Cât de greu poate fi? Intimacy by Hanif Kureishi

Am citit recent o carte destul de controversată până la urmă-Intimacy/Hanif Kureishi- o carte despre ceea ce se se întâmplă, cel puțin teoretic, în mintea unui bărbat care se decide să-și părăsească cei doi copii + concubina.

Nu știu dacă e neapărat o temă recurentă în literatură sau dacă i s-a acordat o oarecare importanță până la acest roman-cert este că în mare ceea ce am citit eu până în prezent, evocă de regulă perspectiva feminină, melodramatică, cel mai frecvent, asupra unei despărțiri, fie ea de orice natură.  E aproape dovedit că dacă nu lași nimic în urmă, în trecut, e foarte greu să faci loc noului. Mulți consideră că a merge înainte este oarecum o infidelitate în sine-față de alții, față de trecut, față de vechiul tău sine.  

În acest sens Kureishi crede că cel puțin fiecare zi ar trebui să conțină astfel de infidelități deoarece ar fi un act ce ar garanta o speranță de viitor – o declarație a faptului că lucrurile nu pot fi numai diferite, ci și mult mai bune.  Evident ceea ce am spus mai sus mă face să mă gândesc inevitabil la cei pe care i-am văzut oarecum depresivi în cea mai mare parte a timpului, firește e lucrul pe care reușim să-l ascundem cel mai bine cred, mai ales atunci când acceptăm această condiție a existenței ca pe ceva extrem de firesc- se întâmplă atunci când insiști ca un lucru să nu se schimbe extrem de mult, sau când e aproape imposibil să te desprinzi de ceva ce nu mai face de mult timp parte din viața ta. Cam acestea sunt sentimentele pe care Kureishi reușește să le expună destul de sincer- în fond, chiar dacă probabil nu e neapărat în trend cu tendințele literare, pentru mine, a scrie înseamnă a reuși să fii sincer- se întâmplă destul de rar- cred că este minunat atunci când reușești să înțelegi sinceritatea cuiva.

So…is this all you get? Is this the most there could be? –cred că m-am gândit foarte mult la aceste întrebări-nu cred că romanul se vrea a fi neapărat  introspecția unui bărbat, ci și o cugetare asupra acestor întrebări. Adică, cât de mult vrem de fapt de la o relație? În ce vrem să se transforme o relație? În ce nu vrem să se transforme? De ce se ajungem inevitabil în acel punct în care fie rămâi forțat de circumstanțe, context și comoditate, fie ieși-deoarece calitatea iubirii nu poate fi neapărat măsurată cantitativ-în durată-

Suntem susceptibili iluziei- aceasta e oarecum o certitudine- personal am trait din iluzii o mare parte din viață-și nu mă îndoiesc că iluziile reprezintă niște credințe oarecum înnăscute.

Una dintre ideile lui Kureishi este că minciuna ne protejează până la urmă, că a minți este aproape un act de bunătate, că o lume fără minciună este ceva imposibil, chiar și în condițiile în care minciuna hrănește și mai intens sentimentul de singurătate.  Este un paradox cu siguranță, o idee controversată, ca și cartea în sine….so this is it-a book about the whole business of people trying to live together.

Sign out for a year

Acum vreo doi ani mă întorceam dintr-o călătorie care devenise deja rutină, veneam înapoi cu regretele de rigoare, dar, obișnuită fiind să o iau de la capăt aproape inconștient s-au dus naibii și regretele și regăsirea din Cape Cod, și m-am trezit într-un tren venind din București spre Cluj, citind cartea lui Liz Gilbert. Cât m-a afectat la momentul respectiv, nu prea îmi aduc aminte, probabil că am și scris ceva pe fostul meu blog, dar cert este că în tot timpul acesta ceva din mine a rămas acolo, și numai rutina zilnică mă împiedică să mă gândesc la destinații cel puțin la fel de pitorești ca acelea. Am cochetat și cu ideea de turist de doi ani încoace și mi-am făcut poftele prin Paris, Londra, Barcelona și altele...dar nimic nu se compară cu ideea de a fi plecat ca să faci altceva, nu neapărat să vizitezi, să încerci să descoperi alte lucruri, și nu neapărat pe sine, să descoperi locul nu prin ochiul turistului, și nici al localnicului...ceva între cele două.

Așa mă gândeam eu citind cartea lui Liz, și așa mă gândeam și în seara asta, când m-am întors din Polus după vizionarea filmului. Este foarte comod să vizionezi un adevăr despre tine proiectat în altcineva și să privești cu cea mai mare seninătate cum și universul tău este de fapt în ruine, dar totuși, continuăm să fim nefericiți împreună decât fericiți separat. Este un paradox, este un adevăr cu care m-am întâlnit de prea multe ori, și de cele mai multe ori în ultimele luni. Scuza care scuză mijloacele este că de obicei un cuplu are prea multe de împărțit, astfel încât cei doi ajung să se reflecte în niște dulapuri pline ochi cu haine, sau în lucruri aparent fără altă menire, decât să-ți facă viața mai ușoară.

Ei bine cam așa stau lucrurile și în filmul care o are ca protagonistă pe Julia Roberts. Fie că e Italia, fie că e India, fie că e Bali, ideea e locul face diferența, nu e același lucru să meditezi din balconul unui bloc din manaștur, sau dintr-o casă în stil Bali, sau chiar într-o Romă mereu nostalgică. Nu este același lucru, deci nu se pot compara deciziile pe care le poți lua într-un asfel de loc și deciziile pe care le iei în pripă în apartamentul ticsit de lucruri, decizii pe care le iei în grabă, în dezordine. Deciziile second, deciziile neutre, care nu te fac mai fericit, dar nici mai nefericit, deciziile pe care le regretăm timid sunt cele care ne fac viața nici mai bună, nici mai rea, nici mai interesantă, nici mai pasională.

Problema e nu toți putem da sign out pentru un an și log back in un an mai târziu, cât de mult am putea regreta acest lucru, sau cât de puțin...there is just one way to find out...

Nonsens

Pare incredibil că atunci când ţara întreagă e în criză, şi eu să fiu în criză: de spaţiu, timp, porcină, vacanţe, joburi, şi mai nou de prieteni. Pentru că printre crizele astea nu mai e timp să conştientizez că-s în criză cu totul. Deocamdată, din cele şapte zile, şapte mă trezesc complet insuportabilă, cu gândul la a o şterge cât mai repede de aici. Sunt sigură că nu sunt singura care are astfel de intenţii, e de ajuns de citit blogul lui Badea, care e deja cel mai tare lider de opinie din ţară, şi nu m-aş mira să declanşeze şi alte reacţii, decât verbale.Oricum, cum spuneam sunt în criză totală, şi primul semn este că mă trezesc în fiecare dimineaţă cu un chef nebun de a enerva pe oricine se nimereşte în preajmă, de a asculta orice prostie, de a scrie orice tâmpenii.Criza de timp: nu mai fac diferenţa între ce e necesar şi ce nu e, deci, pierd mai multă vreme cu ce nu e necesar, şi ce nici măcar nu-mi face plăcere, o fac mai mult din inerţie, şi pentru că mă aflu într-o perioadă în care nimeni nu riscă să nu-i placă ceva. Aşa că, în loc să clocesc de lene, mă agit într-una, total normal pe meleaguri mioritice, doar că, total gratuit.Criza de bani: salarii întârziate cu nemiluita, plus se preconizează că din toamnă devin bugetară, iar cum ţara e aproape în faliment…nu mă văd bine.Criză de spaţiu: chestia cu sufocarea e pe bune! Nu mi-aş dori nimic mai mult decât o cameră suficient de mare, cu o bibliotecă suficient de încăpătoare pentru toate nimicurile şi valorile mele, un pat din care să nu mai cad în fiecare seară, cu un birou, puţin mai mic decât cel pe care îl am, ca să fiu mai puţin dezordonată, şi evident deja visez.Criză de joburi: asta e punct sensibil, care mă irită tot mai tare.Criză porcină: un nou pretext ca să nu ne mai gândim la criza care e pe bune!Criză de vacanţe: departe de mine gândul în luna mai că nu voi merge în vacanţă, se materializează tot mai mult gândul, prinde forme şi deja mă văd sclavul muncii până anul viitor cel puţin, când singurele vacanţe vor fi pt susţinerea celei de-a doua disertaţii, că se pare că eu termin în fiecare an câte ceva, până când o să termine ele cu mine.Criza de prieteni: există momente în viaţă când ai impresia că cei care te înconjoară, cu care îţi petreci o mare parte din timp, cu care te distrezi, cu care râzi pe la colţuri, cu care ieşi la filme, cu care te plimbi prin parc, cu care pleci în excursii, cu care bei cafele, cu care faci planuri, cu care te sfătuieşti…ei bine aceştia ţi-au fost poate prieteni, în altă viaţă parcă, cândva demult, când totul se învârtea în jurul lor, şi când orice părere era supusă votului, analizată până la măruntaie, ei bine prietenii de atunci nu mai sunt prietenii de acum, şi cei de acum nu vor mai fi probabil cei de mâine, cu una, două excepţii poate. Şi se mai întâmplă să te mai şi întâlneşti măcar întâmplător cu aceştia care ţi-au fost prieteni şi să constaţi că nu mai eşti la fel de amuzantă, la fel cum te ştiau, pur şi simplu la fel, dar ce ştiu ei prin câte ai trecut de când ne-am dat uitării reciproc? Foarte puţin probabil, şi cu atât mai puţin poţi să povesteşti la o cafea, cum să rezumi ani întregi într-o cafenea, vreo două ore, când atunci ai chef de căzut într-o melancolie de septembrie, cum să te gândeşti atunci dacă suntem fiinţe reciclabile sau nu, dacă ne-am schimbat sau nu, nu mai contează pentru prezent şi pentru anii care au trecut şi în care ne-am comportat ca şi cum nici nu am fi existat vreodată unii pentru ceilalţi.M-aş simţi mai liniştită dacă ar rămâne doar o criză, creată de Media, de limbaj, de mine, de iulie, ce nu aş da să fie doar o criză, nu un butoi cu pulbere gata să explodeze.