Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (I)

Fragmente din viață care ne-au făcut oameni mari

Pe la mijlocul anilor '90 recompensa părinților mei pentru orice notă de 10 era o casetă, dar până să ajungi la 10 era de muncă nu glumă, și de fiecare dată când se întâmpla, aveam impresia că am urcat Everest-ul. Teodora, sora mea, alegea de obicei casetele pe care le ascultam ulterior pana la uzură. Caseta a fost totul înainte de a descoperi lectura, înainte de a descoperi bicicleta, înainte de a se deschide prima discotecă din cartier, înainte de simți primii fiori la trecerea unui băiat drăguț. La început era doar caseta, și pot să spun că era singurul motiv pentru care mi se părea că merită să te zbați. Nu-mi doream să devin nimic, nu-mi plăcea nimic în mod deosebit, știam doar ce nu-mi place în mod sigur. Casetele erau ca dragostea, singura modalitatea de a parcurge distanțe lungi, fară teamă că s-ar putea să nu te mai întorci de unde ai plecat. Mai târziu am înlocuit caseta cu alte modalități de a călători pe distanțe lungi.

Partea faină era că niciodată nu ascultam casetele singură, sora mea era sufletul care alegea muzica, și probabil era singurul lucru care-l făceam împreună, în afară de a ne scoate ochii cât mai des din cauze minore.

De ce scriu despre casetă? Pentru că vreau să scriu despre lucrurile care mi le-am dorit cel mai mult atunci și care ne-au făcut oameni mari. Acum, când privesc în urmă, mi se pare foarte curios să-mi doresc același lucru timp de 7 ani, să mă motiveze același lucru 2520 de zile din viața mea, să mă dau peste cap pentru un lucru care mai târziu a devenit atât de accesibil.

Nu e o noutate că un lucru, cu cât devine mai accesibil, cu atât e mai puțin râvnit, așa s-a întâmplat și cu caseta, odată ce a devenit accesibilă mi-am pierdut interesul pentru ea. Firește nu poți renunța la un lucru înainte să apară altceva nou, așa că nu am renunțat la casete până când nu mi-am găsit o nouă motivație.

Mi-am adus aminte de casete câțiva ani mai târziu, când am primit o casetă în perioada când deja ascultam MP3. Gesturile sunt interpretatbile, la fel ca și muzica, la fel ca și sentimentele, la fel ca și stările, la fel ca și labirinturile nostalgiei. Casetele au dispărut ca și iubirile care e termină înainte să înceapă.

To be continued



Never really shared

E cert: gândim diferit în limbi diferite! Obișnuiesc să citesc cel putin doua romane in paralel, romanul de poseta care trebuie sa fie neaparat ceva simplu care se poate citi oriunde, chiar si in bus, la stop, ceva putin mai complicat, care se poate citi la cafeaua de dimineata, si ceva funny care se poate citi in pauze scurte. Asa că in ultima saptamana mi-am pregatit 2 cărți, Graham Greene (Sfârșitul Iubirii) si Julio Cortazar (Cat de mult o iubim pe Glenda), si eram in cautarea celei de-a treia pe care o iau din inertie de pe un raft, tot Graham Greene (The end of the affair).

Sfârșitul iubirii si The end of the affair sunt de fapt una si aceiași si NU mi-am dat seama pana am ajuns la capitolul trei!

Trecând peste momentul justificat penibil, am ales sa citesc ambele variante, sa vad daca rezonează in același mod si dacă cititorul din mine se comportă la fel atât după una cât și după cealaltă.
......din ambele reiese o poveste înfiorător de tristă, absurdă, intimă și surprinzătoare nu neapărat despre despre un soț, un amant și o soție, ci despre SPAȚIU.

Este un roman despre SPAȚIUL dintre doi într-o relație, și despre faptul că relațiile sunt limitate într-o oarecare măsură în ciuda intimității care apare inevitabil. Este cert că într-o relație primul lucru pe care îl fac cei doi este să pătrundă fiecare în teritoriul celuilalt, timid la început, și apoi tot mai agresiv, până când se pierd în no man's land, și pânâ când despărțirea îi aruncă din nou în spațiile lor, încercând să salveze ce se mai poate din ceea ce au fost. Graham Greene ne oferă cel mai onest mod de aborda o relație, cel mai pragmatic, dar este cel mai sincer în încercarea lui de a explica ce e iubirea „O poveste care nu are nici început, nici sfârșit”..în care nu contează decât momentul prezent.

Nu este un happy ending, doar vorbim de Greene aici, dar este un ending, care m-a trimis din nou la ideea de spațiu: amantul se mută împreuna cu soțul după moartea lui Sarah ca să retrăiască iluzia intimității. ...”Dacă această carte a mea nu reușește să-și găsească drumul drept este din cauza faptului că m-am rătăcit într-un teritoriu necunoscut și nu am nicio hartă.”

Este interesantă și perspectiva lui Sarah:

Sarah: Love doesn't end, just because we don't see each other.
Maurice Bendrix: Doesn't it?
Sarah: People go on loving God, don't they? All their lives. Without seeing him.
Maurice Bendrix: That's not my kind of love.
Sarah: Maybe there is no other kind."

Dar rămâne tot un roman...

Sarah: Are you on a new book?
Maurice Bendrix: Of course.
Sarah: It's not about us, is it? The one you threatened to write?
Maurice Bendrix: A book takes a year to write. It's too hard work for revenge.
Sarah: If only you knew how little you had to revenge.
Maurice Bendrix: I'm joking. We are adults. We knew it had to end some time. Now we can have lunch and talk about your husband."

VÂND KILOMETRI

„Cumparatorul a primit asa: povestea acelor kilometri, fotografiile facute pe acea bucata de drum, o piatra

culeasa de acolo si numele ii va fi pe un abtibild care ma va insoti pe parbriz pe toata durata calatoriei. La momentul tranzactiei mai primeste o “chitanta” sub forma unui cartonas colorat si un abtibild pe care scrie “am kilometri”. Toata treaba asta la pretul de 50eur/parcela. S-au dus ca painea calda toate cele 42 de parcele, care pana la urma au devenit 43, datorita unui prieten intarziat pe care n-am putut sa-l refuz. Astfel, 43 de oameni imi sunt alaturi pe drumul asta, pana acasa. Si inca nu-mi vine sa cred. Cred insa cu toata taria ca sunt un om norocos.”

În 2009 Mihai Barbu pleacă singur timp de patru luni spre Mongolia, cu motocicleta lui, Doyle. Cu toate că își planifică călătoria cu două luni înainte, totuși, realizează că mai are nevoie de 2000 de euro, bani care l-ar fi ajutat să parcurgă cei 26.000 de km.

Mihai își împarte drumul în bucăți a câte 500 de km, și începe să vândă pt 50 de euro bucăți care conțineau povestea celor 500 de km parcurși precum și fotografii realizate tot pe bucata respectivă. Cumpărătorii mai aveau dreptul să-și scrie numele pe un abțibild și să-l lipască pe Doyle. Mihai mai oferea și câte o pietricică de pe fiecare bucată de drum parcursă. Mihai vinde în timp record kilometri și începe să scrie scrisorile către cei 43 de cumpărători.

„Am plecat. De data asta chiar sunt pe drum. Desi inca nu reusesc sa constientizez ce ma asteapta inainte. Conform planului astazi as avea de mers vreo cinci sute si ceva de kilometri, pana la Vatra Dornei, acasa la Andrei. Care Andrei, impreuna cu Oana ma vor insoti pana acolo, cu masina.

Ies din Bucuresti. Soarele abia a rasarit in fata mea, si e racoare. Imi lumineaza parbrizul, prin care vad conturul celor 43 de nume care calatoresc alaturi de mine. Si zambesc in casca, de nebun. Gandurile mele sunt o invalmaseala de zile mari. E bucurie, putina panica plus inca ceva chestii pe care nu le pot defini. Cert e ca rotile motocicletului se invart unse, pare ca nimic nu le poate opri. Pot sa merg asa la infinit. Am de mers doar patru luni si douazeci si ceva de mii de kilometri? Haha, ce gluma. Calc-o Mihai, da’ calc-o tandru si nu fi erou, ca nu-i de tine. De-asta mi-am si mazgalit undeva pe maneca mainii stangi un “slow down”, ca sa-mi aduca gandurile pe pamant in caz ca incep sa ma fure curbele pe drum.” (Vând kilometri, Mihai Barbu, 2010)

Este vorba de un curaj nebun...sau de o doză de nebunie? Sau e vorba doar un om pasionat de ceea ce face? Statistic vorbind, câți dintre noi facem din pasiune ceea ce facem? Sau câți dintre noi facem și altceva decât job-ul de la 8 la 5? Povestea lui Mihai m-a impresionat, nu pentru că sunt fan motoare, ci pentru că mi-a demonstrat că libertatea este altceva decât independență financiară!

Libertatea înseamnă curajul de a alege la un moment dat independent de ceea ce vor cei din jur.

Cum să uiți o femeie (Dan Lungu, 2009)

De ce pare atât de greu să uiți o femeie care dispare așa cum a venit: pe neașteptate?

De ce absența îl face pe om să conștientizeze la un alt nivel pierderea unei persoane?

Romanul lui Dan Lungu este o încercare de a merge mai departe singur, este vorba de resemnarea pe care Andi încearcă să o găsească cu orice preț după ce, într-o zi, vine de la muncă și găsește apartamentul gol.

Ce se întâmplă mai încolo este doar încercarea lui Andi de a depăși situația. La început pare totul foarte simplu, dar abia după plecarea Margăi constată următoarele:

„Din când în când, trăgeam din țigară. Fereastra era inchisă, dar nu găseam puterea să mă ridic. Aveam o mulțime de cunoștințe, dar prieteni din ce în ce mai puțini. Relația cu o femeie te izolează pe nesimțite. Lumea cuplului, egoistă, suficientă sieși, te inchide ca într-un ou. Pasiunea, micile bucurii și obiceiurile construite în doi constituie hrana preferată. Când oul se sparge, privești în jur și clipești des din ochi. Ca și când ai fi fost într-o călătorie îndelungată, constați că lumea e alta.”

Mi s-a părut că Marga seamănă izbitor cu Maga din Șotron (Julio Cortazar), ambele caracterizându-se prin absență, mai degrabă decât prin prezență, ambele sunt mai iubite și dorite după plecare.

Inevitabil romanul lui Dan Lungu m-a făcut să mă întorc la Șotronul lui Cortazar, unde cu siguranță poți afla motivele pt care Andi nu poate să o uite pe Marga:

„Dragostea mea, nu te iubesc pentru tine, nici pentru mine, nici pentru amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele m-ar îndemna să te iubesc, te iubesc fiindcă nu ești a mea, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde mă inviți să sar și eu nu pot face saltul.”

Romanele de dragoste ale secolului 21 sunt foarte complicate, sentimentul însuși a devenit mai complicat, a evoluat ca un virus pe care nu-l mai poți învinge cu orice medicament. De ce e atât de complicat totul oare? Pentru că pentru unii „a iubi nu înseamnă doar a alege o femeie și a te însura cu ea” (Sotron). Personajele care apar sau nu apar în astfel de romane nu ajung neapărat la o concluzie în ceea ce privește viața de cuplu, însă îmi este clar că ambele insistă pe faptul că iubirea nu există cu adevărat decât în „momentele în care suntem împreună cu acest altcineva” și că există tot timpul riscul ca la sfârșit să rămâi doar cu un album de fotorafii în care să încerci să te găsești când celălalt este mai mult o absență.

My life as a man

„My life as a man”(Philip Roth) nu este un roman al vieții de cuplu oricâte comentarii am auzit pe seama asta. Nu este un roman despre mariaj și despre ce ne aruncă sau ne ia din brațele celuilalt. Nu este un roman despre dragoste sau despre relația ideală.


Peter, un scriitor din New York, se dezvăluie mărturisind că a fost „cununat cu dezastrul”. Dacă prin mariaj înțelege dezastru, sau dacă prin dezastru subînțelege mariaj, asta este doar o subtilitate a autorului, descrierea dezastrului este în schimb de un realism mustrător, un realism în care ne regăsim cu ușurință, un realism dintr-un roman care poate fi oricând povestea oricui, și care nu se sfârșește odată cu cele 500 de pagini.

When it's time then it's time...se știe că o bună parte dintre noi facem eforturi zadarnice sau nu de a trăi cu cineva alături, doar de dragul de a răspunde nevoii impetuoase de a nu sfârși fără a contribui la popularea planetei. Când Peter se vede în fața unui astfel de situații, nu dă înapoi, însă decide că planetei i-ar fi mai bine fără un exemplar ca Maureen, și ca o compensație, se însoară totuși cu ea, în ciuda avortului inventat.

Peter Tarnopol, autorul propriului dezastru, este victima propriului narcisism, și nu a femeii care-i întinde capcane peste capcane doar ca să o ia de nevastă. Peter, un autor și profesor, destul de deștept ca să identifice astfel de capcane, pare și el surprins de inocența sa și de faptul că o acceptă cu atât de multă ușurință pe Maureen în viața sa. Ea este bolnavă psihic, lucru care nu trebuia să fie diagnosticat de Peter înainte să ia o astfel de decizie, lucru pe care îl știa și-l accepta.

Și atunci devine Maureen doar o sursă de inspirație? Un simbol a ceea ce poate deveni viața de cuplu? Oare vrea Peter să vadă unde îl va duce viața de cuplu? La nebunie ori la dezastru? O face doar de dragul artei și al expunerii, sau vrea să vadă dacă poate rămâne el însuși în urma căsniciei?

Mă îndoiesc că cel mai lucid dintre bărbați ar face conștient ceea ce face Peter. Și atunci de ce totuși conviețuiește cu dânsa trei ani până când ajung în fața unui divorț penibil care îl aduce aproape la sapă de lemn. Ce face el în tot acest timp? Scrie romane, povestiri, predă. Ce face Maureen? Nimic. Cam mare discrepanța între cei doi, cam ciudat contextul în care cineva ca Peter se coboară atât de jos, și totul pentru ce?
Între cei doi doi nu a fost vorba niciodată de dragoste, îndrăgostirea este ceva despre care Peter doar povestește, nu o trăiește, este ceva ce rămâne doar verbalizat, și nu trăit, simțit, este ceva despre care poate să scrie. În fond, căsnicia, îndrăgostirea și tot soiul de sentimente, pe care le descrie autopsic, sunt produse rezultate mai ales în urma relației cu Maureen. Fără ea, el nu ar fi putut scrie despre psihoza căsătoriei, despre ce înseamnă să fii bărbat la un moment dat, pentru că bărbatul își descrie masculinitatea prin prisma relației cu Maureen. Este aproape necesar ca atât bărbații cât și femeile să se afle în relații, doar ca o atestare a masculinității, respectiv a feminității? De ce nu putem să trăim doar prin ceea ce suntem, doar prin noi înșine? Câteodată trebuie să treci prin iad ca să realizezi cât de importantă este o doză de narcisism?

Deci care e terapia de urmat pentru ca Peter să scape de obsesiile sale? Tot scrisul. Se pare că este singurul lucru care, deși sacrificat uneori, îi asigură un echilibru și o stabilitate psihică zdruncinată aproape complet în urma căsniciei.

Advice...dacă aveți dubii în privința relației pe care o aveți (pentru că inevitabil toată lumea este implicată într-o relație la un moment dat)...do not read the book! it might be too true to be real!

Sign out for a year

Acum vreo doi ani mă întorceam dintr-o călătorie care devenise deja rutină, veneam înapoi cu regretele de rigoare, dar, obișnuită fiind să o iau de la capăt aproape inconștient s-au dus naibii și regretele și regăsirea din Cape Cod, și m-am trezit într-un tren venind din București spre Cluj, citind cartea lui Liz Gilbert. Cât m-a afectat la momentul respectiv, nu prea îmi aduc aminte, probabil că am și scris ceva pe fostul meu blog, dar cert este că în tot timpul acesta ceva din mine a rămas acolo, și numai rutina zilnică mă împiedică să mă gândesc la destinații cel puțin la fel de pitorești ca acelea. Am cochetat și cu ideea de turist de doi ani încoace și mi-am făcut poftele prin Paris, Londra, Barcelona și altele...dar nimic nu se compară cu ideea de a fi plecat ca să faci altceva, nu neapărat să vizitezi, să încerci să descoperi alte lucruri, și nu neapărat pe sine, să descoperi locul nu prin ochiul turistului, și nici al localnicului...ceva între cele două.

Așa mă gândeam eu citind cartea lui Liz, și așa mă gândeam și în seara asta, când m-am întors din Polus după vizionarea filmului. Este foarte comod să vizionezi un adevăr despre tine proiectat în altcineva și să privești cu cea mai mare seninătate cum și universul tău este de fapt în ruine, dar totuși, continuăm să fim nefericiți împreună decât fericiți separat. Este un paradox, este un adevăr cu care m-am întâlnit de prea multe ori, și de cele mai multe ori în ultimele luni. Scuza care scuză mijloacele este că de obicei un cuplu are prea multe de împărțit, astfel încât cei doi ajung să se reflecte în niște dulapuri pline ochi cu haine, sau în lucruri aparent fără altă menire, decât să-ți facă viața mai ușoară.

Ei bine cam așa stau lucrurile și în filmul care o are ca protagonistă pe Julia Roberts. Fie că e Italia, fie că e India, fie că e Bali, ideea e locul face diferența, nu e același lucru să meditezi din balconul unui bloc din manaștur, sau dintr-o casă în stil Bali, sau chiar într-o Romă mereu nostalgică. Nu este același lucru, deci nu se pot compara deciziile pe care le poți lua într-un asfel de loc și deciziile pe care le iei în pripă în apartamentul ticsit de lucruri, decizii pe care le iei în grabă, în dezordine. Deciziile second, deciziile neutre, care nu te fac mai fericit, dar nici mai nefericit, deciziile pe care le regretăm timid sunt cele care ne fac viața nici mai bună, nici mai rea, nici mai interesantă, nici mai pasională.

Problema e nu toți putem da sign out pentru un an și log back in un an mai târziu, cât de mult am putea regreta acest lucru, sau cât de puțin...there is just one way to find out...

Leap Weekend

Weekend început sâmbătă la ora 5 p.m și terminat duminică la ora 2 pm neither too long nor too short...


Weekend plin de filme siropoase..că de decât să mă apuc de o carte pe care o termin în 2 luni mai bine un film..doar că de data asta au fost două filme, unul Letters to Juliet si Leap Year, care fără să-mi fi imaginat merg exact pe același subiect...finding the one across the Atlantic, protagonistele, ladies în toată puterea cuvântului își găsesc alesul în Europa..și nu în America, cât o fi ea de mare...
În fine ideea că, fără doar și poate, you are the one există doar în filme, romane, reclame etc, doar așa ca să mai avem și noi în ce ne scălda ochii. Adevar general valabil....în limbajul nostru curent nu are ce căuta you are the one, pur și simplu nu există, cu toate astea, toate simțurile îl cer imperativ pe acel the one din ecrane, romane, doar așa ca să stăm noi liniștite că undeva există acel the one, că poate îl întâlnești în drum spre stație, în troleu, la shopping, sau în cine știe ce cafenea din cluj, așa dintr-o dată, fără să te gândești că l-ai putea întâlni, și totuși vezi că nu se poate, că nu există, te uiți la filme, poate apare, cu siguranță e pe undeva...dar nu este, și dacă tot medităm asupra întâlnirii cu the one,  să medităm și asupra vieții fără the one..poți să rămâi la fel de sexy, fără regrete, mai deșteaptă fără îndoială, maturizată fără pretenția ca un bărbat să-ți ofere anumite lucruri, cu atât mai mult un adăpost, cred că e cel mai cumplit lucru și încă unul din motivele forte pentru care căsătoria e mai la modă ca niciodată, adică o recunoaștere a faptului că nici cum nu te poți descurca singură în viață, și odată cu asta all your existential worries will end..eventually.
Deci tema preferată a filmelor din 2010 pare să fie I found the One...and it was not a big deal...just cross the ocean and there he is, but if your heart hits an iceberg, buy a two-way ticket...order now!