Leagănul respirației (2009, Herta Muller)

"Ăsta era mersul lucrurilor-și pentru că nimeni n-avea ce-i face, nimeni nu putea face nimic."

Nu-mi prea stă în fire să citesc romane care descriu viața sub dictatură, pur și simplu, în afara de cei care și-au dus veacul prin lagăre, mi se pare că viața a fost în general mult mai ușoară pentru ei decât pentru noi, dar acesta e un alt subiect deja. Romanul Hertei Muller, Leagănul Respirației (2009, Premiul Nobel pentru Literatură) este diferit în acest sens pentru că recreează cu un lirism aparte experiența trăită de germanii din România, deportați în lagărele din URSS. Recunosc am citit cartea doar pentru scriitură, nu pentru subiect.

Personajul principal nu este decât un adolescent de 17 ani ridicat pe neașteptate în timpul nopții și dus într-un lagăr sovietic unde își petrece următorii 5 ani. În acești 5 ani adolescentul se raportează numai la obiecte și la trăiri cât se poate de minime tocmai pentru a se distanța de viața de zi cu zi a lagărului. Foamea este prietenul imaginar care i-a ținut de urât, șalul, batista, lopata sunt alte obiecte care capătă o importanță deosebită pentru Leopold. Cu toate acestea, oricât de mult se agață de prieteni imaginari, de obiecte, de vorbele bunicii, pe Leopold îl va marca mereu experiența trăită în lagăr, chiar dacă reușește să fugă ulterior din țară.

Narațiunea se alcătuiește din conversațiile purtate între Herta Muller si Oskar Pastior care a trăit o astfel de experiență și care și-a dorit foarte mult ca cineva să rescrie povestea pentru el.

Cartea este o poezie, și o poezie nu se poate povesti, aș putea spune doar că suferința devine foarte subiectivă și capătă o altă intensitate și dimensiune atunci când e spusă de Herta Muller.

Life in a day (24 iulie 2010)

Oare ce făceam anul trecut pe 24 iulie? Nu-mi amintesc, deci a fost cu siguranță una din acele zile în care nu se întâmplă nimic, așa cum spunea și unul dintre voluntarii din film. În 24 iulie oameni din toată lumea au filmat o zi din viața lor și și-au pus înregistrările pe youtube pentru ca David Macdonald să le pună cap la cap și să facă un film excelent din acestea.

Voluntarii au trebuit nu doar să-și filmeze o zi din viață, dar și să răspundă la câteva întrebări simple: Ce iubești?/ De ce îți este frică?/Ce ai în buzunar? Ei bine și ce au filmat oamenii? Experiențe care redau toate emoțiile și momentele prin care trecem la un moment dat sau zilnic: naștere, copilărie, durere, bucurie, artă, boală și moarte, mai puțin sex, spre dezamăgirea regizorului. Toate acestea s-au regăsit în toate culorile și limbile, în toate părțile lumii.

Nu este nici pe departe vorba de un film obișnuit, nu poți să-l încadrezi cu ușurință în niciun gen aparte, se spune că este un documentar, o fuziune între web și film, mie mi se pare că la nivel narativ e mai degrabă ceva foarte poetic, pus pe ecran, care te poartă în 95 de minute, prin toată lumea, prin toate emoțiile, prin tot ce experimentăm nu neapărat într-o singură zi, ci într-o viață.

Ideea filmului este că acea zi de 24 iulie trebuia să redea cât mai fidel viața în secolul 21, de aceea scenele sunt foarte intime, și nu te trimit decât foarte subtil la confortul sau lipsa de confort din diferite părți ale lumii, ceea ce sugerează că pentru capsula timpului nu mai sunt atât de relevante inovațiile tehnologice, cât felul în care am învățat să trăim de-a lungul timpului, diferit dar la fel dacă ne raportăm la emoții care nu diferă cu nimic decât prin modalitatea de exprimare.

Life in a day este o capsulă a timpului care va spune generațiilor care urmează cum era să trăiești în 24 iulie 2010. Este un film experiment care a implicat comunitatea de utilizatori youtube în primul rând și care sugerează că în viață toate momentele, oricât decât de banale ar părea atunci când sunt trăite, reprezintă o felie de viață ce poate face parte dintr-un film.

The Flood (Israel, 2011)

Fără îndoială Potopul (Mabul/The Flood, 2011) este una dintre cele mai bune producții pe tema copiilor cu nevoi speciale, sub regia lui Guy Nattiv. Toată povestea se concentrează în jurul lui Yoni, un băiețel de 13 ani care este pe cale să devină bar mitzvah, a mamei acestuia, educatoare, și a tatălui care e și el departe de modelul tatălui ideal. De fapt avem o familie disfuncțională în care toți au mici secrete, Yoni care face teme pe bani și ia suplimente alimentare ca să crească mai repede, mama care este o femeie neîmplinită, și tatăl care ascunde familiei că nu mai are voie să zboare după ce a fost prins drogându-se. Așa stau lucurile până în ziua când primesc un telefon care-i anunță că trebuie să-și colecteze fiul autist din instituția în care l-au lăsat timp de 12 ani, punând familia în fața unei situații fără ieșire.

Mi-a plăcut enorm scenariul filmului pentru că este lipsit de clișee și pentru că se desfășoară pe două planuri: real și simbolic. În primul rând motivul Potopului din Biblie apare frecvent în încercarea lui Yoni de a învăța pasajele care trebuia să le recite la ceremonia prin care devenea un bar mitzvah, aceleași pasaje sunt singurele care îi trezesc interes fratelui autist, care în mod normal nu reacționează la nimic din exterior. Imaginea mării și a Potopului te trimit imediat cu gândul la călătorie, la faptul că pleci cu gândul că vei începe de la zero altundeva pentru că apa curăță totul, tot trecutul, toate regretele și toate păcatele. La fel ca în povestea cu Noe, metafora principală se învârte în jurul aceleiași teme: vina. Atât în povestea lui Noe, cât și în familia lui Yoni, toți sunt vinovați, de la mama care își înșeală soțul, soțul care fumează marijuana pe ascuns punându-și în mod constant job-ul în pericol, până la Yoni care deja face multe lucruri pe ascuns, încercând să pară cât mai independent, la care se adaugă și faptul că și-au abandonat copilul autist într-o instituție de boli mintale. Toți au cel puțin o vină care trebuie răscumpărată cumva. Venirea fratelui și a copilului autist este o ocazie pentru toți membri familiei de a a redeveni din nou o familie și de a se revanșa pentru greșelile făcute.

Ritmul filmului este destul de lent, dar jocul actoricesc este foarte bun și nu sugerează decât că orice lucru, inclusiv relația dintre cei doi frați, foarte proastă la început, se construiește cu foarte multă răbdare și mai ales toleranță.

E un film despre toleranță și despre felul cum ne raportăm la cei cu probleme speciale, într-o țară unde prejudecățile sunt la ele acasă.

Oxygen (Belgia, 2010)

Era aproape 1:00 dimineața când am ieșit de la film, dar toată lumea din sală se agita să voteze Oxygen/Adem (Hans Van Nuffel, Belgia, 2010), atitudine pe care nu am mai vazut-o la niciun film de la TIFF anul acesta. Mi s-a părut foarte fain că publicul s-a simțit dintr-o dată atât de legat de film, și că tăcerea și înghițitul în gol au fost singurele lucruri care s-au auzit în sală pe perioada vizionării.

Tom și fratele său Luca suferă de o boală genetică, fibroză chistică, care le distruge încet plămânii. Tom îl întâlnește pe Xavier într-una din vizitele de rutină din spital, și acesta îi reînnoiește pofta de viață. Romantismul intră în scenă atunci când Tom o întâlnește pe Eline, care e în carantină datorită unei infecții.

Este o poveste despre cum e să ai foarte puțin timp rămas, despre cum poți să trăiești fiind conștient de timpul rămas, despre cum poți să profiți la maxim de lucrurile pe care ți le oferă viața, fără să ratezi nimic și mai ales despre cum percepe moartea un tânăr de 17 ani.

Tom trebuie să facă o selecție? Poate, și nu alege tocmai ce i se potrivește, ci ceea ce l-ar face să pară „cool” în ochii celorlalți.

La început alege să trăiască ca și cum nu ar suferi de nicio boală, făcându-și toate poftele, și mai ales considerând că mai bine trăiește din plin timpul rămas decât să-l irosească prin spitale.

Ulterior Tom își pierde fratele, ceea ce-l determină să trăiască și mai răzvrătit decât o făcea înainte, trăind la limita legalității timp de 5 ani.

Tom și Xavier se  reîntâlnesc 5 ani mai târziu, la spital, așteptând aceiași plămâni de schimb. Tom are prioritate, pentru că era înscris de mult timp pe listă, Xavier, în schimb are prietenă și copil, deci o familie pentru care să lupte. Pentru Tom valorile sunt diferite. El este preocupat doar de faptul că i s-a terminat timpul, și că nu a profitat din plin de el. Eline, e undeva departe, pentru că a avut grijă să-i îndepărteze pe toți cei dragi de lângă el, tocmai ca să nu se confrunte cu situația de a fi compătimit de alții. Ajunge exact în aceeași situație în care era fratele său înainte să moară: respirând pe oxigen.

Tom renunță la plămâni în favoarea lui Xavier, care însă nu poate fi operat datorită temperaturii. Deși a optat tacit pentru moarte sigură, lui Tom i se oferă a doua șansă, pe care nu o refuză.

Oxygen e un film care te mișcă foarte tare sincer, până la a te întreba pe tine însuți dacă ceea ce ai făcut până în prezent mai are vreo valoare sau nu, dacă viața trebuie trăită așa cum o facem cu toții, sau dacă de fapt suntem conectați la un tub de oxigen invisibil, de care depindem în permanență, și care ne monitorizează fiecare gând, mișcare, decizie, emoție sau intenție.

Premii: Premiul Publicului TIFF 2011, Grand Prix of the Americas, Montreal Film Festival, Variety New Talent Award, Zurich Film Festival, Alice in the Cities Award, Rome Film Festival

Ultimul bărbat american

Una dintre cărțile de poșetă (gen easy reading) de săptămâna aceasta a fost Ultimul bărbat american (Elizabeth Gilbert), finalistă în cursa pentru premiile National Book Award şi National Book Critics Circle Award. Când am văzut coperta, mă așteptam să fie o continuare a primei cărți (Mănâncă, roagă-te, iubește) deoarece au coperți similare. Nici vorbă de așa ceva, ci o carte despre un bărbat care se vrea a fi un erou salvator pentru nația lui. Este o carte despre identitate în primul rând, și despre modul cum americanii și-au pierdut identitatea pe care Eustace încearcă să o găsească întorcându-se acolo unde a început totul pentru ei. Toate călătoriile făcute de Eustace nu fac decât să contureze traseul regăsirii unei identități primitive în care el se simte cel mai împlinit. Până la urmă e vorba de alegeri care nu pot fi comentate.

Elizabeth Gilbert rescrie povestea lui Eustace Conway, un tip contemporan care consideră că mediul în care trăim este complet infect și că întoarcerea în natură reprezintă cea mai bună opțiune pentru omul modern. 

Este ultimul bărbat american pentru că este în primul rând un om ieșit din comun pentru epoca în care trăim, un om care, deși are o listă absolut nostimă pentru femeia vieții lui, totuși are un crez de viață foarte simplu: pentru a fi fericiți, trebuie să ascultăm ritmul armonios al naturii, înscris în noi. Pare foarte simplu, doar că pe noi lucrurile simple sunt cele care ne atrag cel mai puțin.

Bărbații nu vor fi pe cale de dispariție, dar femeile vor fi cu siguranță dacă ar fi să se raporteze la interminabila listă de valori și calități pe care ar trebui să le avem.

 

Iată și o parte din listă:

 

Foarte sanatoasa

Deschidere pentru intimidate

Frumoasa

Increzatoare si interesata de sexualitate

Credinta/orientare spiritual.

Entuziasta si hotarata sa poarte de grija, calitati ale personalitatii femeii traditionale.

Inclinata spre un stil de viata ne-material, valori

Sensibila, increzatoare, orientate, plina de energie, sprijin pozitiv si aptitudini sociale

O persoana independent si capabila, care are puterea de a se lega adanc in uniuniea sacra a casatoriei.

Sa vorbeasca mai multe limbi straine

Sa lucreze in domeniul artistic sau sa fie interesata de arta – dans, teatru, literatura, arte vizuale, etc.

Pasiunea pentru familie – o prioritate

Sa aprecieze gestionarea rationala a banilor

Sa-I placa munca: organizarea fermei/gestiunea terenurilor/gradinarit.

Lista interminabila. Vi-l puteti imagina insusi pe Dumnezeu insusi dand din cap cand I s-ar inamana o astfel de comanda, zicand: Imi pare rau, amice, nu aveam asa ceva in stoc. Dar Eustace e mult mai optimist decat Dumnezeu si mult mai sigur decat Dumnezeu.

Aceleași miștocăreli românești (Ursul, Dan Chișu)

Miercuri seara m-am dus și eu la pomul lăudat, la filmul care se anunța cea mai bună comedie românească din 2011, în contextul în care nu cred că mai sunt și altele.

Ursul (Dan Chișu)-un road-movie plasat pe la începutul anilor 90, în care un director de circ încearcă să salveze situația economică a circului prin vânzarea singurului urs unui vânzător german. Tranzacție eșuată pentru că angajații circului erau mai legați de urs decât de salariile promise în urma afacerii.

Legat de scenariu, îmi pare rău să spun, dar deja m-am cam săturat să văd în toate filmele românești aceleași miștocăreli legate de felul cum se raportează românii la politică, m-am săturat să văd că în toate filmele românești trebuie neapărat să apară un șef, m-am săturat să mi se amintească că nu putem organiza nimic în comun (anul trecut m-am trezit singura care făcea grevă într-o școală de stat!), nici măcar căutarea ursului.

Nu există niciun personaj principal în acest film, de altfel niciun personaj nu este conturat în vreun fel, actorii jucând în general prost. Despre umor, nu pot să comentez nimic. Pur și simplu nu am râs deloc, și eventualele scene de umor, le-am văzut deja și în alte filme. La toate astea se mai adaugă și ploaia care nu a ocolit Clujul în acea seară, scena plecării în grabă imediat după film, mi s-a părut mult mai comică decât filmul.



Principii de viață sau O zi din viața lui Velicanu?

Nu pot să cred că pelicula Principii de viață, în regia lui Constantin Popoescu, se află în acest moment pe primul loc in topul preferințelor publicului de la TIFF. Am văzut filmul, dar totuși să nu exagerăm, filmul are mai multe minusuri decât plusuri.

Sigur povestea, care se desfășoară pe parcursul unei zile, poate părea captivantă la început, când totul începe confuz și aștepți să te lămurească în curând scenariul. Acest lucru nu se întâmplă, și dacă nu ești foarte atent, riști să pierzi firul poveștii la un moment dat. Faptul că povestea nu e închegată destul de bine este un mare minus pentru film.

În rest, Vlad Ivanon, trage în spate un film despre un bărbat la 41 de ani, care pare, cel puțin inițial, împlinit pe toate planurile, urmând ca filmul să demonstreze exact contrariul.

Așa cum spunea Constantin Popescu imediat după film, pelicula este de fapt povestea unui eșec, a unui bărbat care dă greș în tot ceea ce face. Repet este vorba de un bărbat care tocmai își construiește o vilă, este la a doua căsătorie, al doilea copil, toate acestea fiind indicii că vrea cu tot dinadinsul să o ia de la zero. Reușește? În primul rând petrece mai mult timp cu fosta soție decât cu actuala, nici cu actuala nu pare deloc să aibă o relație prea fericită, și întreaga zi se învârte printre nimcuri.

Principiile de viață ale lui Velicanu sunt total contrare cu realitatea pe care o trăiește: divorțat, re-căsătorit, încearcă să mențină o relație acceptabilă cu fiul său adolescent, cu fosta soție, dar și actuala soție care afișează figura veșnicei nemulțumite, să nu mai povestim de fiul cel mic, care plânge constant în brațele lui.

Criza de la sfârșit nu face decât să mai salveze starea de conformitate a lucrurilor care sunt acceptate tacit așa cum sunt și să-i redea lui Velicanu, într-o foarte mică măsură, respectul pierdut în fața tuturor.

Deși nu oferă nicio noutate, totuși e singurul film românesc care concureză pentru premiul TIFF 2011, neavând evident nicio șansă reală de reușită.

Filmul ar putea fi al treilea din trilogia Marți după Crăciun și Boogie, ele urmînd exact aceiași ratare a bărbatului aflat în jurul vârstei de 40 de ani. Întrebarea mea este: de ce trebuie să-ți formulezi niște principii după care să trăiești ani buni, pentru ca apoi să realizezi că acele principii ți-au făcut viața o rutină mult prea obositoare?

Propun un alt titlu mai potrivit pentru film: O zi din viața lui Velicanu

Loverboy...

Despre Loverboy știam doar că a fost nominalizat la Cannes la secțiunea Un certain regard și că Mitulescu a păstrat aceeași disribuție ca și în Eu când vreau să fluier, fluier. De ce oare? După cum spune Ada Condeescu, ca să se păstreze chimia între cele două personaje principale, un fel de continuare a unei povești neîncepute din filmul precedent.

Cine este Loveboy-ul? Un seducător de la țărmul mării care seduce fete pentru ca ulterior să le vândă traficanților de carne vie. Având în vedere că mediul și familia le oferă prea puține șanse tinerelor din acea regiune, seducerea fetelor nu pare deloc complicată, și la un moment dat, se sugerează faptul că fetele au posibilitatea de a alege ce vor să facă. Problema apare atunci când impenetrabilul Loverboy chiar se îndrăgostește de una din victimele sale.

Loverboy rămâne un personaj ascuns în spatele ochelarilor de soare, nu simte absolut nimic, deși există intenția din partea regizorului de a umaniza puțin personajul prin prezența unui bunic de care ar trebui să aibă grijă din când în când. În afară de acel bunic, Loverboy, care e lipsit de orice emoție, trebuie să ducă în spate un film, și acest lucru nu-i reușește foarte bine. În schimb, Ana Condeescu, are o prezență scenică foarte reușită, deși rolul ei nu o prea ajută foarte mult în acest sens.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost felul cum a fost surpinsă atmosfera de vară de la malul mării, energia sălbatică a adolescenților și felul cum se îmbină căldura cu entuziasmul tinerilor care populau zona. Distracția la malul mării pare foarte inocentă și cel mai greu este să motivezi alegerile făcute de personaje.

Tot filmul îl are în prim plan pe Luca, care nu e capabil să iubească, deși se învârte printre fete și știe exact cum să se poarte cu ele. În mod firec prima întrebare este în ce măsură poate să te schimbe iubirea atâta timp cât nu te raportezi la nicio valoare, atâta timp cât întreaga viață e trăită în grabă, într-un ritm care nu-ți permite să te atașezi emoțional de nimeni. Filmul pune problema în felul următor: cum poți să duci o viață normală atunci când mediul în care ai crescut și în care trăiești nu-ți oferă nimic și nu te învață nimic?

Filmul te provoacă să te gândești la felul cum poți să-ți depășești limitele prin iubire. Cel puțin asta i se întâmplă lui Luca, el are ocazia să-și depășească limitele prin relația cu Veli, dar nu face față provocării, deci renunță și își joacă rolul de Loverboy până la capăt transformând-o pe Veli în ceea ce prevăzuse inițial, păstrându-se pe sine la loc sigur, așteptând o nouă ocazie care să-i ridice nivelul adrenalinei. Până la urmă despre asta e vorba: e prea periculos să te știi în siguranță într-o lume care-i lasă pe adolescenți să decidă pe cont propriu ce e mai bine pentru ei.

Școala noastră (2011, Mona Nicoara, Miruna Cozma)

Ironia sorții sau a filmului pe care urma să-l văd, face ca, tocmai pe când traversam Erorilor, să dau peste un protest relativ pașnic, care spunea ceva de „vrem democrație”/ „nu ne-am născut în locul potrivit”. Trec mai departe, nu mă privește exact în acel moment, deși știu că aș fi vrut și eu să le țin companie.

Cunoscând în mare situația romilor din școli, singurul motiv pentru care m-am dus, a fost să văd mizeria în care trăim într-o formă cât mai artistică și eventual să pot face o lecție cândva pe baza filmului. Dar se pare că debutul în lung metraj al regizoarei Mona Nicoară și Miruna Coca-Cozma ne-au pregătit altceva.

Este vorba de povestea a trei copii, Alin, Beni și Dana, care se întâmplă să fie romi și care sunt urmăriți timp de 4 ani de către echipa de filmare și regizor. Cei trei încearcă să se integreze într-o societate, care pare indiferentă la problemele lor. Nu cred că e vorba de o indiferență națională față de romi, ci de indiferență față de oricine în general, se știe doar în România „fiecare pentru sine”.

Romii aveau școala lor în Dileu, școală care e în curs de renovare din fonduri europene, școală la care romilor nu le-a plăcut niciodată să meargă tocmai pentru că îi făceau să se simtă și mai marginalizați decât erau. În aceste condiții ajung să fie primiți în școala din Târgu Lăpuș, școală la care sunt din nou, indirect, marginalizați, doar prin simplul fapt că nu pot fi integrați în clase corespunzătoare vârstei lor, și în mare, rămân tot împreună, doar un an trece repede, până când vor termina renovarea școlii lor.

Între timp legislația UE se schimbă, și iată că nu mai pot fi formate clase doar din comunități rome, așa că investiția de pe valea Dilăului e doar clădire ultra modernă în mijlocul mizeriei, fără scopul pentru care a fost destinată. Sună cunoscut, nu? Piscina (tot din fonduri UE) făgăduită satului care nu are drumuri, nu este cu nimic mai prejos!

Inevitabil copiii se întorc din nou la școala din Târgu Lăpuș, unde nu reușesc (nimeni nu știe, și tot asta e și întrebarea tatălui lui Beni „De ce?”) să învețe nimic. Dana abandonează procesul pe parcurs, are 16 ani, dar consideră că a stat destul single, deci e vremea pt un soț. În patru ani apar 2 copii, care probabil vor merge la școală, după cum spune ea.

Din cauza rezultatelor deloc promițătoare, copiii sunt transferați la școala specială, unde se pare că li se acordă mai multă atenție.

Final deschis. Ce s-a întâmplat cu acești copii? Nimic. Sună cunoscut, nu? Stagnarea lor e de fapt și stagnarea noastră, oricât de greu o acceptăm, și mă face să mă gândesc inevitabil la una dintre poveștile mele preferate, scrisă de Hemingway, „A clean, well-ligheted place”, unde totul se învârte în jurul cuvântului „nimic/nothing”, unde până și omul ajunge să fie „un nothing”.

Din perspectiva spectatorului, aș spune că într-adevăr cineva e responsabil pentru situație, deși nu aș știi către cine să mă uit. Poate cu toții? Inclusiv ei?

Din perspectiva unui profesor care s-a confruntat cu o situație de genul acesta, pot spune că în învățământul de masă, munca diferențiată la acel nivel, este aproape o utopie, oricât de frumos ar suna. Pe de altă parte, legislația actuală spune că e ilegal să faci clase separate, deci?

Problema e mult mai complexă decât pare, dar la sfârșit rămân doar zâmbetele copiilor care au venit la vizionare, și care nu au fost probabil niciodată într-o sală de cinema. Au zâmbit pentru că li s-a dat dintr-o dată atât de multă atenție, pentru toată lumea i-a aplaudat în picioare, pentru că ne-au fost poate cei mai dragi actori și cei mai autentici.

În iunie se poartă TIFF la Cluj

Săptămâna asta se poartă TIFF la Cluj și targetul meu pentru ediția 10 este de 1 film/zi, plus scurtmetraje, așa că să începem cu deschiderea, la care a plouat nu doar cu personalități, invitați etc, ci și cu o superbă reprezentaţie a trupei de teatru stradal Quidams, și cu o comedie foarte faină.

Nu i-am văzut la Campionatului Mondial din Franța din 1998, nici la cele europene, în schimb i-am văzut în Piața Unirii din Cluj-Napoca pe cei din trupa Quidams.

„Visul lui Herbert” a fost unul dintre momentele care m-a făcut să cred că niște actori îmbrăcați în costume cu heliu, prevăzute cu LED-uri, urcați pe niște catarige de 2 metri, dansând în jurul unei luni, te pot face să te desprinzi pentru câteva momente de scaunul în care ședeai și să-ți iei zborul împreună cu luna pe care au înălțat-o la final.

„Potiche” e scris si regizat de Francois Ozon, filmul fiind o adaptare a piesei de teatru scrisă de Piere Barillet și jean-Pierre Gredy. Piesa a fost scrisă la începuturile mișcării feministe în Franța, și la prima vedere avem de-a face cu o soție care scrie versuri stupide și e pe post de decor, o soție care se transformă într-o soție la putere, primar, chiar, în final. Firește, e o exagerare, și întreaga punere în scenă a candidaturii politice e de o superficialitate fără margini, lâsându-ne să ne bucurăm în sfârșit de o comedie simplă și drăguță.

Noutate

TIFF-ul se mută și în cartierul meu! Singurele mele amintiri cu cinema în cartier sunt de la fostul cinema Dacia, unde m-a dus mama la trei ani prima dată, rula filmul „Chirița la Iași”. Firește tentativa mamei a fost un eșec, coana Chirița nu a reușit să mă țină pe scaun suficient de mult...dar TIFF-ul reușește în fiecare an.