Cu mai mulţi kilometri în urmă

Puţine romane pe care le-am citit mi-au oferit mai multe perspective asupra aceleiasi teme: ratarea. Celelalte poveşti de dragoste (Lucian Dan Teodorovici) exact asta face: descrie din mai multe unghiuri ratarea dragostei. Adică de câte ori poţi rata şi mai ales cum o poţi rata. Fiecare dintre cele unsprezece povestiri, care pot fi citite atât separat cât şi în contextul romanului, conturează un nou context în care personaje noi se împotmolesc în propria lor neputinţă de a înţelege ce se întâmplă cu sentimentele lor, drept consecinţă, ele ratează.
În Şobolanul e mai viu decât ţestoasa, primul capitol al cărţii, facem cunoştinţă cu personajul-narator, a cărui problemă e următoare: Şi eu mi-am dat seama, după ce am cugetat vreme de încă jumătate de pahar de whisky, că am o problemă de folosire a termenilor. Că iubesc, dar nu sunt îndrăgostit. Deci după o seară de contraziceri şi exemplificări, personajul ajunge la concluzia că îndrăgostirea e specială, că e plină lumea de iubire şi goală de îndrăgostire. Amicul său îl aprobă aproape instant, deşi lasă impresia de nepăsare pe baza alcolului consumat de cei doi.
Următoare poveste e povestită la fel de simplu, din perspectiva băieţelului-narator suit pe catalige, şi care este într-un fel martor al unei sinucideri din dragoste. O altă ratare, mult mai gravă decât lipsa îndrăgostelii. În acest capitol soţia naratorului este cea care concluzionează: Pînă la urmă, nu-i aşa de nemaipomenit, a spus după ceva vreme, privind cum se derulau canalele la televizor. S-au mai omorît şi alţii din dragoste. Concluzia capitolului este oarecum la fel de banală precum motivul sinuciderii în sine, motivul fiind ratarea din nou.
Capitolul trei, Scufundări implică un triunghiul amoros, personajul-narator o înşeală pe nevastă tocmai din motivul enunţat în capitolul 1, şi anume lipsa îndrăgostelii. Acest lucru nu este totuşi o tragedie, trăim într-o lume modernă, iar comunicarea despre situaţii de genul acesta e pe primul loc. Aşa că familia pleacă în concediu împreună în ciuda acestui mic incident, că doar nu o să piardă banii pe care i-au plătit deja. Deşi ambii se simţeau vinovaţi, ambii căutat reproşuri consistente pentru celălalt, totuşi ce doi se împacă spre sfârşitul concediului, dar împăcarea are un gust amar, ea este tot o ratare până la urmă, o ratare rezultată din imposibilitatea de a accepta faptul că poate o căsnicie nu mai are relevanţă în contextul în care ambii au tratat cu aşa multă superficialitate criza de îndrăgosteală.

Sunt câteva capitole cu referinţă doar la personajul-narator şi la poveştile de dragoste ale acestuia, dar mai mult decât atât, aceste capitole prezintă felul în care personajul se raportează la aceste poveşti din perspectiva prezentului amar şi plicticos. Faptul că prezentul este aşa cum este umbreşte şi celelalte poveşti de dragoste, faptul că actuala poveste este pe vecie ratată, le face şi pe restul să semene parcă între ele. Se pare că dincolo de toate astea, ceea ce rămâne în amintirea personajului este ceea ce urmează fiecărei poveşti în parte. Naraţiunea mi s-a părut un tren căruia i s-a adăugat câte un vagon în fiecare staţie, o brăţară căreia i s-au adăugat mărgeluţe în mod constant.
Deşi vagoanele s-au adunat din staţii diverse, totuşi au ajuns în final la aceiaşi destinaţie, până la urmă, cu sau fără vagoane, omul tot ajunge unde trebuie să ajungă...mai rapid sau mai greu..depinde în câte staţii trebuie să oprească. Şi de aici..o mulţime de clişee cu având ca temă, nu ratarea, ci trenul or life itself şi faptul că poţi să ratezi. Bon voyage!

"Azi dimineaţă m-am trezit bătrână"

Mi-am propus să citesc "Sunt o babă comunistă" de ceva timp, dar nu mi-am imaginat că o voi citi tocmai în preajma aniversării a 20 de ani de la marea schimbare. Aşadar, aşa m-am ales cu o carte de sezon, aparută în 2007 la Polirom fireşte, şi care se mai află şi în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, producţie Media Pro...să sperăm că nu iese ceva de genul filmului cu moşu care rulează aparent cu succes în cinematografe.
Încă din primele pagini, am fost surprinsă de viteza cu care citeam, parcă mi-era dor de o carte pe care să o citesc aşa pe nerăsuflate într-o după-amiază de iarnă. Asta am vrut, asta am avut, pentru că, într-adevăr cartea se citeşte incredibil de rapid, ceva în genul simplist şi minimalist al lui Ian McEwan. Cu toate că lectura merge aşa uşor, totuşi Dan Lungu te coboară subtil dar sigur într-o epocă care mai există pt tineri doar sub forma unui album de poze alb-negru. Dan Lungu descrie prin intermediul Micăi, nu un sistem politic, ci lumea aşa cum era ea privită din perspectiva omului simplu, şi nu al unei ideologii politice sau a unor demagogi.
În acest sens povestea e banală: Mica Burnacu fuge de la ţară să se facă orăşeancă. Odată ajunsă la oraş, Mica e ajutată de nişte rude iar apoi urmează Şcoala Profesională şi se angajează la o întreprindere de confecţii metalice. Urmează căsătoria cu un lăcătuş metalic şi naşterea fiicei lor, Alice, care se face ingineră şi emigrează după revoluţie în Canada.
Mica îşi povesteşte viaţa, adică cele două vieţi, cea de dinainte de revoluţie şi cea de după, comparându-le în permanenţă, şi fiind aproape convinsă că pentru ea cea de dinainte era mai bună decât cea de acum. Motivele? Cele pe care le auzim tot timpul, apartamentul de la stat, jobul sigur, pâinea şi banulul zilnic. Cu toate astea, Mica, deşi membră de partid, a ieşit şi ea în stradă să susţină revoluţia, luată de val ca toţi restul. Susţinerea revoluţiei este regretată mai târziu, când ajunsă la pensie, tot ce mai are sunt grijile zilnice, ajungând la concluzia că viaţa e mult mai grea acum decât atunci.
Este clar că Mica nu pricepe nimic din schimbare, sau o pricepe subiectiv oarecum, nu în raport cu întregul. Nu pricepe nimic şi se consideră până la final doar o babă comunistă, cu o fiică măritată cu un canadian.
Până la urmă Mica îşi trăieşte pensia prin prisma amintirilor şi nu a prezentului care e sumbru, trist şi neinteresant. Trecutul apare în contrast permanent cu prezentul, trecutul era plin de glume pe seama lui nea Nicu, prezentul e lipsit de valori iar concluzia e doar o întrebare care provoacă fiecare cititor al acestei cărţi: "De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?"

Et comment vont les amours?

Fără îndoială tenisul nu e ca orice sport, ci ca orice relaţie, amoroasă, de prietenie, sau de orice alt fel. În primul rând e vorba de doi, şi dacă nu e vorba de concurenţa din start, atunci apare în mod sigur un complex de inferioritate pe parcurs dacă ratezi constant. Primul serviciu e mereu promiţător, mai nimereşti câteva mingi, adică câteva ieşiri reuşite, mai dai cu bota în lac de multe ori, şi atunci nu eşti neapărat în apele tale, mai arunci câteva în curtea vecinului, ceea ce înseamnă că de data asta cineva a sărit calul, situaţia revine aproape întotdeauna la normal în câteva secunde. Dar dupa prima repriză...adică prima pauză, te aştepţi să fie totul ca la început. Ghinion. De obicei joc cel mai prost în ce-a de-a doua jumătate de oră. Şi atunci o iei încetişor, poate, e oboseala acumulată, poate e altceva, poate e infatuare, poate e saturaţie, sau poate sunt de toate la un loc. De obicei joc pe reguli cu cei ce le cunosc, că altfel e prea mare efortul. Şi totuşi vara asta nu am jucat pe reguli deloc, destul de libertin aş zice, sau după cum m-a tăiat capul. Şi am avut o profă super la început de sezon, şi totuşi, se pare că am dat uitării orice sfat. Ca în orice relaţie, jocul merge de la sine, doar că mai puţin corect, coerent, cu mai multe stângăcii şi minci aruncate aiurea, aşa cum e fără reguli. Şi cum se termină un astfel de joc atunci? Se sfârşeşte ca între prieteni, doar cu mai puţine explicaţii decât de obicei, cu mai puţine regrete, sau poate cu un dram de încredere câştigat pentru atunci când o să joc pe reguli.
Un slogan maoist spune: putem să dormim în acelaşi pat, dar mereu visăm diferit. Relaţia, ca în joc, ne dă voie să fim împreună, dar în acelaşi timp jocul îţi permite să fii autonom, fiecare în partea sa a terenului. Şi totuşi, dacă eşti autonom, nu înseamnă că eşti împotriva lui, sau că suntem duşmani, dimpotrivă. Putem fii autonomi împreună.
Astfel că, nu am fost deloc surprinsă când am întâlnit un astfel de cuplu în romanul Le dimanche de la vie, de Queneau. Este vorba de un cuplu destul de ciudat, dar în acelaşi timp, realist, o relaţie între o femeie de peste cinzeci şi un tânăr ofiţer de 25.
Încă de la început, Julia, îşi propune să se mărite cu tânărul ofiţer, chiar şi împotriva lui, exact ca la tenis, îţi propui să câştigi chiar împotriva celuilalt. Zis şi făcut. Partea faină e când cei doi decid că nu există căsătorie fără lună de miere, sau lună de miere fără căsătorie, doar că pe Julie comerţul o ţine ocupată, aşa că, cei doi hotăresc la fel de senin, că măcar unul dintre ei trebuie să meargă în luna de miere, şi, fireşte, Valentin, este cel care va pleca singur în luna de miere, culmea autonomiei aş zice, asumată fără regrete, fără resentimente, fără suspiciuni, fără promisiuni. Fireşte, nu am putut să iau romanul decât în glumă, e inevitabil, autorul se joacă pur şi simplu cu situaţiile pe care le creează, cu frazele, cu personajele care nu sunt decât nişte marionete care joacă şi vorbesc după regulile lui. Oricare ar fi sfârşitul, personajul lui Queneau rămâne un naiv.

Istanbul, el sau ea?

M-am băgat din nou prin Istanbulul din zilele noastre de data asta, mai exact într-un alt roman al lui Pamuk, Cartea Neagră. Curiozitatea nu m-a împins niciodată până la graniţele reale ale Turciei, cel mult m-am oprit la romane, dar de data asta se pare că am intrat din plin în oraş. Fireşte, nu cred că o să am parte de coincidenţa pe care am avut-o în Anglia, adică să mă cazez fără să-mi dau seama exact în cartierul în care a poposit şi personajul lui Rose Tremain din Drumul spre casă.

Partea faină a fost când am dat tot la fel de întâmplător de kebaberia care a inspirat-o propabil pe autoare...în fine nu sunt fană a coincidenţelor, de aceea nu cred că o sa iau drumul Istanbulului în căutarea eroului rătăcit şi el. Pentru că exact despre asta este vorba: un erou rătăcit prin Istanbul. Istanbul e fără îndoială un oraş nemuritor, şi devine puţin câte puţin un personaj care merge braţ la braţ cu Galip în căutarea sa.
Subiectul cărţii este dintre cele mai simple posibile, spre deosebire de Mă numesc roşu, unde se suprapuneau prea multe situaţii, planuri, voci. Cartea neagră este foarte uşor de urmărit: Galip găseşte într-o zi pe neaşteptate un bilet de la soţia sa prin care îl anunţă că l-a părăsit. În acelaşi timp dispare şi fratele ei vitreg, Celâl. Este deci doar o coincidenţă că cei doi au dispărut în acelaşă timp?
Căutarea lui Galip o priveşte pe Ruya, si este inspirată mai ales din romanele poliţiste pe care le citea Ruya, romane pe care el le dispreţuia. Se pare că Galip nu o urmăreşte doar pe Ruya, ci şi trecutul acesteia, pe fostul soţ al Ruyei. Galip se iluzionează singur, închipuindu-şi şi lăsând pe toata lumea să creadă că Ruya e acasă, bolnavă în pat. Celălalt personaj, Celâl, este mai degrabă creat prin articolele sale, el nu apare efectiv decât prin scrisul său. La fiecare al doilea capitol, apare un articol scris de Celâl, în care ne poartă prin locuri cheie din Istanbul, locuri pe care nu le-a ales întâmplător, şi care au mare legătură cu chestiuni de identitate. Uneori avem impresia că ceea ce îl obsedează cel mai mult este nu doar identitatea oraşului, ci şi a lui. Oricum Pamuk îmbină aproape perfect cele două.

Oraşul devine un el sau ea, depinde de situaţie, este atât de personalizat încât am avut tot timpul impresia că în loc să mă pierd în povestea Ruyei, mă pierd în povestea unui oraş controversat, un oraş care e la limita dintre est şi vest, un oraş murdar, inundat, dar cu farmec tocmai pentru că a scormonit o mie şi una de poveşti. E clar un roman despre identităţi. Galip, la rândul său, e mai întâi un soţ îngrijorat, apoi devine brusc un detectiv pierdut pe străzile Istanbulului, pentru ca în final să devină Celâl,adică să scrie rubricile sale la ziar.

Astfel Istanbulul se pierde în poveştile sale, Galip se pierde în poveştile scrise de Celâl, Ruya e doar un personaj, iar in final ai impresia că personajele îşi schimbă costumele între ele ca la teatru între acte. Mi-a plăcut mult ce spune unul dintre personaje...„pentru că în perioada aceea nu făceam decât să citesc, pentru că nu visam decât despre ceea ce visam, pentru că în acei şase ani nu trăiam decât cu gândurile şi cu vocile autorilor pe care-i citeam. Dar nu am reuşit de-a lungul acelor şase ani să fiu eu însumi. Eu nu eram eu şi poate de aceea eram fericit.”

Mă numesc roşu

Mă numesc roşu, Orham Pamuk (Premiul Nobel în 2006) este într-adevăr un roman foarte complex, structurat pe mai multe dimensiuni, poate subiectul are iz de poliţist, dar mie sincer mi se pare departe de tipul acela de romane. În cazul acesta, tematica este total diferită şi este susţinută de o naraţiune foarte frumoasă.
Ce şochează încă din primul capitol? Monologul unui mort care zăcea pe fundul unui puţ. Ca să nu fim prea surprinşi de acest lucru, mai urmează alte monologuri, cel al unui câine, al culorii roşu, al unei monede de aur, al lui Satan, etc. Deci avem un narator care-ţi schimbă vocea în fiecare capitol, fiecare capitol e narat dintr-o altă perspectivă. La acestea se mai adaugă şi un spaţiu socio-cultural deosebit, Turcia în secolul al XVI-lea. Deci destul motive ca să te implici activ ca cititor. Dar tot ca cititor am fost indusă în eroare, ai vrea să crezi că scopul lui Pamuk este să descopere ucigaşul lui Delicat Efendi, iar mai apoi cel al unchiului. Ei bine, nu! Este şi acesta un aspect, dar se pare că naraţiunea se îndreaptă spre altceva.
Este în primul rând o poveste în care se îmbină religia musulmană, arta şi crima la curtea sultanului din Istanbul. Mai mult decât mister, este vorba de rolul artei în societatea musulmană, iar Pamuk tratează un subiect care este încă deschis interpretării în lumea contemporană.
Deci despre ce fel de artă e vorba? Pamuk ilustrează în acest roman cum se sfârşeşte tradiţia picturii miniaturiste în Turcia, picturi în care nu era folosită perspectiva iar figurile umane erau iconice, şi nu mimetice. Deci este vorba de o pictură opusă stilului occidental din acea vreme, iar romanul tinde să sublinieze contrastul dintre picturile veneţienilor şi cele musulmane. Problema stilului obsedează personajele, în cea mai mare parte miniaturişi ai sultanului. În percepţia miniaturistului, cu cât eşti mai priceput, cu atât eşti mai puţin original, lipsit de individualitate.

Astfel, odată ce miniaturiştii intră în contact cu arta occidentală, se produce o criză în rândul miniaturiştilor care trebuie să realizeze o carte pentru Sultan. Pe fondul acestui context, un miniaturist îl ucide pe altul, iar un fost miniaturist, Negru, se angajează să afle ucigaşul. Deci tema identităţii apare nu doar la nivel narativ, ci şi la nivel tematic, amplificată de misterul creat în jurul descoperiri ucigaşului. Nu aflăm ucigaşul decât foarte târziu deoarece, chiar dacă şi acesta are un monolog, totuşi vocile celor care fac povestea să înainteze nu sunt foarte distincte şi personalizate.

Ucigaşul este descoperit foarte banal, nimic ieşit din comun la un roman de aşa amploare. Deci, pentru mine este un roman despre artă, şi nu o poveste cu detectivi.
Pamuk se referă foarte des la orbire, orbire în sens propriu zis, şi orbire în sens metaforic. Se pare că pictura occidentală influenţează tot mai acut cultura şi ideologia islamică, de aceea majoritatea miniaturiştilor adoptau poziţia orbului pentru a evita orice acceptare a faptului că tradiţia miniaturistă va suferi schimbări profunde ce va influenţa nu doar ideologia, societatea, moralitatea şi chiar religia islamică.

Această atitudine de anti se vede mai ales la miniaturiştii care sunt împotriva semnării lucrărilor, împotriva portretelor, şi în general împotriva noţiunii de stil individual. Dar de ce se tem totuşi aceşti miniaturişti? De faptul că, datorită perspectivei din picturi, o moschee ar putea apărea în picturi mai mică decât este omul, mai mică chiar decât orice animal domestic.

Aceştia considerau că în pictură lumea trebuie să apară aşa cum o vede Dumnezeu (Allah), nu aşa cum o vede ochiul liber. Şi aveau dreptate să se teamă, narcisismul, păcat de moarte, se afla în plină ascensiune.

Când iubirea loveşte târziu

Nu ştiu dacă o femeie ar trebui să aibă experienţe de amor la vârsta a treia, dar se pare că Doris Lessing aduce problema în discuţie în romanul Love, again. Nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea unei proze scrisă de o naratoare feministe. Orice femeie single sau nu, are dreptul să simtă ca la douăzeci şi să se poarte ca la cinzeci. Deci Doris Lessing tratează în ultimul ei roman iubirea şi bâtrâneţea luate împreună, total opus percepţiei comune că iubirea apare doar atunci când eşti tânăr. În cazul acestui roman, o femeie de şaizeci şi cinci de ani este direct lovită de astfel de pasiuni, cele pe care le încerci ceva mai timpuriu. Primul lucru pe care poţi să ţi-l imaginezi este că o astfel de femeie care scrie piese de teatru şi gestionează activitatea unui teatru din Londra nu mai are energie pentru altceva şi, ca cei mai mulţi dintre noi, se identifică cu ceea ce face perfect.
Grupul de actori pregăteşte o piesă de teatru, Julie Vairon, care are un efect surprinzător asupra celor care joacă în ea, şi se pare că într-un fel sau altul influenţează viaţa celor care joacă. Julie, protagonista piesei de teatru nu e deloc o femeie ca oricare alta pentru epoca în care trăieşte. Ea este în primul rând o luptătoare, şi o feministă precoce care trece printr-o serie de aventuri alegând în final sinuciderea pentru a-şi justifica atitudinea faţă de viaţă şi relaţii. Julie nu este doar o feministă precoce, ci şi un tip de femeie Orfeu, periculoasă şi în acelaşi timp seducătoare. Julie întoarce cu susul în jos vieţile tuturor celor ce vin în contact cu ea prin piesă. Prima este chiar bătrâna Sarah, care se îndrăgosteşte de două ori de doi tineri, tineri care deşi sunt atraşi oarecum de ea, totuşi nu doresc să se implice mai mult. Sarah este centrul grupului de actori, gestionează şi coordonează mişcările tuturor, şi este înconjurată în mare parte de tineri, de aceea se simte precum o fantomă la un chef.
Sarah este şi ea o femeie interesantă deoarece mi se pare că e singura dintre cele pe care le-am întâlnit în literatură care îşi analizează obiectiv fizicul la 65. Ea e conştientă de decădere şi se simte umilită, melancolică. Cu toate acestea, începe dintr-o dată să-şi cumpere haine noi şi să se întrebe cum ar arăta dacă şi-ar face un face lift. Nimic surprinzător până aici. Ceea ce surprinde însă Doris Lessing este ceea ce camerele de filmat nu reuşesc să surprindă, şi anume faptul că astfel de femei pot ajunge foarte deprimate, o deprimare asemănătoare unei dureri profunde, cel puţin aşa reiese din roman.
Ceea ce m-a surprins cel mai tare este faptul că cele pasiuni ale lui Sarah nu sunt foarte bine conturate în afara imaginaţiei ei. Am avut impresia că nu e nimic real, şi că de fapt cei doi sunt doar nişte proiecţii în imaginaţia lui Sarah. Acest lucru sugerează că Doris Lessing nu şi-a propus deloc să insiste pe cele două personaje masculine, tot ceea ce contează este lupta unei femei în vârstă cu dorinţeşe sexuale neprevăzute şi total neaşteptate. Fireşte, Doris Lessing nu poate să rezume doar la acest aspect fără să se asocieze felul în care se derulau romantismele odinioară şi realitatea pe care o trăieşte ea. Doris Lessing atribuie şi artei şi felului în care percepţia despre artă se schimbă de la o reprezentare la alta. Julie Vairon, piesa care uneşte personajele romanului ajunge să-şi piardă din semnificaţie şi profunzime datorită reprezentărilor frecvente şi a transformării ei într-un muzical, cu scopul de a distra spectatorii. Probabil Doris Lessing a intenţionat o comparaţie subtilă între iubire şi destinul acestei piese sugerând că prima poate ajunge la fel de banalizare condusă de raţiuni complet diferite faţă de cele iniţiale.
Deci avem un roman care ne face să ne întrebăm cum putem gestiona sentimentele şi pasiunile atunci când ele par să ne domine, ne mai face să ne întrebăm de unde vin acestea şi cum de dintr-o dată pot dispare tot aşa cum au apărut...sau poate că de fapt, aşa cum titlul romanului sugerează, suntem condamnaţi să iubim iarăşi şi iarăşi.

Al cincilea copil, Doris Lessing

În drum spre Londra am sfârşit cu Doris Lessing, The fifth child, despre o familie care îşi propune cu orice preţ să fie fericită, să trăiască în mod tradiţional, să aibă cât mai mulţi copii, şi o casă cât mai mare.
Cuplul trăieşte visul timp de câţiva ani, timp în care se nasc cei patru copii, iar pe când cei doi vroiau să se oprească, vine şi al cincilea copil, care nu e deloc ca restul. De fapt, încă din timpul sarcinii acesta e un chin pentru mamă, iar după naştere devine un chin pentru toţi. De ce? Nici măcar mama nu ştie, s-ar spune că e suferă de malformaţii genetice, dar nu din cele vizibile, e un copil primitiv, cu porniri animalice, care nu seamănă deloc cu restul. Pe lângă pornirile animalice, Ben e agresiv, ucide câinele şi pisica şi e complet antisocial. Nu se poate adapta şi nimeni nu-l acceptă. Dar se pare că Ben s-a născut cu un scop: să distrugă totul în jur.
Fireşte sunt tentată să interpretez cea de-a cincea sarcină din perspectiva unei femei, şi anume ca ceva foarte dureros şi agresiv, ceva ce, am impresia ca un bărbat nu ar suporta cu uşurinţă. Harriet are cinci copii într-o perioadă de timp de aproximativ şase ani, ceea ce ar fi deja epuizant pentru oricince. Aici povestea îmbină două înţelesuri: figurativ şi literal. Harriet poate fi chiar atacată fizic de sarcină, ia foarte multe calmante pe perioada sarcinii şi se simte foarte rău, ceea ce poate însemna că Harrier este fizic atacată din interior, avem chiar o descrierere a faptului că uterul ei e plin cu vânătăi. Deci unele lovituri, deşi nu se văd, dor mai tare ca cele vizibile. Harriet nu mai e la fel după ultima sarcină.
Se pare că Doris Lessing insistă foarte mult pe faptul că oamenii în general, şi femeile în particular, nu pot să lupte contra curentului, şi că odată căsătorite, ele se asociază tot mai mult statutul lor de femeie cu cel de mamă, casnică, soţie, etc, până când vieţile lor se opresc pur şi simplu şi rămân ăn acelaşi punct, ele merg înainte dar nu mai înaintează.
Poate acelaşi lucru se întâmplă şi cu Harriet, poate că pruncul nu o agresează, ci poate ea este deja neurotică şi mult prea stresată de ceea ce se întâmplă în jurul ei, de faptul că are deja cinci copii în aproximativ şase ani, de faptul că simte că viaţa ei a scăpat de sub control şi că acum e controlată, agresată simbolic de toţi ceilalţi copiii. Poate este vorba doar de o atitudine cam negativă asupra vieţii de familie, care îşi propune să fie fericită doar prin reproducere, şi prin faptul că vor putea să găzduiască toată familia de sărbători, ceea ce se dovedeşte o fericire destul de falsă şi aparentă. Cuplul devine prea ocupat cu pruncii care tot vin, cu oaspeţii, până când uită de ei înşişi, de casa lor imensă, până când parcă, gaşca lui Ben aproape se insalează în ea. În final, se întorc de unde au plecat, tot ei doi au rămas. Poate uneori nu e nevoie să te implici atât de mult.

Secretele lui Don Juan, Tim Lott (2003)

Mi se pare că Tim Lott a reinventat ceva în romanele sale sau a scos psihicul masculin la vedere. Danny Savage, protagonistul, îşi descoperă sinele emoţional (dacă chiar avem aşa ceva, sau poate acea parte). Poate el face asta? Tocmai el spunea că bărbaţii sunt literali iar femeile sunt simbolice. Atunci, credeţi că ajunge la vreo concluzie după ce îşi detaliază istoria iubirilor eşuate pe o tablă (flip-chart) doar cu scopul de a afla secretul insucceselor sale?
Încă de la început mi s-a părut oarecum ciudat să citesc chestii care până mai ieri mi se păreau de-a dreptul muiereşti, ei bine, în The love secrets of Don Juan sunt chestii muiereşti scrise de un bărbat tot pentru bărbaţi. Cu siguranţă psihicul masculin e problematic în felul lui, iar Danny încearcă să descopere ce anume în psihicul lui determină eşecul. Destul de provocator zic eu dar şi interesant în acelaşi timp iar încercările lui m-au pus oarecum pe gânduri, şi m-au făcut să mă gândesc serios dacă bărbaţii şi femeile sunt chiar atât de diferiţi în felul cum abordează relaţiile.
Danny e genul de bărbat care şi-a găsit o scuză pentru toate eşecurile, nu şi-a asumat în nici un fel responsabilitatea pentru o iubire care s-a stins pur şi simplu, pentru rutină, pentru imaturitate, pentru faptul că uneori pur şi simplu vroia să schimbe decorul, pentru faptul că s-a dat la fosta prietenă a celui mai bun prieten, pentru faptul că s-a dat la cea mai bună prietenă, etc. Just like us, right? Deci se poate întâmpla oricărui sex, fără prejudecăţi că doar noi suntem expuse şi determinate să călcăm strâmb.
Ceea ce face diferenţa între noi şi ei, e că noi intrăm într-o relaţie cu mult mai multe speranţe decât ei iar ceea ce avem în comun este că ne facem mai mereu o impresie greşită despre noi, ne gândim prea mult la cum am vrea să fim, la ceea ce am vrea să avem şi nu avem, fără să acceptăm ceea ce ne este servit. A..mai era ceva, toate cuvintele adunate fac zero. Anumite lucruri le aflăm, altele nu, unele lecţii le învăţăm, altele nu, şi fie că analizăm situaţia sau nu, nu prea e mare diferenţă. Aşteptările ar trebui înlocuite cu încredere şi doar atât. Cel puţin asta e părerea lui Danny.
Partea cea mai interesantă e naraţiunea în sine, nu e neapărat diferită de altele, dar pare un amestec de stiluri şi tehnici, Tim Lott e ba jurnalist, ba copywriter, multe afirmaţii seamănă foarte bine cu texte din reclame, alteori e un pseudo-psiholog din cărţile acelea cu sfaturi, deci o reţetă perfectă pentru o pastiche.

Iubire etc sau Trois, Julian Barnes

Poate e doar impresia mea, dar Julian Barnes mi se pare de-a dreptul genial în Iubire, etc. Sau Trois. Cu siguranţă, titlul tradus e mai mult comercial, pentru că orice e cu iubire şi sex vinde foarte bine. Trois mi se pare mai potrivit dintr-un singur motiv, cartea nu e atât despre iubire, cât despre celebrul triunghi, în care iubirea se dizolvă şi până la final nu mai ştim cine pe cine iubeşte, cine pe cine înşeală, cine pe cine minte, sau cine de cine profită. E bizar dar nu absolut nimic nu este ieşit din comun, nici măcar autoreferenţialitatea pronunţată insistent prin personoaje, care ne cer nouă părerea despre ce şi cum, personaje mândre care nu vor să fie note de subsol, ci prezenţe clare în roman, personaje care au puncte de vedere diferite despre orice subiect, despre orice ipostază şi despre orice nimic până la urmă. Acest melange a trois începe cam aşa, ca orice poveste:Stuart: E acum. E astăzi. Ne-am căsătorit luna trecută. O iubesc pe Gilian. Sunt fericit, da, sunt fericit.Giliian: M-am măritat. O parte din mine credea că n-am s-o fac niciodată, o parte a dezaprobat, iar alta s-a speriat puţin, ca să vă spun drept. Dar m-am îndrăgostit şi Stuart e un om bun şi mă iubeşte. Acum sunt măritată.Oliver: Fir-ar să fie! Sunt îndrăgostit de Gillian, acum mi-am dat seama. Sunt uimit, sunt siderat, sunt speriat de mine, sunt ca lovit de trăsnet. De asemenea, sunt speriat ca dracu. Ce-o să se întâmple acum?Cam despre asta e vorba. După zece ani, cei trei, Gillian măritată cu Olivier şi cu doi copiii, Stuart revenit din USA, divorţat, după o căsnicie reuşită cinci ani sau eşuată după cinci ani, depinde din ce punct de vedere priviţi lucrurile, şi un Olivier care nu are nici un rost in roman, şi în viaţă, un ratat.Ce se întâmplă după? Sigur că ne aşteptăm să se inverseze rolurile din nou, să regrete fiecare trecutul, sau ce a mai rămas din el, şi eu sunt printre cei care cred că amintirile le ţii un timp, după care le uiţi pur şi simplu. La fel şi cu cei trei. Niciunul nu pare să aibă vreun fel de regrete, Stuart simulează totuşi regrete şi dorinţe refulate. Nu este deloc aşa, el ştie că Gillian nu mai e aceeaşi de acum 12 ani, de aceea încearcă să se îndrăgostească de noua Gillian. Reuşeşte? O treime poate. Pentru că în roman totul se împarte la trei ca să nu se supere nimeni. Şi iubire se împarte la trei aici, nu la doi, cum ar fi normal. Toţi trei sunt de acord că normalul e un mare clişeu, şi că fiecare încercare a noastră de fi normali, nu e decât o tentativă de a resuscita clişeul, ceea ce e dezonorant, pentru că viaţa noastră se transformă în tentative de a resuscita clişeul.Aşa că povestea lor se împarte la trei, trei iubiri, trei puncte de vedere, trei finaluri posibile, până la urmă toată lumea se alege cu ceva, chiar dacă e un nimic, până la urmă şi nimicul e ceva, nu? Nimicul sunt de fapt sentimentele fără rost, fără direcţie, şi tocmai pentru că nu au direcţie, pot scăpa de sub control. Aşa se întâmplă în cazul lor pentru că cei trei se iubesc practic, nu teoretic. Teoretic, Olivier crede că lumea se împarte în oameni pentru care iubirea este totul, iar restul existenţei este un simplu etc, şi oameni care nu pun destul preţ pe iubire şi pentru care partea cea mai incitantă constă în etc.Stuart crede că în fapt, dacă vreţi să împărţiţi neapărat oamenii în funcţie de factorul iubire, avem vreo trei categorii, cei care au norocul sau nenorocul să iubească de mai multe ori, cei care au norocul sau nenorocul să iubească o dată, cei care nu iubesc deloc, dar au impresia că iubesc. Gillian are şi ea părerea ei, îţi oragnizezi căsnicia, îţi protejezi copiii, îţi administrezi iubirea, îţi trăieşti viaţa. Şi uneori, te opreşti şi te întrebi dacă toate astea sunt adevărate. Oare îţi trăieşti viaţa sau ea te trăieşte pe tine? Doar pentru că într-o zi nu-ţi mai asumi responsabilitatea pentru propriile sentimente, ele devin mai generale şi mai puţin individualizate.Deci trei variante. Nu e aşa cum am crezut că va fi, nu? Mai frumoasă, mai urâtă, mai lungă, mai scurtă, supraestimată, subestimată, dar nu e aşa cum am crezut. În plus, e diferită pentru persoane diferite, până când rămâne doar o justificare pentru faptul că-ţi place cineva.

Relatii la Periferie

Se pare că Sex and the City a fost un succes, deşi a reluat nişte prejudecăţi vechi de când e lumea, totuşi nişte prejudecăţi la care am râs de numa, poate de noi însene? Am avut acelaşi feeling când am văzut Despre bărbaţi şi nu numai sau He is just not that into you.
M-am re-familiarizat cu o mulţime de prejudecăţi, nu despre bărbaţi (aşa cum se pretinde titlul tradus al filmului), ci din nou despre noi.
Una dintre ele, cu care începe şi filmul, m-a marcat cel mai tare: adică chiar o mămică îi vinde gogoşi fetei spunându-i că băieţii care o plac se vor purta ca nişte assholes tocmai pentru că o plac.
Următoarea gogoaşă..cică facem o dramă din orice şi disecăm orice chestie care ni se întâmplă, acordăm prea mare atenţie tuturor gesturilor, voite sau nu, şi le interpretăm în felul nostru, dramatic fireşte. De ce o prejudecată? Nu mă îndoiesc că se practică în viaţa curentă multe scene de telenovelă, dar trebuie să recunoaştem că nici masculinitatea nu mai oferă nimic ieşit din comun, “eroic” ( a nu se înţelege din asta că vreau ca cineva să se lupte cu săbii şi alte cele pt mine sau că vreau luna de pe cer), aşa că dacă masculinitatea de două parale condamnă dramele de trei parale, ei bine după un rapid calcul matematic, prefer dramele inspirate.
Apropo de calcul matematic, mă mir că nimic legat de femeile iubesc banii nu a intrat în drama relaţiilor. Mă mir, pentru că era o temă frecventă în Sex and the City, şi ştiu că acesta este şi pretextul pentru care mulţi nu intră în relaţii, pretext care miroase la fel ca cel referitor la te ignoră pentru că te place.
Nimic mai adevărat, just kidding, so if he does not give in, just give up and do not play the victim. Deci un film care-ţi spune ce ştiai deja, oare chiar vroiam să auzim toate astea? Câte femei din lume, au stat în dilemă când era vorba să spargă gheaţa?, fireşte că mai cântărim şi noi faptele, sau vorba lor, le disecăm.
Pe scurt, filmul afişează nişte femei victime, mai mult sau mai puţin, şi nişte bărbaţi care vor să pară mai complicaţi decât sunt de fapt. Pentru că asta e problema mea, de ce noi suntem privite doar în contextul prejudecăţilor vehiculate de filme, media, şmechere şi piţipoance care nu au nimic de făcut decât să genereze astfel de repere false.
În fine, tot ideea este că filmul e destul de lung pentru a convinge că dating is lethally depressing, sau, ca să nu termin blogul ăsta fără să mai adaug un loc comun, e greu cu iubire, dar mai rău e fără.
Fără ezitare aş fi numit filmul-cartea, Love for dummies, din seria cu acelaşi nume, dar amuzant oricum pentru că încearcă să ne facă să le credem totuşi, şi ceea ce mi se pare şi mai amuzant este că din toate astea bărbaţii vor să iasă foarte misterioşi, complicaţi, de neînţeles, cunoscători, cu o intuiţie de-a dreptul de invidiat, ş.a, hai să fim serioşi, şi Romeo stă mereu în umbra Julietei!
Deci, se pare că trebuie să depunem eforturi serioase pentru a ne spăla imaginea, atât la nivel personal, cât şi la nivel de saving face. Aşa că în mahalaua de azi, unele relaţii nu mai au loc decât la periferie, adică tocmai astea care mizează pe second hand love style.

First Love, Last Rites

Inevitabil cărţile lui Ian McEwan pun pe fugă amintirile, uitarea, şi îmi dau bătăi de cap de fiecare dată când încerc să scormonesc printre rânduri.
First Love, Last Rites nu este un roman, ci o colecţie de povestiri scurte, dar aproape toate au în comun o singură temă, iniţierea, exemplificată în situaţii care te trimit direct la colţul străzii. De data asta în majoritatea povestirilor e vorba de iniţiere sexuală precoce.
Ian McEwan îşi alege de obicei personaje tinere, fie copii, fie adolescenţi probabil din două motive : pt că sunt atât de aproape de copilărie şi pt că sunt în mod constant iritaţi, confuzi şi neiniţiaţi. Adolescenţii sunt personajele cele mai potrivite pentru nişte poveşti care se vor bizare. Mă întreb ce ştiu adolescenţii despre iniţiere, şi dacă Ian McEwan poate justifica alegerea făcută, ei nu sunt auto-reflexivi, şi atunci ce valoare mai are iniţierea, dacă nu e urmată de auto-reflexie.
Poveştile sunt tradiţionale ca tehnică narativă, dar subiectul lor reflectă o banalitate cu totul ieşită din comun, o banalitate care îşi reclamă sensul din ceea ce învaţă personajele dintr-o situaţie.
Astfel, First Love, Last Rites începe cu o scenă idilică între doi adolescenţi, care par trecuţi de prima iniţiere sexuală. Sissil şi iubitul ei par să nu mai aibă nevoie de nimic altceva decât de o saltea pe care o aşează mereu în aceeaşi poziţie, sexul devine pentru ei un act ritualic, şi presupune de fiecare dată aceleaşi etape, în aceeaşi ordine, fără să se omită ceva pentru că atunci nu ar mai fi cum ar fi de obicei.
Citind, am avut impresia că viaţa lor era organizată în jurul acestui ritual, restul lucrurilor par să fie în plus, inclusiv fratele lui Sissil pare în plus de fiecare dată când se află în preajmă, mizeria din camera celor doi ia proporţii, niciunul nu pare să aibă vreun rost. Dar totuşi ceva întrerupe existenţa idilică: un şobolan care începe să deranjeze fiecare moment de intimitate, fiecare mişcare a celor doi. Şi asta nu e tot, cei doi nu mai pot comunica sub nicio formă, nici sexual, nici la propriu.
Fireşte, în stilul celorlalte povestiri din colecţie, totul se termină cu un orgasm simbolic: uciderea şobolanului gestant. Dacă ar fi să mă întreb care-i rostul şobolanului în viaţa intimă a celor doi, mi se pare imposibil să nu-mi imaginez tot felul de scenarii groteşti. Aşa că încerc mai bine să-mi imaginez ce au putut să înveţe cei doi din uciderea şobolanului gestant. Cert este că întâmplarea le-a redat pofta de viaţă, sex şi comunicare. Cu siguranţă este vorba de vreo iniţiere, dar nu-mi dau seama în ce…poate în faptul că pasiunea nu are nimic în comun cu reasoning, sau că iubirea nu răspunde întotdeauna întrebărilor pe care le au amorezaţii sau cititorii. Sau poate cei doi au învăţat pur şi simplu că orice câştig implică şi o pierdere de vreun fel, sau că în viaţă, mereu trebuie să sacrifici ceva pentru altceva…fireşte e valabil doar pentru prima iubire.

Salvat

Vremea cireşelor şi a căpşunilor a cam trecut, la fel şi vremea disertaţiilor, a examenelor, a zilelor care păreau că nu se mai termină odată, ca să vină vremea birocraţiilor, a şarlataniilor de la titularizare, vremea când ai impresia că locuieşti într-o ţară nebună, unde orice poate fi negociat, orice poate fi visat, gândit, cu condiţia să conştientizezi că rămâi doar un visător.M-am sculat doar cu gândul la cafea, capul mi se învârte încă de atâtea idei câte îmi trec prin el, şi colac peste pupăză, am mai visat-o şi pe o fostă profă din facultate, se făcea cămi corecta disertaţia anul acesta. Ea tot insista că am scris prea puţin, se uita în mod obsesiv la ultima pagină, eu tot încercam să-i spun că e vorba totuşi de 86 de pagini, câte am scris de fapt la licenţă, mi-era ruşine să-i spun că fapt sunt numai 50. Colega de lângă mine îmi zice că rămâne la doctorat, eu îi cer să-mi arate imediat pierce-ul din limbă, şi îmi aduc brusc aminte cum în State, colegei de la lucru îi s-a cerut să şi-l acopere cu un plasture în timp ce eu mimam veşnic că am un pierce în limbă, cu ajutorul unor bomboane care-mi potoleau setea.Pe când îmi aşteptam rândul şi le ascultam pe colege constat că am greşit adresa, că de fapt eu nu am scris o lucrare pe literatură, ci pe management, şi în timp ce îmi dădeam seama tot mai mult de asta, încercam cu disperare să găsesc uşa, dar care uşă, că nu vedeam niciuna, doar o fereastră care dădea spre staţia de tramvai, ştiam sala aceea, ţineam acolo retroversiuni şi ne pozam în anul 4, dar nu reuşeam nicicum să-mi aduc aminte cum am intrat acolo. Îmi aduc aminte de camera de hotel din cartierul chinezesc din New York unde eu, Laua şi Raul am dormit două nopţi cred.Era probabil cea mai mică cameră din tot hotelul, fără geamuri, fără baie, şi unde nici nu puteam să facem măcar un pas normal. Cu toate astea am dormit acolo, dar în ultima zi a şederii niciunul dintre noi nu a mai auzit ceasul, era trecut de mult de 10, dar, cum nu era fereastră, eram încă în beznă totală. Şi totuşi ne-am trezit până la urmă, nu ma ştiu cum. De data asta nu era nicio speranţă să mă trezesc, vedeam doar geamul cu vedere spre tramvai, şi îmi aduc aminte de o după masă geroasă când ieşeam de la literatură americană şi fugeam disperată să prind un tramvai spre mănăştur, fireşte că am căzut graţios aproape sub şinele tramvaiului, de nu mi-a mai trebuit să fug veci după alte mijloace de transport.Dar acum unde să fug? Mai era puţin şi îmi venea rândul, tot le lăsam pe alte colege mai întâi, eu încercam să născocesc o ieşire între timp. Dar şi dacă ieşeam, unde mă puteam duce, nu ştiam unde trebuie să-mi susţin eu disertaţia, bine, dar măcar nu mă făceam de râs, cu teoriile mele, trebuia deci să găsesc ceva, când îmi aud numele dintr-o dată. Un nod în gât. Cum să zic că de fapt nu am nimerit unde trebuie, m-ar fi întrebat de ce nu am plecat mai devreme, cum să zic că nu văd uşa, ar fi zis că sunt nebună, cum să zic că mi se pare că miroase a cafea arsă, ar fi zis că am mirosuri halucinante, cum să zic că staţia de tramvai e prea departe, m-ar fi întrebat simplu de ce nu am sărit să mi se pară mai aproape.Mi se pare că am zis doar DA, vin. Nu ştiu de ce am spus asta, sunt o mulţime de feluri de a spune DA, dar eu l-am ales tocmai pe acela care promite o prelegere impresionantă, câte de mult mă înşelam şi cât de puţine ştiau ele.Mă îndrept spre catedră, mi-am lăsat notiţele în bancă, toată lumea era sigură că o să prezint ceva despre Ian McEwan, doar îmi ştiau obsesia pentru acest autor, şi faptul că în State am răscolit o întreagă bibliotecă, şi mai ştiau şi că plănuiam să merg în Anglia şi să-l caut, să-l întreb cum de face din lucrurile cele mai simple subiecte de romane, cum de banalul a luat locul marilor idei, cum de sexualitatea e mai presus de orice sentimente, cum de nu mai facem diferenţa între ce e etic şi ce e non etic, cum de nu mai contează măcar că nu suntem ceea ce credem că suntem, şi nici măcar ceea ce vom crede că vom fi.Colegele aşteptau, la fel şi doamna care mi-a spus că am scris prea puţin uitându-se la ultima pagină, bine că nu a mai dat încă o pagină, ar fi dat şocată peste cuprins care dintr-o greşeală a ajuns exact la sfârşit. Dar cui îi mai păsa acum de toate detaliile astea? Eu trebuia să prezint o disertaţie despre management, nu despre Ian McEwan.Dar eu am vrut să scriu despre Ian McEwan, îmi plănuisem în detaliu ce să scriu, doar că, dintr-o greşeală de judecată şi de neînţelegere a unei funcţionare de la British Airways, am ajuns în România doar în octombrie, şi trebuia să vin în august. Nu mai puteam face nimic decât să iau lucrurile aşa cum erau ele atunci, chiar dacă nu erau deloc cum aş fi vrut. Dar când sunt ele vreodată cum vrem noi? Nici acum lucrurile nu erau cum vroiam eu, s-a lăsat o tăcere care aştepta ceva din partea mea, un cuvânt.Cum să spun ceva când sunt redusă de mult timp la tăcere, de când locuiesc într-un cartier în care veşnic se lucrează ceva fie că e zi, fie că e weekend. Zgomotele pe care le aud zilnic mă împiedică să-mi aud propriile idei, nu că ele ar vorbi, dar pur şi simplu nu le mai aud de ceva vreme încoace. Încerc, dar nu-mi vin în minte decât ideile altora. Unde sunt ale mele? Nu ştiu ce m-a apucat de o vreme încoace, dar am îmceput să scriu un blog, în care pretind că-mi scriu ideile, ca să am habar de ele măcar, ca să ştiu că ele există totuşi, că nu sunt doar o chestie automată care cere de mâncare la ore fixe, aşa cum cere opelul meu benzină când i se termină, că mi se pare că atunci când scrii ceva, fie că e despre mine, sau despre alţii; mi se pare că de fapt tot despre mine scriu, despre cum îi văd eu pe alţii, ceea ce reflectă cum mă văd eu pe mine de fapt, indirect, pentru că eu nu sunt diferită de alţii prin nimic, doar prin faptul că mă găsesc în situaţii ridicole şi fără ieşire mult mai des decât alţii.Eu nu îmi doream să fiu acolo, eu îmi doream să-mi beau cafeaua şi să scriu pe blog în acel moment, şi aş fi scris cu siguranţă despre Ian McEwan, nu aş fi vorbit despre el, cum să vorbeşti despre cinva care trăieşte încă, scrisul îl poţi şterge, niciodata nimeni nu va ştii că ai scris despre el, şi totuşi, acum erau prea multe urechi gata gata să asculte. Doamna care mi-a zis că am scris prea puţin, mă întreabă de ce am ales subiectul acesta. Eu întreb la fel de mirată precum dânsa, care?Răspunsul e un ţipăt al un femei gata să nască tocmai acolo. Eu mă scol şi mai mirată, şi îmi dau seama că examinatoarea mea era însărcinată. Doamne, dar numai eu nu am văzut din toată sala, şi se vorbea destul de mult despre asta. Fireşte, toată lumea m-a ignorat din momentul acela, ceea ce m-a uşurat foarte tare, şi am chemat elicopterul de la Smurd să ne scoată pe toţi de acolo până nu se naşte un copil în mijlocul atîtor idei spuse şi nespuse, gândite sau negândite, în mijlocul unor idei fermentate timp de un an de zile sau chiar mai mult, idei care ar fi putut foarte uşor să îmbete copilul şi pe noi la un loc.

Nonsens

Pare incredibil că atunci când ţara întreagă e în criză, şi eu să fiu în criză: de spaţiu, timp, porcină, vacanţe, joburi, şi mai nou de prieteni. Pentru că printre crizele astea nu mai e timp să conştientizez că-s în criză cu totul. Deocamdată, din cele şapte zile, şapte mă trezesc complet insuportabilă, cu gândul la a o şterge cât mai repede de aici. Sunt sigură că nu sunt singura care are astfel de intenţii, e de ajuns de citit blogul lui Badea, care e deja cel mai tare lider de opinie din ţară, şi nu m-aş mira să declanşeze şi alte reacţii, decât verbale.Oricum, cum spuneam sunt în criză totală, şi primul semn este că mă trezesc în fiecare dimineaţă cu un chef nebun de a enerva pe oricine se nimereşte în preajmă, de a asculta orice prostie, de a scrie orice tâmpenii.Criza de timp: nu mai fac diferenţa între ce e necesar şi ce nu e, deci, pierd mai multă vreme cu ce nu e necesar, şi ce nici măcar nu-mi face plăcere, o fac mai mult din inerţie, şi pentru că mă aflu într-o perioadă în care nimeni nu riscă să nu-i placă ceva. Aşa că, în loc să clocesc de lene, mă agit într-una, total normal pe meleaguri mioritice, doar că, total gratuit.Criza de bani: salarii întârziate cu nemiluita, plus se preconizează că din toamnă devin bugetară, iar cum ţara e aproape în faliment…nu mă văd bine.Criză de spaţiu: chestia cu sufocarea e pe bune! Nu mi-aş dori nimic mai mult decât o cameră suficient de mare, cu o bibliotecă suficient de încăpătoare pentru toate nimicurile şi valorile mele, un pat din care să nu mai cad în fiecare seară, cu un birou, puţin mai mic decât cel pe care îl am, ca să fiu mai puţin dezordonată, şi evident deja visez.Criză de joburi: asta e punct sensibil, care mă irită tot mai tare.Criză porcină: un nou pretext ca să nu ne mai gândim la criza care e pe bune!Criză de vacanţe: departe de mine gândul în luna mai că nu voi merge în vacanţă, se materializează tot mai mult gândul, prinde forme şi deja mă văd sclavul muncii până anul viitor cel puţin, când singurele vacanţe vor fi pt susţinerea celei de-a doua disertaţii, că se pare că eu termin în fiecare an câte ceva, până când o să termine ele cu mine.Criza de prieteni: există momente în viaţă când ai impresia că cei care te înconjoară, cu care îţi petreci o mare parte din timp, cu care te distrezi, cu care râzi pe la colţuri, cu care ieşi la filme, cu care te plimbi prin parc, cu care pleci în excursii, cu care bei cafele, cu care faci planuri, cu care te sfătuieşti…ei bine aceştia ţi-au fost poate prieteni, în altă viaţă parcă, cândva demult, când totul se învârtea în jurul lor, şi când orice părere era supusă votului, analizată până la măruntaie, ei bine prietenii de atunci nu mai sunt prietenii de acum, şi cei de acum nu vor mai fi probabil cei de mâine, cu una, două excepţii poate. Şi se mai întâmplă să te mai şi întâlneşti măcar întâmplător cu aceştia care ţi-au fost prieteni şi să constaţi că nu mai eşti la fel de amuzantă, la fel cum te ştiau, pur şi simplu la fel, dar ce ştiu ei prin câte ai trecut de când ne-am dat uitării reciproc? Foarte puţin probabil, şi cu atât mai puţin poţi să povesteşti la o cafea, cum să rezumi ani întregi într-o cafenea, vreo două ore, când atunci ai chef de căzut într-o melancolie de septembrie, cum să te gândeşti atunci dacă suntem fiinţe reciclabile sau nu, dacă ne-am schimbat sau nu, nu mai contează pentru prezent şi pentru anii care au trecut şi în care ne-am comportat ca şi cum nici nu am fi existat vreodată unii pentru ceilalţi.M-aş simţi mai liniştită dacă ar rămâne doar o criză, creată de Media, de limbaj, de mine, de iulie, ce nu aş da să fie doar o criză, nu un butoi cu pulbere gata să explodeze.

Utopie

Lectura inspirata din prejudecatile unui student Erasmus, care se gaseste « in trecere » pe la noi si care, dupa perindarea asta, pleaca cu acelasi bagaj de prejudecati indesate si mai bine ca sa incapa. Este greu sa schimbi imaginea pe care cineva si-o face despre un loc si atunci…buturuga mica nu rastoarna carul mare intotdeauna si mai ales atunci cand carul mare mai afiseaza si o atitudine aristocratica la care nu-s de sperante de aderare.
Drept urmare m-a asteptat un volum de Matei Visniec, din care aleg doua piese : Istoria Comunismului povestita pentru bolnavii mintali si Despre sexul femeii-camp de lupta in razboiul din Bosnia.
Asa ca ma detasez usor de aristocratul nostru si ma afund in Balcani si intr-un proiect utopic, comunismul, care inca isi asteapta dezgrobarea asa cum soldatii din Bosnia sunt dezgrobati de echipe specializate din care nici macar un psiholog nu lipseste. Cateodata ma intrebam daca procesul utopiei mai are vreun rost azi pentru noi, apoi intr-o zi aud in statie in prapaditul nostru de cartier doi batranei pentru care o zi de primavara aduce si o discutie despre Stanciulescu, atunci imi spun ca da, pentru unii are rost, pentru cei pentru care viitorul avea un alt sens decat are pentru noi azi.
Visniec insusi zice intr-un interviu ca « Pe vremea cand unii credeau in comunism erau mult mai inflacarati si li se parea ca viitorul are un sens. Cand sensul viitorului este dat numai de capacitatea omului de a consuma cat mai mult, aceasta proiectie de viitor este lipsita de fior metafizic».
Pana la urma avem sau nu avem nevoie de o utopie ca sa ni se para ca viitorul are sens ? Din pacate se pare ca da. Ne-am scremut cum am putut « sa iesim din cacat impreuna cu ceilalti » dar imediat ne-am integrat in alte utopii ca altfel iesirea din cacat nu ar mai fi avut nici un sens. Si asa ne trezim hopa hopa integrati europeneste, globalizati, consacrati opozanti ai terorismului, simpatizanti NATO, intorcand panzele mereu unde bate vantul mai bine, afisand caldura si ospitaliate dar de fapt, rosi de frustrare si nemultumire si invidie acumulate progresiv.
Dar oare eram pregatiti pentru noua utopie fara ca mai intai « sa digeram si sa intelegem ce s-a intamplat » (spunea tot Visniec) ? Se prea poate ca nu. Si e de ajuns sa aruncam o privire aici in vecini, in Balcanii nostri sau mai incolo putin prin Orient. Traim oare o alta fata a utopiei ? e vorba tot de uniformizare politica, e vorba de natii care nu se mai suporta, e vorba de socuri culturale care se pare ca ne oftica mai mult decat vrem sa credem.
In piesa lui Visniec, sexul femeii devine un camp de lupta in razboiul din Bosnia, nu este vorba doar de violul femeii ci de violul unei natiuni, si nu ca ar fi singura, mai cunoastem. Viol din care se naste un copil al razboiului, deci nimic nu ramane in sine, ci are continuitate intr-o forma sau alta, mai subtil sau mai putin subtil, ca si copacul care o determina de Dorra sa pastreze copilul, « Va informam ca acest arbore este mort. El va fi doborit in saptamana dintre 2 si 8 aprilie. In locul sau va fi plantat imediat, pentru bucuria si fericirea dumneavoastra, un arbore tanar. Serviciul de parcuri si gradini ». Ei bine cam asa se explica continuitatea asta. Asa a devenit Europa « un morman de pietre vechi » care este Realitatea si care explodeaza din cand in cand, mai ales cand te afli in butoiul cu pulbere al Europei.
Ai doua solutii, una dintre ele intruchipata de personaj, sa mori sau sa renasti intelegand si integrand lacuna. Noi vrem doar sa renastem fara sa intelegem sau sa integram ceva, la noi viitorul se intrevede in termeni de consum, ce consuman in viitor…cine stie poate unii pe altii, ca asa se comporta « fructele maniei ».

Camera lui Giovanni

Într-o zi de 13 mă duc până la Cărturești, deși prefer Libri pentru că am mai mult spațiu și cărțile nu zac chiar pe jos, și nu trebuie să mă aplec să scormonesc așa cum fac in coșulețele de la Cărturești.La Cărturești nu-i chiar ce-i la Libri…așa m-am ales eu în ziua cu pricina cu varianta în engleză Giovanni’s room a lui James Baldwin.Nu am ales-o chiar întâmplător, se întampla să fie ajunul lui 14 februarie și toate cărțile de „sezon” îți trăgeau cu ochiul. Despre James Baldwin mi-am amintit doar că..scria eseuri..Notes of a native son, care chiar mi-au plăcut..așa cum au fost ele prezentate de singurul vorbitor nativ de lb engleză pe care l-am avut ca oaspete în anul 2.Firește nu mi-a ieșit așa cum am plănuit..să citesc subțiricul roman chiar după achiziție..așa că l-am citit in post-sezon..adică in sezonul dedicat sexului meu citesc o carte despre gay. Woowwww….îmi spun imediat după primele pagini..la asta nu mă așteptam!! Ei bine..puțin jenată (mă întreb de ce?? Sau de unde atâta conservatorism poate?)..mă grăbesc să termin cartea înainte să intru în alt sezon..cel al Paștelui..David este un american ciudat, nesigur, nu foarte sincer cu el și cu restul, deloc simpatic, lasciv, petrecăreț, și care nu are simțul apartenenței nației sale sau sexului său. Foarte bine! Călătoria, probabil având drept menire regăsirea, pe toate planurile, nu este o soluție pentru el. Adică el nu are curaj să-și recunoasca „gusturile/orientările” în America ( care parcă nu era țara non-tabuu-urilor, și țara unde unde au evadat cei care nu vroiau să audă de nici un fel de constrângeri, religioase, politice..etc…știm de mult deja că America este campioana prejudecăților…a celor mai mari fraude din istora omenirii..și etc..) deci să nu ne mirăm că tânărul David vine la Paris să trăiască o poveste de iubire…două de fapt..dar nu m-am hotărât pe care să o pun în topul preferințelor.În ordine cronologică ar fi cam așa…David se îndrăgostește de Hella, o și cere în căsătorie, Hella pleacă să se gândească în Spania, în timp ce David se mută la Giovanni, ca să se răzgândească. Eu am crezut că se va răzgândi în privința Hellei după șederea la Giovanni..pentru că a doua poveste este între cei doi roomates.Apropo sa nu uităm să explicăm și titlul romanului.Camera lui Giovanni este groaznic de murdara, mică, oribilă, dar se pare că este necesară poveștii. Știm că orice poveste ( de iubire sau nu) se concretizează în cameră..sau pe malul Senei, sau în barul unde lucreaza Giovanni. Dar, mai ales, camera aia jegoasă este ceva temporar, la fel ca toate poveștile care se nasc și mor pe parcursul romanului, la fel ca toate fazele adolescentine prin care trece David.Eroul nostru nu prea încearcă să-și justifice în nici un fel purtările. Hella se întoarce și totul pare să reintre în normal..la suprafață firește. Avem de-a face cu o crima, care devine motorul ce mișcă personajele și afecțiunile lor din nou.David se răzgândește din nou ( de data asta în privința lui Giovanni), apoi în sudul Franței….o altă răzgândire ( de data asta în ce o privește pe Hella). Hella rămâne cu buzele umflate (probabil regretând escapada deloc necesară din Spania), Giovanni sfârșește nasol..adică în capul său se sparg toate păcatele celorlalți..iar capul său e sacrificat de autorități. The end.Așa s-a terminat intenția mea de a citi ceva siropos și de sezon. Dar mi-a plăcut, trebuie să recunosc că nu am mai citit nimic de genul ăsta, iar ultima dată când am primit un mail pe grup în care ni se cerea să semnăm nu știu ce petiție pentru gay, am refuzat, ba mai și motivând că avem destule alte probleme pentru care ar trebui să semnăm. Dar se pare că până la urmă, dintre toate cărțile pe care le-aș fi putut alege din Cărturești…am ales-o chiar pe asta…dar chiar mi-a plăcut..în final..why not

Drumul spre casă, Rose Tremain

Moșul mi-a adus Drumul spre casă (Rose Tremain) în Paris, într-un oraș străin care mi-a tras mereu cu ochiul…Moșul îmi aduce cartea tocmai pe când mă familiarizam cu stațiile de metrou, cu RER…și cu Bonjour/Bonsoir. Cum mă simțeam deja mult prea bine, departe de mine gândul întoarcerii în patria mamă, l-am pus deoparte..ca doar mai e până acasă.Dar i-a venit vremea…odată cu vremea plecării mele din Paris..și ca să șterg orice urmă de nostalgie, l-am lăsat pe luna martie.Rose Tremain ni-l prezintă pe Lev, un muncitor imigrant sosit ( de unde altundeva decât din Europa de Est) la Londra. Emigrantul se stabilește într-o lume nouă ( nu America..hi..hi), și vrea să-și găsească drumul într-un oraș străin. Cred că poate fi romanul oricui care a petrecut ceva vreme pe alte tărâmuri. Este imposibil să nu fii captivat de empatia cu imigrantul venit din Estul Europei.Lev se descurcă totuși binișor, ajutat puțin de alți exilați, care la rândul lor probabil se regăseau în pățaniile lui Lev. Cel mai interesant este că Lev a sosit în Londra cu un scop, acela al tuturor imigranților, și a plecat înapoi cu ambiții serioase. Astfel pe parcursul romanuluiu nimic nu dă de înțeles că Lev ar vrea să se stabilească acolo, poate doar atunci când se vedea cu Sophie, o londoneză, care lucrează cu el în restaurant. Tot timpul, ( aprx un an și jumătate) cât l-a petrecut în Londra, Lev de fapt, era doar pe jumătate prezent în noul mediu. Lectura este de cele mai multe ori pe două planuri, ambele nu foarte depărtate ca durată de timp, dar în locații diferite, Londra și Auror, satul din care vine Lev.Destinul lui în Londra este complet dependent de viața lui în Auror. Pe planul relației cu Sophie, apare tot timpul soția moartă și fiica care trăiește cu bunica. Nici nu face eforturi deosebite pentru a se detașa de trecut, sau pentru a o lua de la zero în Londra, deși se pare că în final are destule șanse de reușită. Oricine citește romanul își poate imagina aproximativ temerile, angoasele imigrantului care se ciocnesc la un moment dat de prejudecățile londonezilor referitor la imigranți.La un moment dat am crezut că orice aspirație de-a lui Lev se va lovi de una din aceste prejudecăți, dar se pare că până la urmă motivația sa de a se reîntoarce în Auror a fost de altă natură. Totuși el nu se întoarce în Auror doar ca să pună în practică stilul de viață capitalist. Nu ar mai fi plecat din Londra, dacă ar fi vrut să-și modeleze viața în Auror după chipul și asemănarea celei din Anglia. Se poate ca imigrantul să fi înțeles că ceva lipsește Vestului capitalist, dincolo de toate posibilitățile pe care le afișează ispititor…sau le afișa înainte de criză….știrile alarmante despre șomaj în Franța sunt foarte descurajatoare…asta nu înseamnă că poza din peisajul autohton este mai încurajatoare…