Niciodată prea târziu

Ca să rămân în tema copilăriei, am citit romanul din 1987 al lui Ian McEwan, The Child in Time, care mi s-a părut la fel de fain precum tot ce am citit până acum de Ian McEwan.
The Child in Time este un roman tipic celor scrise de autor până în prezent, adică un roman în care destinul unui personaj este schimbat radical de către un eveniment exterior, complet independent de voința lui. În cazul acestui roman, Stephen Lewis, un autor de cărți pentru cei mici, rămâne fără fiica de trei ani care este răpită/furată într-un supermarket, într-un moment de neatenție. Întreaga structură narativă se sprijină pe acest unic eveniment care tulbură ordinea și rutina zilnică a celor doi soți, Stephen și Julie.
Firește nu este o poveste care explorează prea mult drama celor doi soți, de altfel Julie nici nu se explică prea mult atunci când decide să plece, iar Stephen nu pare nici el prea convingător atunci când relația lor pare să se ducă de râpă. Căutarea fiicei pierdute nu devine laitmotivul romanului, dimpotrivă, devine un punct de plecare pentru aspecte mai profunde.
Romanul este o metaforă a timpului, și a felului cum trăim diferite momente ale vieții în timp. Copilăria este un asftel de moment, peste care trecem adesea fără să ne întoarcem capul, adolescența fiind perioada marilor drame, de obicei. Cu toate acestea, copilăria trăiește în timp, cu atât mai mult cu cât există anumite reprimări din copilărie, reprimări care vor ieși cu siguranța la suprafața odată ajuns la maturitate.
Deci ce fac cei doi soți odată cu rătăcirea fiicei? Julie se mută într-o cabană, la țară, iar Stephen rămâne în apartament, legat de memoria fiicei, dar își face și noi prieteni, printre care Charles, care devine cu atât mai important în roman, cu cât devine mai interesat în cărțile pentru copii ale lui Stephen.
Între timp, cei doi soți nu găsesc nicun pic de alinare unul în celălalt, și fiecare încearcă pe cont propriu să depășească pierderea. Stephen scrie dar începe și să cumpere jucării pentru fiica lui, având viziuni cu ea peste tot. Despre Julie, nu se știe decât că încearcă să se regăsească în singurătate sau prin muzică, dar oricum departe de Stephen. Cu toate acestea, pierderea copilului este conștientizată la maxim și fiecare dintre personaje trăiește zi de zi cu ea.
Personajul lui Charles reprezintă idealizarea absolută a copilăriei. Charles se retrage din viața publică, la țară unde decide să trăiască copilăria pe care nu a avut-o niciodată. Un adevăr care mă face să mă gândesc tot timpul cum de fapt toți copii sunt pregătiți (încă înainte să poate vorbi) pentru o carieră sau alta. Charles este un astfel de adult, maturizat timpuriu, care decide să-și abandoneze viața de adult pentru a deveni din nou un copil. Firește, noțiunea de copilărie pe care și-a imaginat-o Charles este cu totul diferită de ceea ce experimentezi cu adevărat în acea perioadă a vieții, și în final Charles este distrus de propria concepție.
Cum se termină totul? cu un alt copil evident, un final destul de surprinzător ce sugerează că totul începe sau se termină cu o acceptare a faptului că orice împăcarea este posibilă abia după ce reușești să depășești criza.

Childhood is children's privilege

Lily Pads e un joc amuzant în care cei mici trebuie să sară de pe un nufăr pe altul, și să se oprească neapărat e unul atunci când se oprește muzica. Ideea e că cineva trebuie să sustragă câte un nufăr, astfel încât la final cei mai mulți să se înghesuie pe nuferi puțini, până când nu mai rămân deloc. Ce legătură au nuferii cu tabăra din care tocmai m-am întors? Ei bine am avut de-a face niște copii ai unor părinți care i-au ținut până acum pe nuferii lor, fără a li se explica că mai sunt și alți nuferi pe care se pot așeza.
Ce-i caracterizează pe foarte mulți părinți din România? Probabil o grijă excesivă față de ceea ce i se poate întâmpla pruncului când e lăsat pe mâna altuia. De unde vine frica asta?
Grija merge atât de departe încât pruncul (de vreo 10 ani) trebuie însoțit peste tot, iar la toaletă trebuie să aibă neapărat telefonul mobil cu el, în caz că pățește ceva.
Se pare că experiența de la catedră m-a învățat cum să-i iau pe cei mici, dar nici pe departe nu mă gândeam că acum și părinții au nevoie de o educație.
Mi se pare pur și simplu exagerată supra grija pe care părintele român i-o acordă pruncului, o grijă care, din câte am observat, îi transformă pe cei mai mulți în niște legume, care se așteaptă că cineva va face totul pentru ei mereu. Adică, tot timpul cineva e la dispoziția lor, fie pt un pahar cu apă, fie pentru teme, fie pentru orice altceva pentru care copilul nu a învățat să se descurce singur. De ce spun părintele român? Pentru că, din experiența mea în USA și a altora, știu că pruncii sunt învățați de mici ce e munca și valoarea anumitor lucruri, la 20 de ani mă simțeam prost că toți colegii de la lucru erau câțiva ani buni mai mici ca mine.
Care este rezultatul supra alimentării cu porții de drăgălășenii, răsfățuri și alte favoruri? Un prunc complet inadaptat societății competitive care îl așteaptă, un prunc care va depinde de mama și de tata până după 20 ani, un prunc care se va trezi la jumătate din viață că nu a vut niciun job până în prezent, un tânăr care realizează că lumea îl copleșește pur și simplu.
Nici nu vreau să cobor să văd cartierul vara, plin de tineri care stau la bloc și joacă cărți, că pentru altceva le lipsește imaginația cu desăvârșire.
Acesta este un alt lucru pe care l-am constatat în tabără. În primele două zile le-am dat ocazia (1 oră pe zi) să se joace ce joc vor. Firește nu s-au putut gândi la nimic altceva decât la Hide&Seek. După două zile de Hide&Seek am constatat că de fapt cam la asta se rezumă cultura jocului pentru ei. Pe mine mă apucă nostalgia când mă gândesc la câte jocuri jucam ore în șir, fără griji că trebuie să-mi întâlnesc prietenii de pe mess.
Lipsă de imaginație și la mișcările sport, nici nu mă miră că fetițe de 10 ani au ajuns să cântărească mai mult decât mine, și că mâncatul dulciurilor pe ascuns era activitatea favorită din tabără.
Asfel că pe când ne obișnuim cu disciplina de tabără, că dacă ar fi fost după poftele fiecăruia, ar fi fost un haos total, trebuie să ridicăm tabăra si să ne îndreptăm spre Cluj, pe un tren în care controlorul și-a cerut direct partea, asta așa ca să nu mai scoatem carnetelel de elevi din fundul valizelor, deși era evident că sunt elevi, asta doar așa să nu uităm că suntem în Ro.
În gară, părinți nerăbdători să vadă dacă le-am grijit odraslelele care nu știau să scrie românește, dapoi în engleză, nerăbdători să vadă dacă i-am adus mai slabi, mai arși de soare, cu ceva boli de piele, etc. Mai slabi nu i-am adus, deși dulciurile au fost restricționate, mai arși nu i-am adus, poate mai îmbujorați datorită activitățile pe care le-am făcut afară, și nu lipiți de un ecran care le-a ucis imaginația.

So, screen the parents și trăiască copilăria before computer!