Mandown: OF măi Shakespeare...

Romeo nu mai este eroul meu. Nevoia m-a împins să mă duc din nou la textul lui Shakespeare azi și sincer am rămas dezamăgită. De fiecare dată când trebuie să îl recitesc pe Shakespeare, devin isterică și mă revolt pentru că știu că o să mai descopăr ceva. Azi Romeo m-a dezamăgit foarte tare. Nu știu cum a vrut Shakespeare să-l vedem, dar mie mi se pare acum doar un adolescent copilăros care plânge și se plânge de câte ori are ocazia și mai ales oricui când ceva merge prost. Să nu mai povestim de inconstanța care-l caracterizează în totalitate. Undeva pe la începutul piesei e foarte îndrăgostit de Rosaline, apoi dintr-o dată, imediat ce o vede pe Julieta, își schimbă centrul de interes. Asta nu e totul. Toată piesa sta pe schimbul de identități ceea ce face ca tragedia care se întâmplă în final să pară nu mai mult decât un simplu detaliu.
Și Romeo e un veșnic nehotărât, un prostuț foarte patetic, să nu mai povestim de faptul că e un efeminat. Nu mă miră că Shakespeare e încă foarte actual. Se îndrăgostește totuși de Julieta, dar numai pentru că avea nevoie de o identitate, Romeo e veșnic cel fără identitate, și se hotărăște că iubirea e un mijloc perfect de a obține o nouă identitate. Se decide că e cazul să mai crească și Julieta e perfectă pentru scopul lui. Ea are tot ceea ce el nu are: putere, o individualitate, curaj, înțelepciune, maturitate, consistență, și mai este și rațională pe deasupra. Ah...femeile...

Dovezi sunt peste tot în text, trebuie doar să fii un pic cu ochii în patru când citești. În scena balconului când Julieta îi cere lui Romeo să-și schimbe numele, adică să renunțe la identitatea lui, de fapt îi cere indirect să treacă de la aparență (ăsta e Romeo de fapt!) la esență. Cerându-i acest lucru, Julieta își asumă intenționat și conștient rolul unui bărbat.

Ultima scenă e și mai patetică pentru bietul Romeo care nici măcar nu are curajul să se sinucidă ca un bărbat, folosind otravă, în timp ce Julieta îi folosește sabia...asta mi-a ajuns!

Julieta e o manifestare a raționalității aici, în timp ce Romeo e lipsit de consistență, nu-și asumă responsabilități, seamănă mai degrabă cu o figură feminină. Julieta își asumă foarte bine identitatea de femeie, deși contextul istoric ne spune că nu era o perioadă tocmai propice acestui lucru.

Încă îmi plac la nebunie textele în care femeia este percepută ca sursă de cunoaștere, prin ea bărbatul are ocazia să devină altceva decât ceea ce este.

Sunt foarte multe texte care spun enorm despre rolul femeii, și nu este vorba de rolul de mamă, casnică regină, soție etc., ci în sensul de sursă de cunoaștere. Concepția asta s-a transmis și mai târziu în ideea potrivit căreia iubitul ar trebui să se regăsească în iubită, mai mult sau mai puțin, și tot de aici pornește și ideea „masculinizării” femeii, din păcate ideea nu s-a concretizat foarte fericit, femeile renunțând la unele trăsături fără de care nu se poate, adoptând atitudini care mă uimesc și mă pun pe gânduri în egală măsură.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (4)

Primele ambiții

Nu este doar un vis cu siguranță. E adevărat. Sunt ceea ce sunt, și nu m-am născut nici ca să fiu ceea sunt, nici ca să fiu altceva decât ceea ce sunt și trebuie să recunosc că nu-mi amintesc să fi avut niciodată ambiții mărețe legate de viitor.

Acum nu mă surprinde deloc că eram ancorată doar în prezent și că zilele se scurgeau în ore de joacă doar. Da! Numai joacă! Și fiindcă asociam ambițiile cu dorințe, pentru că în fond duceau spre același lucru, adică să obțin ceva cu orice preț, prima ambiție a fost să învăț o poezie din care nu înțelegeam nimic doar ca să primesc o pereche de sandale noi. Știam că le voi primi oricum de fapt, practic acela era scopul oricărei serbări de la grădi, dar vroiam să știu probabil că le-am meritat îndeajuns. Și care e spaima cea mai mare a adultului? Vorbitul în public probabil, și care e spaima cea mai mare pentru un copil? Să spună o poezie în public!

Dacă nu aș fi găsit o poză veche, pentru că memoria mea era setată încă de pe atunci să uite rapid orice situație care să mă jeneze prea mult, atunci nu-mi mai aduceam aminte de faptul că singura ambiție pe care am avut-o s-a concretizat în abordarea rochiței de pe mine din toate unghiurile, cu ambele mâini, pe motivul mâncărimii provocate de niște ciorapi groși, spre deliciul audienței care se prăpădea de râs. Oricum am rămas cu sandalele.

Era septembrie 1992. Știu sigur asta. Și ploua de numa afară. Shopping-ul era un eveniment pe atunci, adică se întâmpla foarte rar și trebuia să fie foarte întemeiat. Așa că odrasla din mine s-a văzut cu o uniformă nouă, de care nu-mi aduc aminte prea mult pentru nu prezenta niciun interes. De ce să mint? Nu mi-am dorit niciodată să merg la școală și eram convinsă ca și Alice că începerea școlii însemna ieșirea din Wonderland. Cu toate astea, eram în Central, cu uniforma achiziționată, dar eu m-am desprins o clipă de mama, și m-am oprit la raionul de jucării, unde m-am așezat pe o oliță roșie în formă de mașină, de pe care nu am mai vrut să mă ridic sub nicio formă. Și cu asta, ca element declanșator, ambiția era deja la cote maxime: o doream cu orice preț, o doream cum nu mi-am dorit niciodată o păpușă, o doream pentru simplul fapt că era foarte roșie, și că puteam să o integrez foarte bine în jocurile mele, mașina era exact ce-mi lipsea din decorul pe care îl puneam în timpul fiecărei sesiuni de joacă. Aveam o presimțire totuși. Că nu voi avea mașina. Și așa a fost. Cu toate plânsetele care i-au urmat, cu toate insistențele mele, argumentul suprem-mergi la școală în câteva zile, nu a trecut peste ambiția mea. Probabil prima despărțire de primul iubit a fost mai puțin dureroasă decât faptul că nu am avut ceea ce mi-am dorit atunci.

Nicio ambiție de nicun fel în clasele primare, nici măcar în materie de performanțe școlare. Pur și simplu credeam într-un fel de predestinare, cum că nota pe care o iau într-o zi era în funcție de etajul la care mă duceam cu liftul în ziua respectivă. Uneori mergea, alteori nu, știu doar că nu mă ambiționau notele deloc. Elementul declanșator? Comparația! Nici acum nu cred că ambițiile, și nu dorințele, pe care le-am avut mai târziu, vin chiar din interior, tot timpul este ceva sau cineva care le pornește. Să spunem că m-am ambiționat să nu las notele în seama sorții, mai ales că a mai apărut ceva mai motivant.

Dar despre vreo ambiție legată de viitor nici vorbă. Cineva foarte drag mie a dat injecții la păpuși toată copilăria, născându-se parcă cu tot cu ambiția de a deveni doctor, deși știu că e imposibil.

Eu nu operam păpuși, nici nu le dădeam injecții, nici nu mă imaginam pe mine în diverse roluri de adult, de obicei copiam situații pe care le vedeam în serialele de la TV cu mama și continuam episodul în joc, cel mai des îl modificam după bunul plac. Puteam să schimb orice nu-mi plăcea din realitate în joc, puteam să mă prefac că nu sunt tristă, că personajele mele vor face exact așa cum spun eu pentru că de data asta eu decid pentru ele, și mai ales, puteam să-mi proiectez propriile fantezii.

La un moment dat m-a întrebat mama eu ce vreau să fiu când mă fac mare. Trebuie să recunosc că răspunsul a surprins-o:
-Nimic. Vreau să călătoresc. Da, tu unde o să te muți de aici?

Până la urmă orice dorință pe care am avut-o în copilărie, a devenit o ambiție mai târziu, cu unele ambiții de atunci trăiesc și acum..dar mai târziu despre ambițiile din prezent.

Undeva prin adolescența întârziată singurele ambiții le-am avut numai față de lectură, nimic legat de viitor, pentru că deja începeam să mă proiectez și în viitor, nu doar în prezent. Firește niciodată nu am privit mai departe de 3 luni, adică timpul pe care îl aveam să citesc exact cât am chef, să mă plimb exact cât îmi tihnește, să scot din dicționar exact câte cuvinte vreau. Cam la asta se rezumau trei luni în care adolescența întârziată nu m-a făcut să-mi pun niciun fel de întrebare problematică, în care nu eram nici măcar curioasă să fumez la colțul blocului, sau măcar să fug de acasă. Toți copiii fug de acasă măcar o dată în viață, sau măcar le trece prin cap să fugă, eu mi-am irosit șansa cu câțiva ani mai devreme, când singura încercare a fost sortită eșecului pentru că nu am fost destul de precaută să fug prin spatele blocului.

Nici mai târziu nu am avut nicio ambiție legată de ceea ce mă așteaptă. Tot liceul stăteam într-o zonă de confort asigurată de faptul că mă fac avocat cu siguranță. Știam doar că fiecare trebuie să facă ceva până la urmă, și eu fusesem destul de constantă până atunci. Adică de la nimic am ajuns totuși la o ambiție ceva mai mare de atât. Patru ani au trecut fără absolut nicio schimbare în ambițiile mele, adică vedeam că literatura îmi ocupă tot mai mult din timp, dar era tot timpul un hobby. Și probabil m-aș fi făcut avocat dacă m-aș fi născut doar cu un an mai târziu când probabil nu ar fi trebuit să aleg între admiterea la Filologie și admiterea la Drept, care, ironia sorții, se întâmplau exact în aceeași zi, exact la aceeași oră. Lucrurile s-au simplificat foarte mult un an mai târziu când admiterea la facultate era istorie deja. Puteam să mă răzgândesc totuși, doar că eu nu prea renunț dacă încep să fac ceva, oricât mi-ar displăcea, doar că de data asta nici nu-mi displăcea.

Nici măcar ca studentă nu priveam mai departe decât prima sesiune, sau mai departe decât următoarea vacanță în care în sfârșit îmi satisfăceam o ambiție mai veche de-a mea, aceea de a vedea cât mai multe locuri, de a cunoaște cât mai mulți oameni, de a încerca să înțeleg de ce în locuri diferite sunt poate altfel, dar tot eu, dar totuși de ce anumite locuri au puterea să scoată ce e mai bun, sau ce e mai rău din noi, de ce doar în anumite locuri pot să spun un lucru, și în alte locuri același lucru e deplasat. Încă mai lucrez la asta.

Uneori primele ambiții nu sunt ceea ce vrem să fie ele mai târziu, uneori primele ambiții ne deraiază de pe traseul inițial, foarte des primele ambiții nu fac decât să ne învețe cum să alegem altceva, sau poate cum să ne motiveze să nu alegem altceva.

Vreau să mă fac copil doar pentru că am uitat cum e să trăiesc fără nicio ambiție, să fiu exact ce eram atunci, fără să-mi mai planific viața în funcție de ambiții și fără ca ambițiile să devină un rău necesar, fără să mă întreb dacă aș vrea să fie altfel decât este, dar, probabil, deocamdată este doar ceea ce este.

Dragostea în vremea rețelei

Nu aș scrie despre un subiect care merită să fie trăit, decât scris despre el, dacă nu aș fi citit despre niște nunți virtuale din Second Life. O glumă? Deloc. Cuplul, tipa din state, el din Irlanda, au o relație cât se poate de virtuală în Second Life, s-au văzut pe skype abia după nuntă, și au continuat relația de atunci încoace. Cu siguranță nu sunt singurii, dar ce-i împinge totuși pe oameni să aleagă astfel de alternative? Sau poate nici măcar nu mai e o alternativă, poate e deja un mod consacrat de dating, poate chiar nu e nicio diferență între ceea ce se întâmplă în spațiul virtual și ceea ce se întâmplă în realitate.

Oare dacă ar exista partea a II-a a romanului „Dragostea în vremea holerei”, atunci s-ar numi „Dragostea în vremea rețelei”?

Gabriel Garcia Marquez scrie romanul în anul nașterii mele, și este romanul unei iubiri amânate timp de 51 de ani, 9 luni și 4 zile. Ce este holera? Doar posibilitatea ca iubirea să nu se mai sfârșească.

Știm cum începe dar nu știm când se termină, sau dacă se termină, și dacă nu, ce se întâmplă cu ea..

Lui Florentino Ariza „îi pierise pofta de vorbă și de mâncare, nu mai avea somn și se perpelea toată noaptea în așternut. Însă din clipa în care a început să aștepte răspunsul la prima lui scrisoare, starea i s-a complicat cu o pântecăraie fără leac, niște vărsături verzui ca fierea, și își pierdu simțul orientării și se prăbuși ca din senin în nesimțire, încât maică-sa, îngrozită de suferinţele lui, se întreba dacă nu era vorba mai degrabă de ravagiile holerei decât de chinurile dragostei. /.../Simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.”

Nu mai există ce-i drept epidemii de holeră, dar există epidemii de rețea, cred că suntem cu toții contaminați cu rețea, cu tot ceea ce ne oferă online-ul. Dar ce se întâmplă atunci când simptomele dragostei devin asemănătoare cu cele ale holerei chiar și în rețea, și nu mai aștepți o scrisoare, ci un mesaj?

Ei bine, atunci e clar că te-ai îndrăgostit. Din punct de vedere științific nu e chiar deloc imposibil și complicat să te îndrăgostești de cineva din mediul virtual, sau de un avatar, pentru că mintea noastră nu face distincția între real și virtual. Psihologul Jeremy Bailenson chiar spune că te poți îndrăgosti chiar și de ideea unei persoane, sau de imaginea pe care ne-o facem despre acea persoană pentru că felul în care simțim sau suntem stârniți- e același lucru, real sau virtual.

Cum funcționează? Cu maximă economie de timp, cu minimă implicare, cu independență maximă, cu maxim efort de a trăi totul în subconștient, și nu real, și cu minim efort de autoanaliză a sentimentelor. And guess what? It can last forever. La fel ca și în romanul lui Garcia Marquez, nu există bariere temporale, și nici măcar spațiale.

Ce devine dragostea în vremea rețelei? An addiction. La fel ca și rețeaua.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (3)

Prima vacanță departe de casă

Verile petrecute în Moldova și faptul că acum stau și mă uit la nepoțica mea cum se joacă cu  niște copii care locuiesc în aceleași case în care locuiau și tovarășii mei de joacă, mă fac să mă gândesc nu numai la prima vacanță departe de casă ci și la faptul că pe măsură ce am crescut am pierdut tot mai mult, la fel și cu orele de somn, de la 12 ore pe noapte ca și copil ajungi să te mulțumești și cu 6/7 acum.

Iunie 1990. Fără să-mi dau seama ajung în satul Români, de obicei plecarea din Cluj se făcea cu noaptea în cap, și până să-mi dau seama, eram deja acolo. În acea dimineață, nu numai că m-am trezit acolo, dar înainte să mă trezesc, părinții erau deja plecați. Până s-a dumirit și bunica că sunt un fapt împlinit pentru toată vara, eu mi-am și pregătit valiza la poartă. Lui buni nu-i venea să creadă, dar uite așa am ajuns să-mi exprim supărarea. Dar buni mă convinge că trebuie să strâng nuci pentru dulceață. Deci m-am pus pe treabă și în câteva ore Clujul devine o amintire și încep să-mi cercetez teritoriul: o cameră numai a mea, un lux de care nu beneficiam la Cluj, un dulap cu jucării vechi care nu-mi trezeau deloc pofta de joacă, o curte imensă în care erau nuci, meri și altele, niciun animal domestic, doar niște pisici pe care nu le reclama nimeni încă, și o vie de pe care am mâncat toți strugurii în septembrie, fără prea multe distracții pentru un copil de 5 ani, educat prin grădinițe.

....și nu știu alții cum sunt dar dacă stau să-mi amintesc, în câteva săptămâni mai apare și o soră în peisaj, care mă pierde în scurt timp prin porumb, adică cu toată încrederea cu care nu mai lași azi copiii pe mâinile unui alt copil, cu toate astea, ajung drept în porumb, dar salvată de un coteț în care zac ore în șir, fără să-mi dau seama.

...și nu mai știu cum apar în peisaj și o mătușă adolescentă cu prietena ei care se pare că vor sta toata vara pe acolo, și eu le puneam întrebări existențiale „Adica, ce vreți să faceți voi toata vara pe aici?” Așadar, o soră care mă pierde în porumb, o mătusă cu diverse preocupări de tânără în anii 90 și o prietenă despre care nu știu nimic...la 5 ani nici nu trebuie să știi mai mult de atât...dar trebuie să recunosc aveam perspective mari pentru prima vară departe de casă.

Și deși mi-ar plăcea să-mi amintesc fiecare detaliu al acelei prime vacanțe, e greu, și e amuzant că îmi amintesc numai de lucruri mai mult sau mai puțin comice.

....faptul că făceam în baie într-o covată în spatele curții  și că baia era un eveniment deoarece puteam avea acces cu privirea în partea opusă, spre lacul care a secat de mult.

...faptul că funcționam pe post de ceas deșteptător pentru toată adunătura din casa bunicii..

...că nu aveam noțiunea timpului și că stăteam să ascult povești cu lilieci sub nuc în sat până mă colecta cineva și mă aducea acasă

...că atunci grădina mi se părea imensă și că aveam un văr (mă îndoiesc că eram veri pentru că nu ne-am mai întâlnit niciodată de atunci) cu care mă jucam „Aviatorul”. Ideea e că trebuia să te urci în toți copacii și cine se cățăra primul în mărul suprem din centru câștiga jocul.

...că singurele animale de companie erau niște pisici păduchioase de la care am luat păduchi pentru toată lumea..

...că ne jucam pe toată valea și eu nu mai știam ce să fac să vorbesc fără accent, că deja eram etichetată, drept aia care vorbește ciudat..

..că seara mâncam mămăligă cu pește și că bunica ascundea niște sticle ( aveam să aflu mai târziu că erau sticle de vin) în pământ, și eu credeam că îngroapă ceva misterios.

...că la amiază trebuia să dorm forțat și că muștele îmi anulau orice intenție de a face pe copilul educat de la grădi care simula mereu somnul de dupa-amiază..

....că îmi făceam păpuși din porumb, și că până la sfârșitul verii aveam o colecție de admirat

...că am făcut varicelă și că am crezut că mor de mâncărime, și că buni aproape mi-a legat mâinile să nu mă scarpin, deja îmi imaginam că o să rămân desfigurată pentru restul vieții..

..că într-o zi când mi se părea mie că se făcuse deja cam răcoare afară, a venit mașina, și în câteva ore m-am trezit la Cluj întrebându-mă dacă totul a fost real sau doar un vis așa cum mă întreb și acum când încerc să-mi amintesc.

De ce vreau să mă fac din nou copil aici? Pentru că e locul în care am învățat să fiu independentă, să-mi doresc lucruri și să mă lupt pentru ele, să-mi fac tot felul de prieteni, fără considerente de vârstă, să-mi fac propriile jucării, să-mi folosesc imaginația astfel încât să nu mă plictisesc cu o soră care citea veșnic în nuc, o mătușă pe care o admiram în secret pentru că se ruja pe ascuns, o bunică care era tot timpul prea ocupată să rezolve treburile unei gospodării pe care o vizita doar vara, că am supraviețuit glorios primei boli a copilăriei, că atunci mi s-a părut pentru prima dată ziua prea scurtă și vara prea frumoasă.