"Ăsta era mersul lucrurilor-și pentru că nimeni n-avea ce-i face, nimeni nu putea face nimic."
Nu-mi prea stă în fire să citesc romane care descriu viața sub dictatură, pur și simplu, în afara de cei care și-au dus veacul prin lagăre, mi se pare că viața a fost în general mult mai ușoară pentru ei decât pentru noi, dar acesta e un alt subiect deja. Romanul Hertei Muller, Leagănul Respirației (2009, Premiul Nobel pentru Literatură) este diferit în acest sens pentru că recreează cu un lirism aparte experiența trăită de germanii din România, deportați în lagărele din URSS. Recunosc am citit cartea doar pentru scriitură, nu pentru subiect. Personajul principal nu este decât un adolescent de 17 ani ridicat pe neașteptate în timpul nopții și dus într-un lagăr sovietic unde își petrece următorii 5 ani. În acești 5 ani adolescentul se raportează numai la obiecte și la trăiri cât se poate de minime tocmai pentru a se distanța de viața de zi cu zi a lagărului. Foamea este prietenul imaginar care i-a ținut de urât, șalul, batista, lopata sunt alte obiecte care capătă o importanță deosebită pentru Leopold. Cu toate acestea, oricât de mult se agață de prieteni imaginari, de obiecte, de vorbele bunicii, pe Leopold îl va marca mereu experiența trăită în lagăr, chiar dacă reușește să fugă ulterior din țară.
Narațiunea se alcătuiește din conversațiile purtate între Herta Muller si Oskar Pastior care a trăit o astfel de experiență și care și-a dorit foarte mult ca cineva să rescrie povestea pentru el.
Cartea este o poezie, și o poezie nu se poate povesti, aș putea spune doar că suferința devine foarte subiectivă și capătă o altă intensitate și dimensiune atunci când e spusă de Herta Muller.
No comments:
Post a Comment