Utopie

Lectura inspirata din prejudecatile unui student Erasmus, care se gaseste « in trecere » pe la noi si care, dupa perindarea asta, pleaca cu acelasi bagaj de prejudecati indesate si mai bine ca sa incapa. Este greu sa schimbi imaginea pe care cineva si-o face despre un loc si atunci…buturuga mica nu rastoarna carul mare intotdeauna si mai ales atunci cand carul mare mai afiseaza si o atitudine aristocratica la care nu-s de sperante de aderare.
Drept urmare m-a asteptat un volum de Matei Visniec, din care aleg doua piese : Istoria Comunismului povestita pentru bolnavii mintali si Despre sexul femeii-camp de lupta in razboiul din Bosnia.
Asa ca ma detasez usor de aristocratul nostru si ma afund in Balcani si intr-un proiect utopic, comunismul, care inca isi asteapta dezgrobarea asa cum soldatii din Bosnia sunt dezgrobati de echipe specializate din care nici macar un psiholog nu lipseste. Cateodata ma intrebam daca procesul utopiei mai are vreun rost azi pentru noi, apoi intr-o zi aud in statie in prapaditul nostru de cartier doi batranei pentru care o zi de primavara aduce si o discutie despre Stanciulescu, atunci imi spun ca da, pentru unii are rost, pentru cei pentru care viitorul avea un alt sens decat are pentru noi azi.
Visniec insusi zice intr-un interviu ca « Pe vremea cand unii credeau in comunism erau mult mai inflacarati si li se parea ca viitorul are un sens. Cand sensul viitorului este dat numai de capacitatea omului de a consuma cat mai mult, aceasta proiectie de viitor este lipsita de fior metafizic».
Pana la urma avem sau nu avem nevoie de o utopie ca sa ni se para ca viitorul are sens ? Din pacate se pare ca da. Ne-am scremut cum am putut « sa iesim din cacat impreuna cu ceilalti » dar imediat ne-am integrat in alte utopii ca altfel iesirea din cacat nu ar mai fi avut nici un sens. Si asa ne trezim hopa hopa integrati europeneste, globalizati, consacrati opozanti ai terorismului, simpatizanti NATO, intorcand panzele mereu unde bate vantul mai bine, afisand caldura si ospitaliate dar de fapt, rosi de frustrare si nemultumire si invidie acumulate progresiv.
Dar oare eram pregatiti pentru noua utopie fara ca mai intai « sa digeram si sa intelegem ce s-a intamplat » (spunea tot Visniec) ? Se prea poate ca nu. Si e de ajuns sa aruncam o privire aici in vecini, in Balcanii nostri sau mai incolo putin prin Orient. Traim oare o alta fata a utopiei ? e vorba tot de uniformizare politica, e vorba de natii care nu se mai suporta, e vorba de socuri culturale care se pare ca ne oftica mai mult decat vrem sa credem.
In piesa lui Visniec, sexul femeii devine un camp de lupta in razboiul din Bosnia, nu este vorba doar de violul femeii ci de violul unei natiuni, si nu ca ar fi singura, mai cunoastem. Viol din care se naste un copil al razboiului, deci nimic nu ramane in sine, ci are continuitate intr-o forma sau alta, mai subtil sau mai putin subtil, ca si copacul care o determina de Dorra sa pastreze copilul, « Va informam ca acest arbore este mort. El va fi doborit in saptamana dintre 2 si 8 aprilie. In locul sau va fi plantat imediat, pentru bucuria si fericirea dumneavoastra, un arbore tanar. Serviciul de parcuri si gradini ». Ei bine cam asa se explica continuitatea asta. Asa a devenit Europa « un morman de pietre vechi » care este Realitatea si care explodeaza din cand in cand, mai ales cand te afli in butoiul cu pulbere al Europei.
Ai doua solutii, una dintre ele intruchipata de personaj, sa mori sau sa renasti intelegand si integrand lacuna. Noi vrem doar sa renastem fara sa intelegem sau sa integram ceva, la noi viitorul se intrevede in termeni de consum, ce consuman in viitor…cine stie poate unii pe altii, ca asa se comporta « fructele maniei ».