră doar pentru mine, era singurul joc în care puteam să revendic căsuțe care deveneau interzise pentru ceilalți jucători.
Nu întâmplător romanul preferat din toate timpurile rămâne Șotron, tocmai pentru că Julio Cortazar este singurul care construiește prin intermediul jocului o adevărată metaforă pentru ceea ce am fost și suntem.
Șotronul e ca o lecție de viață pe care copilul o învață inconștient. De la Șotron am aflat că pietrele pe care le alegeam erau de fapt deciziile pe care le-am luat mai tarziu, eu alegeam pietrele pe care le puteam controla cel mai bine, exact cum am făcut și cu deciziile.
Mă concentram foarte tare când trebuia să arunc piatra, la fel în orice situație din care trebuia să ies cu orice preț cu succes. Cu țopăitul a fost ușor, și în joc și în viață, am trecut prin toate formele de învățământ care să scoată din mine tot un om dedicat sistemului culmea, deci mi-am dat silința să sar din pătrat în pătrat fără greș. Doar că, la ultima căsuță, trebuie să pui picioarele jos, ca o asumare a deciziilor luate, jucătorul trebuie să recupereze piatra stând cu spatele, ceea ce e destul de stresant, comparabil cu fiecare situație când a trebuit să mă dau peste cap ca să obțin ceva.
Nu întotdeauna reușeam să parcurg șotronul fără greșeală, ca să pot revendinca o căsuță, și să o fac teritoriu interzis pentru restul, dar atunci când reușeam, bucurie mare! Orice căsuță câștigată era o satisfacție imensă! Adică îmi dădea suficientă energie cât să țopăi fără rost zile întregi până la epuizare, până când era musai să joc să joc din nou Șotron.
Partea faină a jocului e că orice ai face, deși clișeul spune never look back, tot te întorci de unde ai plecat și treci prin căsuțele pe care săreai atât de încrezător mai devreme. De ce mergem înapoi? Pentru că altfel nu am putea înțelege de ce am lovit linia dintre căsuțe, adică de ce am greșit.
No comments:
Post a Comment