Noaptea soarelui răsare

Se știe că sunt oarecum puțin dependentă de librării și că nu mă pot abține nici măcar atunci când merg doar cu intenția de a cumpăra o carte pentru altcineva să nu ies și cu ceva pentru mine. Aproape că reușisem să ies doar cu cadoul, când am văzut ultima carte a lui Ovidiu Pecican, Noaptea soarelui răsare,o carte despre circul care se petrece in mintea unui bărbat trecut ușor de 30 de ani în fața unor circumstanțe care i-au dat prilejul să scrie despre bilanțul amoros din viața lui. 

Nu cred că am citit până acum o carte scrisă de un bărbat, despre un bărbat  în special. Cu siguranță nu este destinată bărbaților, deși ar fi interesant de văzut care ar fi punctul de vedere al unui  cititor masculin legat de tot travaliul psihotic prin care trece personajul principal la aflarea veștii că va avea un copil-cu Imberia. 

Toate acestea pe fundalul unui Cluj-foarte familiar-care asistă la dramele imaginare ale personajului, dar și pe fondul meseriei pe care o practică-profesor de istorie. Pe parcursul lecturii am avut sentimentul că acest roman seamană extrem de mult cu un alt roman –Waterland (Graham Swift). De ce am avut impresia aceasta? În primul rând pentru că avem tot două personaje masculine, profesori de istorie. Ambii relateaza întâmplări din prezent pe care încearcă să le înțeleagă prin prisma trecutului-care nu e nici el foarte îndepărtat- întâmplări care ajung să-i definească pe ambii sau prin care ambii speră (fără prea multe șanse, cred) să atingă un alt fel de autocunoaștere. Nici personajul din Waterland nu cunoaște paternitatea (ei bine nu știm exact ce se întâmplă în cartea lui Pecican) și aș tinde să cred că nici Edu nu o va cunoaște în cele din urmă. 

 Edu are nevoie de ani mulți până să învețe meseria de bărbat, pe care de altfel nu ți-o predă nimeni-și se poate lăuda cu ceva triumfuri a căror concretețe este explicată în cel mai mic detaliu. Exibiționismul lui nu cunoaște limite și face carieră pe două planuri. Este un Don Juan pierdut într-o epocă caracterizată de “reflexul etern, prudent, paranoic, de a nu vorbi nimănui despre nimic. “ (pag. 151), o epocă în care “minciunile devin niște versiuni ale adevărului care chiar s-a întâmplat” (pag. 200). 

În cele din urmă Edu nimerește pe unul dintre ”coridoarele în pereții căruia viața te împinge cu putere și, în timp ce avansezi, constați că se îngustează tot mai mult, că te prinde acolo și nu-ți mai permite să înaintezi, că te inchide într-un colț obscur, zidindu-te definitiv, tăindu-ți aerul și lumina....Ce puteam face? Ce era de făcut?”(pag. 190)

Cam despre asta era vorba- Ce e de făcut acum? După recensământul aventurilor și al relațiilor- ce era de făcut-încearcă să-și răspundă la întrebare din toate unghiurile posibile, în toate epocile posibile-în fond doar e profesor de istorie-

Edu își trăiește astfel confuzia, indecizia și lașitatea până ajunge în stadiul în care începe oarecum să se îndoiască de condiția lui de bărbat-din care vrea să-și dea demisia dacă se poate sau să caute răspunsuri la propriile întrebări la altcineva-ca mai apoi să selecteze cele care îi convin cel mai mult. 

În final-ca și în Waterland, viața nu e decât o lecție de istorie-în care nimic nu e definitiv pentru că pur și simplu nu știi niciodată dacă ceva s-a terminat pe bune sau dacă îți va mai apare după colț, când te aștepți mai puțin. 

Mi-a plăcut descrierea hiper realistă a Oszer-ului- „Dintre locurile populare ale Clujului, oraș amestecat cu gust de imperiu mustăcios, teutonic, a cărui marcă putea fi un ardei iute roșu sprijinit de o halbă cu capac, dar și coclit pe margini, pe zone compacte de o anumită întindere, prin amestecul de beton și fiare în stilul postbelic al cenușiului dictaturii, târgul de vechituri, Oszer-ul, se detașa ca unul dintre furnicarele vitale ale fiecărui weekend (pag. 241)”

„DA”-ul este pe bune?

Este aproape un lucru cert că nu trece o zi fără să aud în jur vorbindu-se despre căsătorie ca instituție, despre cupluri căsătorite, despre pregătiri de nuntă sau despre motivele care îi împing pe oameni spre pasul acesta. Cu toate acestea, nu cred ca acesta este motivul pentru care am început acum vreo trei săptămâni să citesc continuarea bestseller-ului -Eat, Pray, Love-și anume Committed. O luasem inițial pentru o prietenă foarte bună și la câteva zile după, m-am trezit la rândul meu că mi-o iau. De ce o carte despre căsătorie și istoria ei? Despre felul în care este percepută căsătoria la diferite popoare? Despre modul în care Liz Gilbert își caută sensul viitoarei căsătorii? Sau justificarea pentru o nouă căsătorie? 

Liz Gilbert începe prin a nega într-o oarecare măsură necesitatea căsătoriei și un număr foarte mare de pagini este de-a dreptul reticentă. De fapt, întreaga carte este probabil o modalitate de a-și depăși propriile temeri, prejudecăți vis-a-vis de subiect. Se împacă cu această instituție? Aparent da-dar nu a fost o joacă de copii. 

Ceea ce mă irită probabil cel mai mult cu privire la acest subiect-Căsătoria- este faptul că, spre deosebire de primii europeni creștini care se căsătoreau într-un cadru relativ privat, îmbrăcați în hainele de zi cu zi,  acum accentul cade nu neapărat pe ceea ce ar trebui să lege două persoane vreodată în viață, ci pe nunțile fastoase și pe mireasa în alb-concepte/trend-uri care au apărut în Europa abia în secolul al XIX-lea, când regina Victoria a generat un adevărat trend alegând să poarte la nuntă o rochie albă. Înainte de evenimentul cu pricina-nunțile erau în limitele bunului simț al normalului și erau păstrate în mare parte în sfera privată-acolo unde le este locul. 

De ce o căsătorie în locul unei relații? În afară de motivele de natură strict financiară-care mă dezgustă de-a dreptul, căsătoria apare ca o nevoie constantă de împlinire, așa cum o explică Aristofan. Suntem probabil acele ființe incomplete de care vorbea Aristofan atunci când a încercat să explice de ce noi oamenii avem dorințe atât de puternice, de ce suntem aproape constant în căutarea unui acel altcineva care să ne completeze existența-unul dintre motivele care stă irevocabil la baza motivației pentru căsătorie. Aristofan povestea că demult, oamenii nu arătau așa cum arată ei azi; el spunea că oamenii au aveau două capete, patru mâini și patru picioare-două ființe contopite într-una singură. Existau trei posibilități, în funcție de ceea ce se potrivea mai bine fiecărei ființe în parte: masculin/feminin, feminin/feminin, masculin/masculin. Se spune că atunci oamenii au devenit deosebit de mândri și Zeus a decis să despartă oamenii în două ca formă de pedeapsă. De atunci încoace oamenii au trăit cu sentimentul că sunt oarecum incompleți, că atunci demult, ne-am pierdut jumătatea-jumătate pe care o iubeam aproape mai mult decât pe noi înșine. Astfel, undeva în subconștientul nostru există mereu iluzia/speranța că într-o zi ne vom reîntregi, că într-o zi ne vom găsi jumătatea pierdută. Faptul că nu ne-am găsit neapărat jumătatea prin căsătorie o dovedesc numeroasele divorțuri. De altfel, Aristofan însuși continuă prin a sublinia faptul că reîntregirea prin dragoste nu este posibilă pentru că suntem prea distruși ca specie pentru a putea să ne refacem vreodată și că, deși găsim nenumărate jumătăți de-a lungul vieții, în final rămânem tot cu noi înșine-mai mult sau mai puțin. Sau mai rămâne opțiunea ilustrată de o prietenă de-a lui Liz, și anume autoalegerea-te căsătorești cu propria viață. Uneori viața e într-adevăr de mântuială-dar facem tot ceea ce putem. Există oameni, așa cum remarca Liz, care vor rămâne căsătoriți toată viața doar de dragul principiilor sau al jurămintelor-nu neapărat pentru că-și iubesc perechea. Au făcut o promisiune unei persoane și probabil nu ar reuși să trăiască împăcați dacă și-ar călca o astfel de promisiune.

Nu cred că am întâlnit căsnicii cu adevărat perfecte-care este oricum o noțiune abstractă și relativă. Nu cred că este posibil așa ceva. Dar pot spune că am observat foarte multe căsnicii din afară, începând cu cea a părinților mei poate-care da, se încadrează perfect într-un anume tipar-acela al neîncălcării jurămintelor. Nu știu cât de importante au fost alte aspecte pentru ai mei, dar cu siguranță ceea ce admir eu cel mai mult la ei este faptul că au reușit să rămână loiali unor principii. Firește, nu se știe niciodată ce se întâmplă în spatele ușilor închise, deci nu poți judeca dacă un cuplu este neapărat fericit în căsnicie sau nu. Dar judecând după aparențe-da pot spune că aparențele nu sunt întotdeauna înșelătoare-și că uneori ele chiar reflectă proiecțiile celor care le afișează-și asta cât se poate de clar. Deci judecând după copertă, pot spune că am văzut căsnicii, care deși recente, seamănă deja cu niște relații asumate, învechite, plictisite, prăfuite, modelate perfect după realitate, după convenții, după principii, după tot ceea ce este deja prestabilit, acceptat și prescris. Nimic mai simplu. Nimic mai ușor decât să te încadrezi perfect în niște tipare-pattern-uri care devin repetitive, monotone în care nu mai regăsesc persoanele care erau înainte de căsătorie. 

Probabil asta mă frământă de foarte multe timp-dacă aceea persoană cu care ne-am căsătorit reprezintă într-adevăr jumătatea noastră, atunci de ce persoanele care formează un astfel de cuplu căsătorit ajung să fie ingerate de propria comuniune, de propria intimitate?

  

No Comment

After some time. Alice arrived at a fork in the road. The road divided into two roads, one on the left and one on the right. Between the two roads was a tree. In the tree sat the Cheshire Cat.

‘Which road should I take?’ asked Alice. The Cheshire Cat smiled and replied, ‘Where do you want to go?’

‘I don’t know’, Alice replied.

‘In that case, said the cat, it doesn’t matter’.

From 'Alice in Wonderland'

The right kind of green?

How many times has anyone been in the search of the right kind of green? How many times has anyone ever thought that they’ve lost the right kind of green? Or maybe never found it? Or maybe found it without realizing it was the right kind of green?

How many times has anyone stepped out of the gravel path just to wonder at the green or maybe to try to find it?

Right kind of Green=that ‘green’ that makes one smile without any reason, that green which makes one jump for joy, that green which means ‘new philosophy’, that makes one realize that staring at the green or into somebody’s else might be similar, or that green that simply makes your day and maybe makes you feel you belong somewhere else.

Found it? The thing is that most of us find it but only realize it once they moved on with ‘another’ kind of green. It’s hilarious that sometimes the journey may start with the right kind of green but then before the journey ends one slowly realizes that on the way back the green is gone.

’Watermelon and beer’ or ’On revient toujours a ses premiers amours’

Of course I can’t imagine any summer without both! will always keep in mind the image of my grandparents carrying watermelon from the market early every single morning, so this is how August would normally pass back some 15 years ago, with me hanging out and eating watermelon for as long as possible. It was the ‘thing’ that would bring as all together, we would ‘’assess’’ the quality, the sweetness of the watermelon on a daily basis, we would invite neighbours over to try it.  Sometimes I think that as a teenager I would be much wiser about my simple silly life in general, much more than I am right now, simply because then you don’t have too much of a background to compare things against, and you still wonder at things, and you still think that you may still get as many tries as possible, or eat as much of watermelon as possible. What about the beer then? Definitely not the case of the time, not at all, however they seem to have the same effect on me somehow and the same status in a way. What does it feel like? Beer is simply as a summer dream, one that starts on a hot July night and ends when September comes.  What does summer do to people?  Except for the watermelon and beer, it links people, it creates memories, it probably makes people imagine more than usual, it certainly makes one fantasize, and it mostly generates a sort of dizziness, however one certainly feels happier and more alive.  But that’s intricate! Cuz it makes one realize that one needs so little to be happy in the end: watermelon.

viata e in alta parte

Kundera e de-a dreptul diabolic, adica iti deranjeaza existenta  cand ti-e lumea mai draga, sau cand astepti un autobus vreo sapte ore intr-o autogara unde prin fata ochilor ti se afiseaza tot la fiecare doua minute fete noi, si unde auzi tot la a doua persoana o alta limba decat engleza. Si ai doua optiuni: fie sa te cufunzi in lumea lui Kundera, fie sa privesti. Si exista mai multe moduri de a privi, si daca esti in situatia data mai sus, cel mai probabil vei vedea oameni butonandu-si smartphone-urile de zori, fie mimand cititul pe un kindle. Asa ca in situatia asta, tot ceea ce poti face este te cufunzi in lumea lui Kundera, pentru ca oricum “viata e in alta parte”, nicidecum vazuta prin prisma celor care perinda prin fata ta, parca nederanjati de nimic. Oare de aceea mi-a fost atat de nesuferit in acel moment Kundera?

Pentru ca doar el putea sa spuna ca de fiecare data cand vei pleca de acasa vei simti mereu o privire dezaprobatoare care te va striga sa vii inapoi! Si care mai apoi spune ca desi vei fi departe, tot vei simti atingerea zgarzii pe ceafa ta?

Si ce vrea? Doar sa nu rupi lesa, pe cat posibil, da poti sa pleci, poti sa te zbati, dar atata timp cat nu rupi lesa, atat timp cat nu parasesti totul pentru o alta viata,  totul pare sub control. Trebuie sa recunosc ca in acest roman ni se asterne in fata o teorie care necesita prea multe argumente pentru a fi contestata intr-un fel sau altul. Si anume faptul ca abia atunci cand ai curajul sa lasi in urma tot ceea ce te tine legat de viata ta de pana atunci, poti sa devii liber, cu toate ca simpla respingere a unei anumite forme de autoriate nu te face neaparat mai liber, ci doar nascandu-te nestiind din cine, ca “un ou aruncat in padure”. Si astfel dupa 7 ore de asteptare intr-o autogara, iti dai seama ca poate viata ti se desfasoara tocmai acolo unde nu esti pana la urma, si ca tot asteptand sa inceapa, de fapt ea trece intr-o cu totul alta parte iar in final te intrebi oare care o fi diferenta intre ‘viata cronologica’ si ‘existenta’ in sine. 

Ghidul ipocritilor

Cu siguranta tot ne lipsea un “ghid al ipocritilor” ca sa-i mai recunoastem pe cei care trec netulburati printre noi cu toate atributele lor ipocritice, pe care nu se oboseste nimeni sa le semnaleze eventual.

Peter Demeny s-a gandit totusi sa le faca un profil psihologic, un profil in care s-ar putea sa ne regasim cu totii macar o data in viata.

Sotul/sotia ipocrita

“din cele spuse pana acum e limpede ca un ipocrit nu stie sa se indragosteasca si nici sa iubeasca” pentru ca ‘indragostirea’ necesita macar credinta ca nimic nu este mai important decat persoana spre care vezi doamne te ademeneste. Adevarat? Nu stiu ce spun statisticile dar ipocritul se ascunde lejer sub masca ipocriziei. Oricum sotul/sotia ipocrit/a isi va juca rolul pana la capat.

Copilul ipocrit

Capitolul acesta mi-a placut cel mai mult  pentru ca “orice copil inteligent isi da seama, la circa trei ani, care este rolul pe care jucandu-l, va putea evolua in lume”. Daca esti fetita, cu atat mai mult, privirea inocenta si naivitatea absoluta iti va deschide multe usi si inimi. Citind ma gandeam daca am jucat vreodata rolul acesta..fireste ca am facut-o si m-am bucurat de avantajele pe care le-a presupus la un moment dat. Am fost copilul model, ascultatorul absolut, vesnicul nevinovat.  Acum, privind lucrurile dintr-o alta perspectiva, mi-am dat seama ca imi plac la nebunie copiii zburdalnici, cuminti sau mai putin cuminti, strengari, dar si isteti, nu neaparat natafletii care se ascund sub masca copilului cuminte. 

Parintele ipocrit

Nu cred ca mi-am regasit parintii in acest capitol, ceea ce m-a bucurat oarecum, desi tata a avut niste porniri de ipocrizie cand incepea sa se laude cu meritele copilelor, eu una m-am scandalizat oarecum  si de atunci ‘tacere’.

Amantul/amantul ipocrit(a)

Deci daca ipocritul nu se poate indragosti si joaca rolul de sot, ce se intampla atunci cu amantul (a) ipocrit (a)? Cert este ca amantul (a) ipocrita va repeata constant “nu am iubit  pe nimeni, in viata mea”. Esti sigur (a) ca nu ai auzit ceva similar pana acum? Pentru ca este deja un loc comun, si este de-a dreptul alergic sa o auzi. Si daca mai auzi “nimeni nu este mai frumoasa ca tine, plus nenumarate ‘te iubesc’, atunci e clar, si “ea” va crede ca “el”, tata a “n” copii, si casatorit de ceva vreme o iubeste numai pe ea. Ipocritul promite fara menajamente, doar ca momentul in care isi va parasi sotia nu mai vine niciodata. Fireste, nicio problema, pentru ca promisiunile netinute nu reprezinta neaparat vreo temere pentru ‘ipocrit’.  Oricum ipocritul nu sfarseste prin a se indragosti de victimele lui, doar nu o fi Julien Sorel din “Rosu si negru”. Si nici noi suntem “Alba ca Zapada”, let’s face it..

Restul capitolelor…fratele/sora ipocrita, prietenul ipocrit (a)…nu mi se aplica neaparat pentru ca nu cred in conceptul de “cel (cea) mai bun (a) prieten (a) sau ce mai bun (a) frate/sora. Conform aparentelor, aceste persoane sunt langa tine doar atunci cand au nevoie, dar “ce sa facem? Asa e viata!”

Cat despre restul, ..ruda ipocrita, vecinul ipocrit, colegul (a) ipocrit (a), socrul (a), ginerele (nora) etc….sunt destui, pe gustul tuturor cred, deloc pe cale de disparitie, asa cum am crede initial. Dar oricum cu totii suntem ipocriti intr-o situatie sau alta, fie ca o facem intentionat sau nu, linistiti, suntem oricand gata sa ne punem masca de ipocriti si ne purtam ca si cum “nu ar exista nici urma de sinceritate, credibilitate sau consecventa.”

Sinceritate? Da e primul lucru pe care l-am observat in aceasta carte, fireste nu ne vom regasi in fiecare dintre situatiile prezentate, dar cel putin intr-una fiecare isi gaseste o trasatura de care poate nu este foarte mandru,  ipocritii sunt rareori demascati totusi. 

Consecventa? Fireste, ipocritii sunt destul de consecventi, in ceea ce priveste ipocrizia, rareori o schimbare neasteptata ii loveste. 

Credibilitate? Credulii pot incerca, dar s-ar putea sa ramana cam dezamagiti pentru ca ipocritii isi duc in continuare veacul printre noi.