Can we blame Anna less?

No, I haven’t read it again, as I’ve done with most of my favorite novels just to see if my ‘reading’ changes over time, nothing of that sort, however, watching Tom Stoppard’s modern ‘version’ on Tolstoy’s novel gave me the opportunity to recall the time I read it and the time I still used to think that no, nowadays society is not that judgmental after all, and I almost grew up and went through my teenage years believing it.  What happened afterwards? well, of course as years passed I’ve familiarized myself with watching people priding themselves on being non-judgmental. Still, priding and actually doing it are two separate things and of course one would not be indifferent if a friend is being dumped by her husband, or if somebody would actually give up her kids for the sake of a lover, or if one would embarrass ‘the other’. No, of course that one can’t help it even if one claims to be cool with all that. No, I don’t think society changed too much as far as human relationships are concerned. That we’ve grown more mature and found other ways to get out of a relationship, true, thinking that nobody would dare to judge your behavior, however, everybody does it, starting with yourself obviously.  

Tom Stoppard’s contemporary adaptation couldn’t reflect better what is actually the current state of affairs, though probably now we cope better with guilt or shame than at the time. It’s puzzling only when you think that doing whatever brings about self-fulfillment might actually pose threats to one’s zone of comfort. No need to be discouraged, after all psychology took over and taught us how to deal with guilt maybe.  If issues of what is ‘right’ or ‘wrong’ are just irrelevant then why only a  few would behave like Anna? And I mean, men as well.

Feet on the ground?

So what you gonna do when fantasy takes over your feelings, ideals about what life should be like, dreams and hidden hopes, would you stare at it and let it take over?

Sometimes, when you look at pros and cons, you can easily get even more confused, because doing the pros and cons ‘thing’ means rationalizing the situation, which does not give too much of a chance to fantasy right from the start.

When it comes to choices, I’m personally much at a loss since I can mostly live up to clichés, which give me a sense of security.  Gonna get better?

One foot or both feet on the ground? Sure, one may go the safe way, but what you gonna do when fantasy sneaks beneath the layers of mascara?

then hesitant days would take over before fantasy does

Sexagenara și tânărul (Nora Iuga)

Nu de puține ori am citit romane parțial autobiografice, și de fiecare dată a fost o experiență neobișnuită. De data aceasta am asistat la un monolog de 200 de pagini în care Anna își povestește viața unui bărbat mult mai tânăr decât ea. De ce face lucrul acesta? Nu o spune. Am fost mereu fascinată de impulsul acesta de a povesti până și cele mai neînsemnate lucruri, sau aminitiri care cu siguranță nu mai interesează pe nimeni, tocmai acelor persoane care probabil nu au avut niciodată de-a face cu ele, pentru care poate acele amintiri nu înseamnă nimic, sau nimic mai mult decât pentru orice alt necunoscut. Același lucru îl face Anna, și poate același lucru se întâmplă seară de seară la terasele din Cluj, povestim la o bere, la un suc, orice poveste trebuie să fie însoțită de un stimulent. Nu știu de ce o facem, din plictiseală, din dorința de a evada în amintiri, în bârfe, din dorința de reuși să comunicăm poate cu cineva care știe să asculte. Anna își povestește întreaga viață unei absențe practic, ezit să spun că este cu adevărat vorba de un alt personaj, sau este acel cineva care ar fi vrut să o asculte, dar nu a făcut-o, sau poate este cititorul însuși?

Cu toate astea, Anna ne dezvăluie lucruri cât se poate de variate, de la ținutul ei natal, la prietena ei Terry, cu care o relație foarte specială precum și întâmplări diverse din anii 70. Trecutul este mereu pus în paralel cu prezentul, orice întâmplare din trecut are parcă o legătură cu ceva din prezent pentru că amintirea e ficțiune, trecutul, aparență, nici măcar o umbră, un abur pe care să le poți vedea (p. 183).

Și astfel, amintirile Annei devin ficțiune, și doar legătura cu personajele din prezent le fac mai veridice. Spre sfârșit Nora Iuga își recunoaște statutul de autoare, în definitiv lumea nu e decât plăsmuirea unui autor, recunoscând că este atât autoarea lui Terry cât și a Annei, și poate a ei însăși? Cu siguranță toți suntem autorii propriilor noastre vieți, a propriilor noastre suferințe, necazuri sau bucurii, iar atunci când acestea sunt prea puternice, recurgem la hârtie, cea mai perfectă ladă de gunoi, tot ce se adună în exces acolo în creier și începe să doară trebuie deșertat.

Fear or Failure?

Nu s-a schimbat nimic. Omul care vinde geamuri vine cam tot o dată pe săptămână și vocea îi pare doar puțin mai îmbătrânită dar nimic mai mult. Nu contează că nu mai cumpără nimeni geamurile lui, nu contează că e ignorat complet, el a rămas tot același.

Cum e să te trezești dimineața printre o generație care știi că a ratat? Și nu e generația celui care a vândut mai bine de 20 de ani geamuri în cartier, nu e generația bunicuței pe care o văd printre blocuri vorbind la telefon, nici generația părinților care-și mai vizitează copii doar pe skype. Este vorba chiar de generația mea. Cât de înfricoșător este să te gândești zilnic că poate ai contribuit și tu la rateul propriei generații, la faptul că nimic din ceea ce se întâmplă zilnic nu mai are sens sau explicație pentru nimeni deja pentru că deja mass media a tras concluziile și noi ne supunem orbi și în neștire.

„Să moară bursele!” Mă gândeam aseară în timp ce deschid skype-ul să-mi mai potolesc dorul de cei dragi. „Vine potopul, bine că suntem aici, și noi (including me) aici!” zice o doamnă bine mersi acum departe. Să ne așteptăm la potop? Eu nu mai deschid TV-ul din principiu pentru că nu mai suport să văd cum altcineva îmi construiește o realitate pe care ar trebui să o iau de bună, o realitate pe atât de falsă cât de reală. Nu mă îndoiesc că e un sâmbure de adevăr în tot ceea ne bombardează zilnic, nu mă îndoiesc că oamenii pierd și câștigă zilnic, dar oare nu a fost întotdeauna așa? Doar că acum faptul că se pierd averi la nivel ridicat trebuie în mod obligatoriu să mă intereseze și pe mine, iar dacă nu mă afectează în mod direct, atunci e musai să mă afecteze, din solidaritate.

Cu ce a eșuat generația mea până la faptul că într-o zi putem liniștiți să ni se transmită prin mass media că de mâine nu vom mai primi salarii, și să stăm calmi, pasivi, văzându-ne mai departe de facebook, skype etc, nederanjați de realitatea mediatică care a înlocuit orice gând ascuns, orice dorință neexprimată, orice ambiție de a schimba ceva și mai ales ne-a făcut atât de moi încât singura mișcare pe care o mai facem este la nivelul tastaturii, sau al touch screen-ului, sau poate doar al vocii. Dar nu din cauza asta am eșuat ca generație, doar ne-a amplificat starea de inerție intelectuală în care zacem lipsiți de orice motivație de a compara un lucru cu altul, sau măcar de a întreba de ce așa și nu altfel. Am fost hrăniți cu idei preconcepute în beneficiul altora și noi nu am făcut altceva decât să le acceptăm benevol contribuind dinamic la creșterea incertitudinii despre ceea ce ni se întâmplă zilnic. Până acum ceva timp omega 3 era foarte folosită în margarină, sute de mămici și-au crescut copiii cu omega 3, azi e foarte dăunătoare. Până nu demult am fost asaltați de încălzirea globală, azi am vazut că de fapt nu e exclus să fie o mare ficțiune construită tot pentru fraierii care cred totul și care ar plăti oricât pentru surse alternative făcând pe alții mai fericiți, și tocmai pe aceia care nu ar avea nicio jenă să ne anunțe din spatele unui ecran că odată cu prăbușirea burselor vine și sfârșitul lumii, așa doar de dragul rating-ului. În Anglia, deși nu ne omora căldura, absolut fiecare student avea o sticlă de apă pe birou, deși încă nu am văzut pe nimeni murind de deshidratare, dar ni s-a spus prin diverse surse că e musai să bem 2 litri pe zi, deci varietatea brand-urilor care se afișau nestingherit pe birouri era dovada progresului acestei afaceri. În anii 90 râdeam încă că „aia din occident cumpără apa! Ha ha!” Da cum se poate să fie atât de fraieri? Ei uite că suntem exact acolo, more or less.

Și credeți că poară cineva povara eșecului? Noi, evident. Doar că povara e prea grea și lipsa de solidaritate e mare, ca și atunci când te trezești ca într-un roman de Kafka că ești singurul care face grevă dintr-o școală plină de profesori nemulțumiți dar înfricați că o grevă le va tăia și puținul de salar pe care îl mai au. Deci cine poartă povara eșecului? Păi tot generația eșecului care trebuie să susțină acum câte 2 pensionari, statisticile afirmând că până în 2020 vom susține 9 pensionari. Don't take it for granted! Fiecare cu drepturile lui firește, doar că asta îmi confirmă că nouă nu ne va plati nimeni pensiile, firește trebuie să fii cel puțin un idealist să-ți imaginezi că vei avea timp să mai ieși la pensie în contextul actual.

Se pare că Pandora are sertare ascunse în cutia sa și că încă tot scoate la iveală câte ceva care ne surprinde, mă întreb oare what happened with hope? Cred că hackerii au virusat-o și că acum viitorul sună a promisune foarte îndepărtată, care, între noi fie vorba (my generation), știm că nu se va realiza.

Mandown: OF măi Shakespeare...

Romeo nu mai este eroul meu. Nevoia m-a împins să mă duc din nou la textul lui Shakespeare azi și sincer am rămas dezamăgită. De fiecare dată când trebuie să îl recitesc pe Shakespeare, devin isterică și mă revolt pentru că știu că o să mai descopăr ceva. Azi Romeo m-a dezamăgit foarte tare. Nu știu cum a vrut Shakespeare să-l vedem, dar mie mi se pare acum doar un adolescent copilăros care plânge și se plânge de câte ori are ocazia și mai ales oricui când ceva merge prost. Să nu mai povestim de inconstanța care-l caracterizează în totalitate. Undeva pe la începutul piesei e foarte îndrăgostit de Rosaline, apoi dintr-o dată, imediat ce o vede pe Julieta, își schimbă centrul de interes. Asta nu e totul. Toată piesa sta pe schimbul de identități ceea ce face ca tragedia care se întâmplă în final să pară nu mai mult decât un simplu detaliu.
Și Romeo e un veșnic nehotărât, un prostuț foarte patetic, să nu mai povestim de faptul că e un efeminat. Nu mă miră că Shakespeare e încă foarte actual. Se îndrăgostește totuși de Julieta, dar numai pentru că avea nevoie de o identitate, Romeo e veșnic cel fără identitate, și se hotărăște că iubirea e un mijloc perfect de a obține o nouă identitate. Se decide că e cazul să mai crească și Julieta e perfectă pentru scopul lui. Ea are tot ceea ce el nu are: putere, o individualitate, curaj, înțelepciune, maturitate, consistență, și mai este și rațională pe deasupra. Ah...femeile...

Dovezi sunt peste tot în text, trebuie doar să fii un pic cu ochii în patru când citești. În scena balconului când Julieta îi cere lui Romeo să-și schimbe numele, adică să renunțe la identitatea lui, de fapt îi cere indirect să treacă de la aparență (ăsta e Romeo de fapt!) la esență. Cerându-i acest lucru, Julieta își asumă intenționat și conștient rolul unui bărbat.

Ultima scenă e și mai patetică pentru bietul Romeo care nici măcar nu are curajul să se sinucidă ca un bărbat, folosind otravă, în timp ce Julieta îi folosește sabia...asta mi-a ajuns!

Julieta e o manifestare a raționalității aici, în timp ce Romeo e lipsit de consistență, nu-și asumă responsabilități, seamănă mai degrabă cu o figură feminină. Julieta își asumă foarte bine identitatea de femeie, deși contextul istoric ne spune că nu era o perioadă tocmai propice acestui lucru.

Încă îmi plac la nebunie textele în care femeia este percepută ca sursă de cunoaștere, prin ea bărbatul are ocazia să devină altceva decât ceea ce este.

Sunt foarte multe texte care spun enorm despre rolul femeii, și nu este vorba de rolul de mamă, casnică regină, soție etc., ci în sensul de sursă de cunoaștere. Concepția asta s-a transmis și mai târziu în ideea potrivit căreia iubitul ar trebui să se regăsească în iubită, mai mult sau mai puțin, și tot de aici pornește și ideea „masculinizării” femeii, din păcate ideea nu s-a concretizat foarte fericit, femeile renunțând la unele trăsături fără de care nu se poate, adoptând atitudini care mă uimesc și mă pun pe gânduri în egală măsură.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (4)

Primele ambiții

Nu este doar un vis cu siguranță. E adevărat. Sunt ceea ce sunt, și nu m-am născut nici ca să fiu ceea sunt, nici ca să fiu altceva decât ceea ce sunt și trebuie să recunosc că nu-mi amintesc să fi avut niciodată ambiții mărețe legate de viitor.

Acum nu mă surprinde deloc că eram ancorată doar în prezent și că zilele se scurgeau în ore de joacă doar. Da! Numai joacă! Și fiindcă asociam ambițiile cu dorințe, pentru că în fond duceau spre același lucru, adică să obțin ceva cu orice preț, prima ambiție a fost să învăț o poezie din care nu înțelegeam nimic doar ca să primesc o pereche de sandale noi. Știam că le voi primi oricum de fapt, practic acela era scopul oricărei serbări de la grădi, dar vroiam să știu probabil că le-am meritat îndeajuns. Și care e spaima cea mai mare a adultului? Vorbitul în public probabil, și care e spaima cea mai mare pentru un copil? Să spună o poezie în public!

Dacă nu aș fi găsit o poză veche, pentru că memoria mea era setată încă de pe atunci să uite rapid orice situație care să mă jeneze prea mult, atunci nu-mi mai aduceam aminte de faptul că singura ambiție pe care am avut-o s-a concretizat în abordarea rochiței de pe mine din toate unghiurile, cu ambele mâini, pe motivul mâncărimii provocate de niște ciorapi groși, spre deliciul audienței care se prăpădea de râs. Oricum am rămas cu sandalele.

Era septembrie 1992. Știu sigur asta. Și ploua de numa afară. Shopping-ul era un eveniment pe atunci, adică se întâmpla foarte rar și trebuia să fie foarte întemeiat. Așa că odrasla din mine s-a văzut cu o uniformă nouă, de care nu-mi aduc aminte prea mult pentru nu prezenta niciun interes. De ce să mint? Nu mi-am dorit niciodată să merg la școală și eram convinsă ca și Alice că începerea școlii însemna ieșirea din Wonderland. Cu toate astea, eram în Central, cu uniforma achiziționată, dar eu m-am desprins o clipă de mama, și m-am oprit la raionul de jucării, unde m-am așezat pe o oliță roșie în formă de mașină, de pe care nu am mai vrut să mă ridic sub nicio formă. Și cu asta, ca element declanșator, ambiția era deja la cote maxime: o doream cu orice preț, o doream cum nu mi-am dorit niciodată o păpușă, o doream pentru simplul fapt că era foarte roșie, și că puteam să o integrez foarte bine în jocurile mele, mașina era exact ce-mi lipsea din decorul pe care îl puneam în timpul fiecărei sesiuni de joacă. Aveam o presimțire totuși. Că nu voi avea mașina. Și așa a fost. Cu toate plânsetele care i-au urmat, cu toate insistențele mele, argumentul suprem-mergi la școală în câteva zile, nu a trecut peste ambiția mea. Probabil prima despărțire de primul iubit a fost mai puțin dureroasă decât faptul că nu am avut ceea ce mi-am dorit atunci.

Nicio ambiție de nicun fel în clasele primare, nici măcar în materie de performanțe școlare. Pur și simplu credeam într-un fel de predestinare, cum că nota pe care o iau într-o zi era în funcție de etajul la care mă duceam cu liftul în ziua respectivă. Uneori mergea, alteori nu, știu doar că nu mă ambiționau notele deloc. Elementul declanșator? Comparația! Nici acum nu cred că ambițiile, și nu dorințele, pe care le-am avut mai târziu, vin chiar din interior, tot timpul este ceva sau cineva care le pornește. Să spunem că m-am ambiționat să nu las notele în seama sorții, mai ales că a mai apărut ceva mai motivant.

Dar despre vreo ambiție legată de viitor nici vorbă. Cineva foarte drag mie a dat injecții la păpuși toată copilăria, născându-se parcă cu tot cu ambiția de a deveni doctor, deși știu că e imposibil.

Eu nu operam păpuși, nici nu le dădeam injecții, nici nu mă imaginam pe mine în diverse roluri de adult, de obicei copiam situații pe care le vedeam în serialele de la TV cu mama și continuam episodul în joc, cel mai des îl modificam după bunul plac. Puteam să schimb orice nu-mi plăcea din realitate în joc, puteam să mă prefac că nu sunt tristă, că personajele mele vor face exact așa cum spun eu pentru că de data asta eu decid pentru ele, și mai ales, puteam să-mi proiectez propriile fantezii.

La un moment dat m-a întrebat mama eu ce vreau să fiu când mă fac mare. Trebuie să recunosc că răspunsul a surprins-o:
-Nimic. Vreau să călătoresc. Da, tu unde o să te muți de aici?

Până la urmă orice dorință pe care am avut-o în copilărie, a devenit o ambiție mai târziu, cu unele ambiții de atunci trăiesc și acum..dar mai târziu despre ambițiile din prezent.

Undeva prin adolescența întârziată singurele ambiții le-am avut numai față de lectură, nimic legat de viitor, pentru că deja începeam să mă proiectez și în viitor, nu doar în prezent. Firește niciodată nu am privit mai departe de 3 luni, adică timpul pe care îl aveam să citesc exact cât am chef, să mă plimb exact cât îmi tihnește, să scot din dicționar exact câte cuvinte vreau. Cam la asta se rezumau trei luni în care adolescența întârziată nu m-a făcut să-mi pun niciun fel de întrebare problematică, în care nu eram nici măcar curioasă să fumez la colțul blocului, sau măcar să fug de acasă. Toți copiii fug de acasă măcar o dată în viață, sau măcar le trece prin cap să fugă, eu mi-am irosit șansa cu câțiva ani mai devreme, când singura încercare a fost sortită eșecului pentru că nu am fost destul de precaută să fug prin spatele blocului.

Nici mai târziu nu am avut nicio ambiție legată de ceea ce mă așteaptă. Tot liceul stăteam într-o zonă de confort asigurată de faptul că mă fac avocat cu siguranță. Știam doar că fiecare trebuie să facă ceva până la urmă, și eu fusesem destul de constantă până atunci. Adică de la nimic am ajuns totuși la o ambiție ceva mai mare de atât. Patru ani au trecut fără absolut nicio schimbare în ambițiile mele, adică vedeam că literatura îmi ocupă tot mai mult din timp, dar era tot timpul un hobby. Și probabil m-aș fi făcut avocat dacă m-aș fi născut doar cu un an mai târziu când probabil nu ar fi trebuit să aleg între admiterea la Filologie și admiterea la Drept, care, ironia sorții, se întâmplau exact în aceeași zi, exact la aceeași oră. Lucrurile s-au simplificat foarte mult un an mai târziu când admiterea la facultate era istorie deja. Puteam să mă răzgândesc totuși, doar că eu nu prea renunț dacă încep să fac ceva, oricât mi-ar displăcea, doar că de data asta nici nu-mi displăcea.

Nici măcar ca studentă nu priveam mai departe decât prima sesiune, sau mai departe decât următoarea vacanță în care în sfârșit îmi satisfăceam o ambiție mai veche de-a mea, aceea de a vedea cât mai multe locuri, de a cunoaște cât mai mulți oameni, de a încerca să înțeleg de ce în locuri diferite sunt poate altfel, dar tot eu, dar totuși de ce anumite locuri au puterea să scoată ce e mai bun, sau ce e mai rău din noi, de ce doar în anumite locuri pot să spun un lucru, și în alte locuri același lucru e deplasat. Încă mai lucrez la asta.

Uneori primele ambiții nu sunt ceea ce vrem să fie ele mai târziu, uneori primele ambiții ne deraiază de pe traseul inițial, foarte des primele ambiții nu fac decât să ne învețe cum să alegem altceva, sau poate cum să ne motiveze să nu alegem altceva.

Vreau să mă fac copil doar pentru că am uitat cum e să trăiesc fără nicio ambiție, să fiu exact ce eram atunci, fără să-mi mai planific viața în funcție de ambiții și fără ca ambițiile să devină un rău necesar, fără să mă întreb dacă aș vrea să fie altfel decât este, dar, probabil, deocamdată este doar ceea ce este.

Dragostea în vremea rețelei

Nu aș scrie despre un subiect care merită să fie trăit, decât scris despre el, dacă nu aș fi citit despre niște nunți virtuale din Second Life. O glumă? Deloc. Cuplul, tipa din state, el din Irlanda, au o relație cât se poate de virtuală în Second Life, s-au văzut pe skype abia după nuntă, și au continuat relația de atunci încoace. Cu siguranță nu sunt singurii, dar ce-i împinge totuși pe oameni să aleagă astfel de alternative? Sau poate nici măcar nu mai e o alternativă, poate e deja un mod consacrat de dating, poate chiar nu e nicio diferență între ceea ce se întâmplă în spațiul virtual și ceea ce se întâmplă în realitate.

Oare dacă ar exista partea a II-a a romanului „Dragostea în vremea holerei”, atunci s-ar numi „Dragostea în vremea rețelei”?

Gabriel Garcia Marquez scrie romanul în anul nașterii mele, și este romanul unei iubiri amânate timp de 51 de ani, 9 luni și 4 zile. Ce este holera? Doar posibilitatea ca iubirea să nu se mai sfârșească.

Știm cum începe dar nu știm când se termină, sau dacă se termină, și dacă nu, ce se întâmplă cu ea..

Lui Florentino Ariza „îi pierise pofta de vorbă și de mâncare, nu mai avea somn și se perpelea toată noaptea în așternut. Însă din clipa în care a început să aștepte răspunsul la prima lui scrisoare, starea i s-a complicat cu o pântecăraie fără leac, niște vărsături verzui ca fierea, și își pierdu simțul orientării și se prăbuși ca din senin în nesimțire, încât maică-sa, îngrozită de suferinţele lui, se întreba dacă nu era vorba mai degrabă de ravagiile holerei decât de chinurile dragostei. /.../Simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.”

Nu mai există ce-i drept epidemii de holeră, dar există epidemii de rețea, cred că suntem cu toții contaminați cu rețea, cu tot ceea ce ne oferă online-ul. Dar ce se întâmplă atunci când simptomele dragostei devin asemănătoare cu cele ale holerei chiar și în rețea, și nu mai aștepți o scrisoare, ci un mesaj?

Ei bine, atunci e clar că te-ai îndrăgostit. Din punct de vedere științific nu e chiar deloc imposibil și complicat să te îndrăgostești de cineva din mediul virtual, sau de un avatar, pentru că mintea noastră nu face distincția între real și virtual. Psihologul Jeremy Bailenson chiar spune că te poți îndrăgosti chiar și de ideea unei persoane, sau de imaginea pe care ne-o facem despre acea persoană pentru că felul în care simțim sau suntem stârniți- e același lucru, real sau virtual.

Cum funcționează? Cu maximă economie de timp, cu minimă implicare, cu independență maximă, cu maxim efort de a trăi totul în subconștient, și nu real, și cu minim efort de autoanaliză a sentimentelor. And guess what? It can last forever. La fel ca și în romanul lui Garcia Marquez, nu există bariere temporale, și nici măcar spațiale.

Ce devine dragostea în vremea rețelei? An addiction. La fel ca și rețeaua.