Salvat

Vremea cireşelor şi a căpşunilor a cam trecut, la fel şi vremea disertaţiilor, a examenelor, a zilelor care păreau că nu se mai termină odată, ca să vină vremea birocraţiilor, a şarlataniilor de la titularizare, vremea când ai impresia că locuieşti într-o ţară nebună, unde orice poate fi negociat, orice poate fi visat, gândit, cu condiţia să conştientizezi că rămâi doar un visător.M-am sculat doar cu gândul la cafea, capul mi se învârte încă de atâtea idei câte îmi trec prin el, şi colac peste pupăză, am mai visat-o şi pe o fostă profă din facultate, se făcea cămi corecta disertaţia anul acesta. Ea tot insista că am scris prea puţin, se uita în mod obsesiv la ultima pagină, eu tot încercam să-i spun că e vorba totuşi de 86 de pagini, câte am scris de fapt la licenţă, mi-era ruşine să-i spun că fapt sunt numai 50. Colega de lângă mine îmi zice că rămâne la doctorat, eu îi cer să-mi arate imediat pierce-ul din limbă, şi îmi aduc brusc aminte cum în State, colegei de la lucru îi s-a cerut să şi-l acopere cu un plasture în timp ce eu mimam veşnic că am un pierce în limbă, cu ajutorul unor bomboane care-mi potoleau setea.Pe când îmi aşteptam rândul şi le ascultam pe colege constat că am greşit adresa, că de fapt eu nu am scris o lucrare pe literatură, ci pe management, şi în timp ce îmi dădeam seama tot mai mult de asta, încercam cu disperare să găsesc uşa, dar care uşă, că nu vedeam niciuna, doar o fereastră care dădea spre staţia de tramvai, ştiam sala aceea, ţineam acolo retroversiuni şi ne pozam în anul 4, dar nu reuşeam nicicum să-mi aduc aminte cum am intrat acolo. Îmi aduc aminte de camera de hotel din cartierul chinezesc din New York unde eu, Laua şi Raul am dormit două nopţi cred.Era probabil cea mai mică cameră din tot hotelul, fără geamuri, fără baie, şi unde nici nu puteam să facem măcar un pas normal. Cu toate astea am dormit acolo, dar în ultima zi a şederii niciunul dintre noi nu a mai auzit ceasul, era trecut de mult de 10, dar, cum nu era fereastră, eram încă în beznă totală. Şi totuşi ne-am trezit până la urmă, nu ma ştiu cum. De data asta nu era nicio speranţă să mă trezesc, vedeam doar geamul cu vedere spre tramvai, şi îmi aduc aminte de o după masă geroasă când ieşeam de la literatură americană şi fugeam disperată să prind un tramvai spre mănăştur, fireşte că am căzut graţios aproape sub şinele tramvaiului, de nu mi-a mai trebuit să fug veci după alte mijloace de transport.Dar acum unde să fug? Mai era puţin şi îmi venea rândul, tot le lăsam pe alte colege mai întâi, eu încercam să născocesc o ieşire între timp. Dar şi dacă ieşeam, unde mă puteam duce, nu ştiam unde trebuie să-mi susţin eu disertaţia, bine, dar măcar nu mă făceam de râs, cu teoriile mele, trebuia deci să găsesc ceva, când îmi aud numele dintr-o dată. Un nod în gât. Cum să zic că de fapt nu am nimerit unde trebuie, m-ar fi întrebat de ce nu am plecat mai devreme, cum să zic că nu văd uşa, ar fi zis că sunt nebună, cum să zic că mi se pare că miroase a cafea arsă, ar fi zis că am mirosuri halucinante, cum să zic că staţia de tramvai e prea departe, m-ar fi întrebat simplu de ce nu am sărit să mi se pară mai aproape.Mi se pare că am zis doar DA, vin. Nu ştiu de ce am spus asta, sunt o mulţime de feluri de a spune DA, dar eu l-am ales tocmai pe acela care promite o prelegere impresionantă, câte de mult mă înşelam şi cât de puţine ştiau ele.Mă îndrept spre catedră, mi-am lăsat notiţele în bancă, toată lumea era sigură că o să prezint ceva despre Ian McEwan, doar îmi ştiau obsesia pentru acest autor, şi faptul că în State am răscolit o întreagă bibliotecă, şi mai ştiau şi că plănuiam să merg în Anglia şi să-l caut, să-l întreb cum de face din lucrurile cele mai simple subiecte de romane, cum de banalul a luat locul marilor idei, cum de sexualitatea e mai presus de orice sentimente, cum de nu mai facem diferenţa între ce e etic şi ce e non etic, cum de nu mai contează măcar că nu suntem ceea ce credem că suntem, şi nici măcar ceea ce vom crede că vom fi.Colegele aşteptau, la fel şi doamna care mi-a spus că am scris prea puţin uitându-se la ultima pagină, bine că nu a mai dat încă o pagină, ar fi dat şocată peste cuprins care dintr-o greşeală a ajuns exact la sfârşit. Dar cui îi mai păsa acum de toate detaliile astea? Eu trebuia să prezint o disertaţie despre management, nu despre Ian McEwan.Dar eu am vrut să scriu despre Ian McEwan, îmi plănuisem în detaliu ce să scriu, doar că, dintr-o greşeală de judecată şi de neînţelegere a unei funcţionare de la British Airways, am ajuns în România doar în octombrie, şi trebuia să vin în august. Nu mai puteam face nimic decât să iau lucrurile aşa cum erau ele atunci, chiar dacă nu erau deloc cum aş fi vrut. Dar când sunt ele vreodată cum vrem noi? Nici acum lucrurile nu erau cum vroiam eu, s-a lăsat o tăcere care aştepta ceva din partea mea, un cuvânt.Cum să spun ceva când sunt redusă de mult timp la tăcere, de când locuiesc într-un cartier în care veşnic se lucrează ceva fie că e zi, fie că e weekend. Zgomotele pe care le aud zilnic mă împiedică să-mi aud propriile idei, nu că ele ar vorbi, dar pur şi simplu nu le mai aud de ceva vreme încoace. Încerc, dar nu-mi vin în minte decât ideile altora. Unde sunt ale mele? Nu ştiu ce m-a apucat de o vreme încoace, dar am îmceput să scriu un blog, în care pretind că-mi scriu ideile, ca să am habar de ele măcar, ca să ştiu că ele există totuşi, că nu sunt doar o chestie automată care cere de mâncare la ore fixe, aşa cum cere opelul meu benzină când i se termină, că mi se pare că atunci când scrii ceva, fie că e despre mine, sau despre alţii; mi se pare că de fapt tot despre mine scriu, despre cum îi văd eu pe alţii, ceea ce reflectă cum mă văd eu pe mine de fapt, indirect, pentru că eu nu sunt diferită de alţii prin nimic, doar prin faptul că mă găsesc în situaţii ridicole şi fără ieşire mult mai des decât alţii.Eu nu îmi doream să fiu acolo, eu îmi doream să-mi beau cafeaua şi să scriu pe blog în acel moment, şi aş fi scris cu siguranţă despre Ian McEwan, nu aş fi vorbit despre el, cum să vorbeşti despre cinva care trăieşte încă, scrisul îl poţi şterge, niciodata nimeni nu va ştii că ai scris despre el, şi totuşi, acum erau prea multe urechi gata gata să asculte. Doamna care mi-a zis că am scris prea puţin, mă întreabă de ce am ales subiectul acesta. Eu întreb la fel de mirată precum dânsa, care?Răspunsul e un ţipăt al un femei gata să nască tocmai acolo. Eu mă scol şi mai mirată, şi îmi dau seama că examinatoarea mea era însărcinată. Doamne, dar numai eu nu am văzut din toată sala, şi se vorbea destul de mult despre asta. Fireşte, toată lumea m-a ignorat din momentul acela, ceea ce m-a uşurat foarte tare, şi am chemat elicopterul de la Smurd să ne scoată pe toţi de acolo până nu se naşte un copil în mijlocul atîtor idei spuse şi nespuse, gândite sau negândite, în mijlocul unor idei fermentate timp de un an de zile sau chiar mai mult, idei care ar fi putut foarte uşor să îmbete copilul şi pe noi la un loc.