Pe post de secundar

Ieri la standul școlii din cadrul targului Edu Fair dintr-un centru comercial.


În timp ce eu discut filantropie cu cei de pe acolo (era un târg caritabil, totuși), o doamnă se așează nestingherit pe scaunul meu. Am crezut că vrea doar să se odihnească un pic, că doar era căldură mare. Așa că, nu am deranjat-o pe doamnă vreo 10 minute, după care m-am gândit că poate chiar vrea ceva de la mine. Mă duc hotărâtă să-i fac pe plac, când colo dau peste o bătrânică la vreo 75 de ani care se bucură foarte tare când vede că-mi iau un alt scaun și pur și, fără să mă intereseze vreun detaliu (am dedus că sigur că nu are nici copil, nici nepot de școală), am întrebat-o....

Eu: Ce mai faceți?
Ea: Îmi aștept prietena, tot profesoară ca și mine, să mergem să mâncăm o pizza. Știi tu că la pensie nu prea ai prea multe de făcut.
Eu: Da, ce ați predat?
Ea: Franceză, timp de 35 de ani, și după, încă 10 ani pentru că mi-a plăcut prea mult.
Eu: Wow...încep să mă simt mică de tot...
Ea: Vai da ce bine că ești tânără..nici nu poți să-ți dai seama cât de mult înseamnă asta..
Eu: Îmi dau seama!
Ea: Nora mea zice că am metode învechite...nu mă lasă să-l învăț pe nepot franceza. Îți dai seama?
Eu: Orice limbă e un plus pentru oricine
Ea: Știu, da nora mea e din soi rău!
Eu: Poate doar nu realizează..
Ea: Nu știu cum l-o îmbrobodit pe fiul meu, doctor, chiar nu înțeleg..nu mă poate vedea
Eu: Da, au trecut ceva ani totuși..
Ea: Păi vreo 16 cred...
Eu: Așa deci, în cazul acesta, e subiectiv, clar. Nora d-voastră nu vă suportă, nu-i așa?
Ea: Nici eu nu aș fi spus-o mai bine! Da, nora mea mă urăște! E de soi rău!
Eu: Ce trist!
Ea: Dar nu e trist deloc! Probabil așa trebuie să fie, probabil, pur și simplu, există oameni care nu te lasă sub nicio formă să ajungi la ei, să-i descoperi, să te atașezi de ei, ea e una dintre acei oameni..
Eu: Copiii o iubesc?
Ea: Este părinte totuși, probabil că nu și-a pus niciodată problema.
Eu: Bine, dar simplul fapt de a te numi părinte, nu te face neapărat iubit instant, nu?
Ea: Nu știu, probabil că te face, până la un moment dat.
Eu: Probabil că nu, dar asta e o altă poveste deja...


Ea: Ce puține știți voi despre ceea ce a fost....doar povești repovestite...
Eu: Știu exact atât cât mi-am dorit să aflu! De ce să dezgropăm trecutul acum?
Ea: Pentru că ești tânără, dar trebuie să știi cum au fost lucrurile...
Eu: Dar, știu, atât cât am trăit, și cât am vrut să aflu.
Ea: Nu e suficient!
Eu: Pentru mine e! Mă obosește să știu atât de multe lucruri despre mine, sau despre alții, nu sunt deloc curioasă! Nu cred că faptul de a discuta despre lucruri, de a povesti altceva decât povești, te ajută într-un fel sau altul.
Ea: Și poveștile cum ajută?
Eu: Poți să decolezi în voie...fără explicații. Cel mai mult îmi displace să mă justific...e și cel mai greu lucru probabil...dar eu sunt o comodă..deci
Ea: Să știi că și lectura e o justificare
Eu: Știu
Ea: Crezi asta?
Eu: Câteodată... E mult prea complicat să vorbești despre tine însuți, eu nu aș fi putut face niciodată ce ați făcut d-voastră. E atât de simplu să vorbești despre cărți, chiar dacă acea carte ești chiar tu de fapt.
Ea:Uite mi-a venit prietena pe care o așteptam...
Eu: Poftă bună!
Ea: Mersi!