Et comment vont les amours?

Fără îndoială tenisul nu e ca orice sport, ci ca orice relaţie, amoroasă, de prietenie, sau de orice alt fel. În primul rând e vorba de doi, şi dacă nu e vorba de concurenţa din start, atunci apare în mod sigur un complex de inferioritate pe parcurs dacă ratezi constant. Primul serviciu e mereu promiţător, mai nimereşti câteva mingi, adică câteva ieşiri reuşite, mai dai cu bota în lac de multe ori, şi atunci nu eşti neapărat în apele tale, mai arunci câteva în curtea vecinului, ceea ce înseamnă că de data asta cineva a sărit calul, situaţia revine aproape întotdeauna la normal în câteva secunde. Dar dupa prima repriză...adică prima pauză, te aştepţi să fie totul ca la început. Ghinion. De obicei joc cel mai prost în ce-a de-a doua jumătate de oră. Şi atunci o iei încetişor, poate, e oboseala acumulată, poate e altceva, poate e infatuare, poate e saturaţie, sau poate sunt de toate la un loc. De obicei joc pe reguli cu cei ce le cunosc, că altfel e prea mare efortul. Şi totuşi vara asta nu am jucat pe reguli deloc, destul de libertin aş zice, sau după cum m-a tăiat capul. Şi am avut o profă super la început de sezon, şi totuşi, se pare că am dat uitării orice sfat. Ca în orice relaţie, jocul merge de la sine, doar că mai puţin corect, coerent, cu mai multe stângăcii şi minci aruncate aiurea, aşa cum e fără reguli. Şi cum se termină un astfel de joc atunci? Se sfârşeşte ca între prieteni, doar cu mai puţine explicaţii decât de obicei, cu mai puţine regrete, sau poate cu un dram de încredere câştigat pentru atunci când o să joc pe reguli.
Un slogan maoist spune: putem să dormim în acelaşi pat, dar mereu visăm diferit. Relaţia, ca în joc, ne dă voie să fim împreună, dar în acelaşi timp jocul îţi permite să fii autonom, fiecare în partea sa a terenului. Şi totuşi, dacă eşti autonom, nu înseamnă că eşti împotriva lui, sau că suntem duşmani, dimpotrivă. Putem fii autonomi împreună.
Astfel că, nu am fost deloc surprinsă când am întâlnit un astfel de cuplu în romanul Le dimanche de la vie, de Queneau. Este vorba de un cuplu destul de ciudat, dar în acelaşi timp, realist, o relaţie între o femeie de peste cinzeci şi un tânăr ofiţer de 25.
Încă de la început, Julia, îşi propune să se mărite cu tânărul ofiţer, chiar şi împotriva lui, exact ca la tenis, îţi propui să câştigi chiar împotriva celuilalt. Zis şi făcut. Partea faină e când cei doi decid că nu există căsătorie fără lună de miere, sau lună de miere fără căsătorie, doar că pe Julie comerţul o ţine ocupată, aşa că, cei doi hotăresc la fel de senin, că măcar unul dintre ei trebuie să meargă în luna de miere, şi, fireşte, Valentin, este cel care va pleca singur în luna de miere, culmea autonomiei aş zice, asumată fără regrete, fără resentimente, fără suspiciuni, fără promisiuni. Fireşte, nu am putut să iau romanul decât în glumă, e inevitabil, autorul se joacă pur şi simplu cu situaţiile pe care le creează, cu frazele, cu personajele care nu sunt decât nişte marionete care joacă şi vorbesc după regulile lui. Oricare ar fi sfârşitul, personajul lui Queneau rămâne un naiv.

Istanbul, el sau ea?

M-am băgat din nou prin Istanbulul din zilele noastre de data asta, mai exact într-un alt roman al lui Pamuk, Cartea Neagră. Curiozitatea nu m-a împins niciodată până la graniţele reale ale Turciei, cel mult m-am oprit la romane, dar de data asta se pare că am intrat din plin în oraş. Fireşte, nu cred că o să am parte de coincidenţa pe care am avut-o în Anglia, adică să mă cazez fără să-mi dau seama exact în cartierul în care a poposit şi personajul lui Rose Tremain din Drumul spre casă.

Partea faină a fost când am dat tot la fel de întâmplător de kebaberia care a inspirat-o propabil pe autoare...în fine nu sunt fană a coincidenţelor, de aceea nu cred că o sa iau drumul Istanbulului în căutarea eroului rătăcit şi el. Pentru că exact despre asta este vorba: un erou rătăcit prin Istanbul. Istanbul e fără îndoială un oraş nemuritor, şi devine puţin câte puţin un personaj care merge braţ la braţ cu Galip în căutarea sa.
Subiectul cărţii este dintre cele mai simple posibile, spre deosebire de Mă numesc roşu, unde se suprapuneau prea multe situaţii, planuri, voci. Cartea neagră este foarte uşor de urmărit: Galip găseşte într-o zi pe neaşteptate un bilet de la soţia sa prin care îl anunţă că l-a părăsit. În acelaşi timp dispare şi fratele ei vitreg, Celâl. Este deci doar o coincidenţă că cei doi au dispărut în acelaşă timp?
Căutarea lui Galip o priveşte pe Ruya, si este inspirată mai ales din romanele poliţiste pe care le citea Ruya, romane pe care el le dispreţuia. Se pare că Galip nu o urmăreşte doar pe Ruya, ci şi trecutul acesteia, pe fostul soţ al Ruyei. Galip se iluzionează singur, închipuindu-şi şi lăsând pe toata lumea să creadă că Ruya e acasă, bolnavă în pat. Celălalt personaj, Celâl, este mai degrabă creat prin articolele sale, el nu apare efectiv decât prin scrisul său. La fiecare al doilea capitol, apare un articol scris de Celâl, în care ne poartă prin locuri cheie din Istanbul, locuri pe care nu le-a ales întâmplător, şi care au mare legătură cu chestiuni de identitate. Uneori avem impresia că ceea ce îl obsedează cel mai mult este nu doar identitatea oraşului, ci şi a lui. Oricum Pamuk îmbină aproape perfect cele două.

Oraşul devine un el sau ea, depinde de situaţie, este atât de personalizat încât am avut tot timpul impresia că în loc să mă pierd în povestea Ruyei, mă pierd în povestea unui oraş controversat, un oraş care e la limita dintre est şi vest, un oraş murdar, inundat, dar cu farmec tocmai pentru că a scormonit o mie şi una de poveşti. E clar un roman despre identităţi. Galip, la rândul său, e mai întâi un soţ îngrijorat, apoi devine brusc un detectiv pierdut pe străzile Istanbulului, pentru ca în final să devină Celâl,adică să scrie rubricile sale la ziar.

Astfel Istanbulul se pierde în poveştile sale, Galip se pierde în poveştile scrise de Celâl, Ruya e doar un personaj, iar in final ai impresia că personajele îşi schimbă costumele între ele ca la teatru între acte. Mi-a plăcut mult ce spune unul dintre personaje...„pentru că în perioada aceea nu făceam decât să citesc, pentru că nu visam decât despre ceea ce visam, pentru că în acei şase ani nu trăiam decât cu gândurile şi cu vocile autorilor pe care-i citeam. Dar nu am reuşit de-a lungul acelor şase ani să fiu eu însumi. Eu nu eram eu şi poate de aceea eram fericit.”

Mă numesc roşu

Mă numesc roşu, Orham Pamuk (Premiul Nobel în 2006) este într-adevăr un roman foarte complex, structurat pe mai multe dimensiuni, poate subiectul are iz de poliţist, dar mie sincer mi se pare departe de tipul acela de romane. În cazul acesta, tematica este total diferită şi este susţinută de o naraţiune foarte frumoasă.
Ce şochează încă din primul capitol? Monologul unui mort care zăcea pe fundul unui puţ. Ca să nu fim prea surprinşi de acest lucru, mai urmează alte monologuri, cel al unui câine, al culorii roşu, al unei monede de aur, al lui Satan, etc. Deci avem un narator care-ţi schimbă vocea în fiecare capitol, fiecare capitol e narat dintr-o altă perspectivă. La acestea se mai adaugă şi un spaţiu socio-cultural deosebit, Turcia în secolul al XVI-lea. Deci destul motive ca să te implici activ ca cititor. Dar tot ca cititor am fost indusă în eroare, ai vrea să crezi că scopul lui Pamuk este să descopere ucigaşul lui Delicat Efendi, iar mai apoi cel al unchiului. Ei bine, nu! Este şi acesta un aspect, dar se pare că naraţiunea se îndreaptă spre altceva.
Este în primul rând o poveste în care se îmbină religia musulmană, arta şi crima la curtea sultanului din Istanbul. Mai mult decât mister, este vorba de rolul artei în societatea musulmană, iar Pamuk tratează un subiect care este încă deschis interpretării în lumea contemporană.
Deci despre ce fel de artă e vorba? Pamuk ilustrează în acest roman cum se sfârşeşte tradiţia picturii miniaturiste în Turcia, picturi în care nu era folosită perspectiva iar figurile umane erau iconice, şi nu mimetice. Deci este vorba de o pictură opusă stilului occidental din acea vreme, iar romanul tinde să sublinieze contrastul dintre picturile veneţienilor şi cele musulmane. Problema stilului obsedează personajele, în cea mai mare parte miniaturişi ai sultanului. În percepţia miniaturistului, cu cât eşti mai priceput, cu atât eşti mai puţin original, lipsit de individualitate.

Astfel, odată ce miniaturiştii intră în contact cu arta occidentală, se produce o criză în rândul miniaturiştilor care trebuie să realizeze o carte pentru Sultan. Pe fondul acestui context, un miniaturist îl ucide pe altul, iar un fost miniaturist, Negru, se angajează să afle ucigaşul. Deci tema identităţii apare nu doar la nivel narativ, ci şi la nivel tematic, amplificată de misterul creat în jurul descoperiri ucigaşului. Nu aflăm ucigaşul decât foarte târziu deoarece, chiar dacă şi acesta are un monolog, totuşi vocile celor care fac povestea să înainteze nu sunt foarte distincte şi personalizate.

Ucigaşul este descoperit foarte banal, nimic ieşit din comun la un roman de aşa amploare. Deci, pentru mine este un roman despre artă, şi nu o poveste cu detectivi.
Pamuk se referă foarte des la orbire, orbire în sens propriu zis, şi orbire în sens metaforic. Se pare că pictura occidentală influenţează tot mai acut cultura şi ideologia islamică, de aceea majoritatea miniaturiştilor adoptau poziţia orbului pentru a evita orice acceptare a faptului că tradiţia miniaturistă va suferi schimbări profunde ce va influenţa nu doar ideologia, societatea, moralitatea şi chiar religia islamică.

Această atitudine de anti se vede mai ales la miniaturiştii care sunt împotriva semnării lucrărilor, împotriva portretelor, şi în general împotriva noţiunii de stil individual. Dar de ce se tem totuşi aceşti miniaturişti? De faptul că, datorită perspectivei din picturi, o moschee ar putea apărea în picturi mai mică decât este omul, mai mică chiar decât orice animal domestic.

Aceştia considerau că în pictură lumea trebuie să apară aşa cum o vede Dumnezeu (Allah), nu aşa cum o vede ochiul liber. Şi aveau dreptate să se teamă, narcisismul, păcat de moarte, se afla în plină ascensiune.

Când iubirea loveşte târziu

Nu ştiu dacă o femeie ar trebui să aibă experienţe de amor la vârsta a treia, dar se pare că Doris Lessing aduce problema în discuţie în romanul Love, again. Nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea unei proze scrisă de o naratoare feministe. Orice femeie single sau nu, are dreptul să simtă ca la douăzeci şi să se poarte ca la cinzeci. Deci Doris Lessing tratează în ultimul ei roman iubirea şi bâtrâneţea luate împreună, total opus percepţiei comune că iubirea apare doar atunci când eşti tânăr. În cazul acestui roman, o femeie de şaizeci şi cinci de ani este direct lovită de astfel de pasiuni, cele pe care le încerci ceva mai timpuriu. Primul lucru pe care poţi să ţi-l imaginezi este că o astfel de femeie care scrie piese de teatru şi gestionează activitatea unui teatru din Londra nu mai are energie pentru altceva şi, ca cei mai mulţi dintre noi, se identifică cu ceea ce face perfect.
Grupul de actori pregăteşte o piesă de teatru, Julie Vairon, care are un efect surprinzător asupra celor care joacă în ea, şi se pare că într-un fel sau altul influenţează viaţa celor care joacă. Julie, protagonista piesei de teatru nu e deloc o femeie ca oricare alta pentru epoca în care trăieşte. Ea este în primul rând o luptătoare, şi o feministă precoce care trece printr-o serie de aventuri alegând în final sinuciderea pentru a-şi justifica atitudinea faţă de viaţă şi relaţii. Julie nu este doar o feministă precoce, ci şi un tip de femeie Orfeu, periculoasă şi în acelaşi timp seducătoare. Julie întoarce cu susul în jos vieţile tuturor celor ce vin în contact cu ea prin piesă. Prima este chiar bătrâna Sarah, care se îndrăgosteşte de două ori de doi tineri, tineri care deşi sunt atraşi oarecum de ea, totuşi nu doresc să se implice mai mult. Sarah este centrul grupului de actori, gestionează şi coordonează mişcările tuturor, şi este înconjurată în mare parte de tineri, de aceea se simte precum o fantomă la un chef.
Sarah este şi ea o femeie interesantă deoarece mi se pare că e singura dintre cele pe care le-am întâlnit în literatură care îşi analizează obiectiv fizicul la 65. Ea e conştientă de decădere şi se simte umilită, melancolică. Cu toate acestea, începe dintr-o dată să-şi cumpere haine noi şi să se întrebe cum ar arăta dacă şi-ar face un face lift. Nimic surprinzător până aici. Ceea ce surprinde însă Doris Lessing este ceea ce camerele de filmat nu reuşesc să surprindă, şi anume faptul că astfel de femei pot ajunge foarte deprimate, o deprimare asemănătoare unei dureri profunde, cel puţin aşa reiese din roman.
Ceea ce m-a surprins cel mai tare este faptul că cele pasiuni ale lui Sarah nu sunt foarte bine conturate în afara imaginaţiei ei. Am avut impresia că nu e nimic real, şi că de fapt cei doi sunt doar nişte proiecţii în imaginaţia lui Sarah. Acest lucru sugerează că Doris Lessing nu şi-a propus deloc să insiste pe cele două personaje masculine, tot ceea ce contează este lupta unei femei în vârstă cu dorinţeşe sexuale neprevăzute şi total neaşteptate. Fireşte, Doris Lessing nu poate să rezume doar la acest aspect fără să se asocieze felul în care se derulau romantismele odinioară şi realitatea pe care o trăieşte ea. Doris Lessing atribuie şi artei şi felului în care percepţia despre artă se schimbă de la o reprezentare la alta. Julie Vairon, piesa care uneşte personajele romanului ajunge să-şi piardă din semnificaţie şi profunzime datorită reprezentărilor frecvente şi a transformării ei într-un muzical, cu scopul de a distra spectatorii. Probabil Doris Lessing a intenţionat o comparaţie subtilă între iubire şi destinul acestei piese sugerând că prima poate ajunge la fel de banalizare condusă de raţiuni complet diferite faţă de cele iniţiale.
Deci avem un roman care ne face să ne întrebăm cum putem gestiona sentimentele şi pasiunile atunci când ele par să ne domine, ne mai face să ne întrebăm de unde vin acestea şi cum de dintr-o dată pot dispare tot aşa cum au apărut...sau poate că de fapt, aşa cum titlul romanului sugerează, suntem condamnaţi să iubim iarăşi şi iarăşi.

Al cincilea copil, Doris Lessing

În drum spre Londra am sfârşit cu Doris Lessing, The fifth child, despre o familie care îşi propune cu orice preţ să fie fericită, să trăiască în mod tradiţional, să aibă cât mai mulţi copii, şi o casă cât mai mare.
Cuplul trăieşte visul timp de câţiva ani, timp în care se nasc cei patru copii, iar pe când cei doi vroiau să se oprească, vine şi al cincilea copil, care nu e deloc ca restul. De fapt, încă din timpul sarcinii acesta e un chin pentru mamă, iar după naştere devine un chin pentru toţi. De ce? Nici măcar mama nu ştie, s-ar spune că e suferă de malformaţii genetice, dar nu din cele vizibile, e un copil primitiv, cu porniri animalice, care nu seamănă deloc cu restul. Pe lângă pornirile animalice, Ben e agresiv, ucide câinele şi pisica şi e complet antisocial. Nu se poate adapta şi nimeni nu-l acceptă. Dar se pare că Ben s-a născut cu un scop: să distrugă totul în jur.
Fireşte sunt tentată să interpretez cea de-a cincea sarcină din perspectiva unei femei, şi anume ca ceva foarte dureros şi agresiv, ceva ce, am impresia ca un bărbat nu ar suporta cu uşurinţă. Harriet are cinci copii într-o perioadă de timp de aproximativ şase ani, ceea ce ar fi deja epuizant pentru oricince. Aici povestea îmbină două înţelesuri: figurativ şi literal. Harriet poate fi chiar atacată fizic de sarcină, ia foarte multe calmante pe perioada sarcinii şi se simte foarte rău, ceea ce poate însemna că Harrier este fizic atacată din interior, avem chiar o descrierere a faptului că uterul ei e plin cu vânătăi. Deci unele lovituri, deşi nu se văd, dor mai tare ca cele vizibile. Harriet nu mai e la fel după ultima sarcină.
Se pare că Doris Lessing insistă foarte mult pe faptul că oamenii în general, şi femeile în particular, nu pot să lupte contra curentului, şi că odată căsătorite, ele se asociază tot mai mult statutul lor de femeie cu cel de mamă, casnică, soţie, etc, până când vieţile lor se opresc pur şi simplu şi rămân ăn acelaşi punct, ele merg înainte dar nu mai înaintează.
Poate acelaşi lucru se întâmplă şi cu Harriet, poate că pruncul nu o agresează, ci poate ea este deja neurotică şi mult prea stresată de ceea ce se întâmplă în jurul ei, de faptul că are deja cinci copii în aproximativ şase ani, de faptul că simte că viaţa ei a scăpat de sub control şi că acum e controlată, agresată simbolic de toţi ceilalţi copiii. Poate este vorba doar de o atitudine cam negativă asupra vieţii de familie, care îşi propune să fie fericită doar prin reproducere, şi prin faptul că vor putea să găzduiască toată familia de sărbători, ceea ce se dovedeşte o fericire destul de falsă şi aparentă. Cuplul devine prea ocupat cu pruncii care tot vin, cu oaspeţii, până când uită de ei înşişi, de casa lor imensă, până când parcă, gaşca lui Ben aproape se insalează în ea. În final, se întorc de unde au plecat, tot ei doi au rămas. Poate uneori nu e nevoie să te implici atât de mult.

Secretele lui Don Juan, Tim Lott (2003)

Mi se pare că Tim Lott a reinventat ceva în romanele sale sau a scos psihicul masculin la vedere. Danny Savage, protagonistul, îşi descoperă sinele emoţional (dacă chiar avem aşa ceva, sau poate acea parte). Poate el face asta? Tocmai el spunea că bărbaţii sunt literali iar femeile sunt simbolice. Atunci, credeţi că ajunge la vreo concluzie după ce îşi detaliază istoria iubirilor eşuate pe o tablă (flip-chart) doar cu scopul de a afla secretul insucceselor sale?
Încă de la început mi s-a părut oarecum ciudat să citesc chestii care până mai ieri mi se păreau de-a dreptul muiereşti, ei bine, în The love secrets of Don Juan sunt chestii muiereşti scrise de un bărbat tot pentru bărbaţi. Cu siguranţă psihicul masculin e problematic în felul lui, iar Danny încearcă să descopere ce anume în psihicul lui determină eşecul. Destul de provocator zic eu dar şi interesant în acelaşi timp iar încercările lui m-au pus oarecum pe gânduri, şi m-au făcut să mă gândesc serios dacă bărbaţii şi femeile sunt chiar atât de diferiţi în felul cum abordează relaţiile.
Danny e genul de bărbat care şi-a găsit o scuză pentru toate eşecurile, nu şi-a asumat în nici un fel responsabilitatea pentru o iubire care s-a stins pur şi simplu, pentru rutină, pentru imaturitate, pentru faptul că uneori pur şi simplu vroia să schimbe decorul, pentru faptul că s-a dat la fosta prietenă a celui mai bun prieten, pentru faptul că s-a dat la cea mai bună prietenă, etc. Just like us, right? Deci se poate întâmpla oricărui sex, fără prejudecăţi că doar noi suntem expuse şi determinate să călcăm strâmb.
Ceea ce face diferenţa între noi şi ei, e că noi intrăm într-o relaţie cu mult mai multe speranţe decât ei iar ceea ce avem în comun este că ne facem mai mereu o impresie greşită despre noi, ne gândim prea mult la cum am vrea să fim, la ceea ce am vrea să avem şi nu avem, fără să acceptăm ceea ce ne este servit. A..mai era ceva, toate cuvintele adunate fac zero. Anumite lucruri le aflăm, altele nu, unele lecţii le învăţăm, altele nu, şi fie că analizăm situaţia sau nu, nu prea e mare diferenţă. Aşteptările ar trebui înlocuite cu încredere şi doar atât. Cel puţin asta e părerea lui Danny.
Partea cea mai interesantă e naraţiunea în sine, nu e neapărat diferită de altele, dar pare un amestec de stiluri şi tehnici, Tim Lott e ba jurnalist, ba copywriter, multe afirmaţii seamănă foarte bine cu texte din reclame, alteori e un pseudo-psiholog din cărţile acelea cu sfaturi, deci o reţetă perfectă pentru o pastiche.

Iubire etc sau Trois, Julian Barnes

Poate e doar impresia mea, dar Julian Barnes mi se pare de-a dreptul genial în Iubire, etc. Sau Trois. Cu siguranţă, titlul tradus e mai mult comercial, pentru că orice e cu iubire şi sex vinde foarte bine. Trois mi se pare mai potrivit dintr-un singur motiv, cartea nu e atât despre iubire, cât despre celebrul triunghi, în care iubirea se dizolvă şi până la final nu mai ştim cine pe cine iubeşte, cine pe cine înşeală, cine pe cine minte, sau cine de cine profită. E bizar dar nu absolut nimic nu este ieşit din comun, nici măcar autoreferenţialitatea pronunţată insistent prin personoaje, care ne cer nouă părerea despre ce şi cum, personaje mândre care nu vor să fie note de subsol, ci prezenţe clare în roman, personaje care au puncte de vedere diferite despre orice subiect, despre orice ipostază şi despre orice nimic până la urmă. Acest melange a trois începe cam aşa, ca orice poveste:Stuart: E acum. E astăzi. Ne-am căsătorit luna trecută. O iubesc pe Gilian. Sunt fericit, da, sunt fericit.Giliian: M-am măritat. O parte din mine credea că n-am s-o fac niciodată, o parte a dezaprobat, iar alta s-a speriat puţin, ca să vă spun drept. Dar m-am îndrăgostit şi Stuart e un om bun şi mă iubeşte. Acum sunt măritată.Oliver: Fir-ar să fie! Sunt îndrăgostit de Gillian, acum mi-am dat seama. Sunt uimit, sunt siderat, sunt speriat de mine, sunt ca lovit de trăsnet. De asemenea, sunt speriat ca dracu. Ce-o să se întâmple acum?Cam despre asta e vorba. După zece ani, cei trei, Gillian măritată cu Olivier şi cu doi copiii, Stuart revenit din USA, divorţat, după o căsnicie reuşită cinci ani sau eşuată după cinci ani, depinde din ce punct de vedere priviţi lucrurile, şi un Olivier care nu are nici un rost in roman, şi în viaţă, un ratat.Ce se întâmplă după? Sigur că ne aşteptăm să se inverseze rolurile din nou, să regrete fiecare trecutul, sau ce a mai rămas din el, şi eu sunt printre cei care cred că amintirile le ţii un timp, după care le uiţi pur şi simplu. La fel şi cu cei trei. Niciunul nu pare să aibă vreun fel de regrete, Stuart simulează totuşi regrete şi dorinţe refulate. Nu este deloc aşa, el ştie că Gillian nu mai e aceeaşi de acum 12 ani, de aceea încearcă să se îndrăgostească de noua Gillian. Reuşeşte? O treime poate. Pentru că în roman totul se împarte la trei ca să nu se supere nimeni. Şi iubire se împarte la trei aici, nu la doi, cum ar fi normal. Toţi trei sunt de acord că normalul e un mare clişeu, şi că fiecare încercare a noastră de fi normali, nu e decât o tentativă de a resuscita clişeul, ceea ce e dezonorant, pentru că viaţa noastră se transformă în tentative de a resuscita clişeul.Aşa că povestea lor se împarte la trei, trei iubiri, trei puncte de vedere, trei finaluri posibile, până la urmă toată lumea se alege cu ceva, chiar dacă e un nimic, până la urmă şi nimicul e ceva, nu? Nimicul sunt de fapt sentimentele fără rost, fără direcţie, şi tocmai pentru că nu au direcţie, pot scăpa de sub control. Aşa se întâmplă în cazul lor pentru că cei trei se iubesc practic, nu teoretic. Teoretic, Olivier crede că lumea se împarte în oameni pentru care iubirea este totul, iar restul existenţei este un simplu etc, şi oameni care nu pun destul preţ pe iubire şi pentru care partea cea mai incitantă constă în etc.Stuart crede că în fapt, dacă vreţi să împărţiţi neapărat oamenii în funcţie de factorul iubire, avem vreo trei categorii, cei care au norocul sau nenorocul să iubească de mai multe ori, cei care au norocul sau nenorocul să iubească o dată, cei care nu iubesc deloc, dar au impresia că iubesc. Gillian are şi ea părerea ei, îţi oragnizezi căsnicia, îţi protejezi copiii, îţi administrezi iubirea, îţi trăieşti viaţa. Şi uneori, te opreşti şi te întrebi dacă toate astea sunt adevărate. Oare îţi trăieşti viaţa sau ea te trăieşte pe tine? Doar pentru că într-o zi nu-ţi mai asumi responsabilitatea pentru propriile sentimente, ele devin mai generale şi mai puţin individualizate.Deci trei variante. Nu e aşa cum am crezut că va fi, nu? Mai frumoasă, mai urâtă, mai lungă, mai scurtă, supraestimată, subestimată, dar nu e aşa cum am crezut. În plus, e diferită pentru persoane diferite, până când rămâne doar o justificare pentru faptul că-ţi place cineva.