Al cincilea copil, Doris Lessing

În drum spre Londra am sfârşit cu Doris Lessing, The fifth child, despre o familie care îşi propune cu orice preţ să fie fericită, să trăiască în mod tradiţional, să aibă cât mai mulţi copii, şi o casă cât mai mare.
Cuplul trăieşte visul timp de câţiva ani, timp în care se nasc cei patru copii, iar pe când cei doi vroiau să se oprească, vine şi al cincilea copil, care nu e deloc ca restul. De fapt, încă din timpul sarcinii acesta e un chin pentru mamă, iar după naştere devine un chin pentru toţi. De ce? Nici măcar mama nu ştie, s-ar spune că e suferă de malformaţii genetice, dar nu din cele vizibile, e un copil primitiv, cu porniri animalice, care nu seamănă deloc cu restul. Pe lângă pornirile animalice, Ben e agresiv, ucide câinele şi pisica şi e complet antisocial. Nu se poate adapta şi nimeni nu-l acceptă. Dar se pare că Ben s-a născut cu un scop: să distrugă totul în jur.
Fireşte sunt tentată să interpretez cea de-a cincea sarcină din perspectiva unei femei, şi anume ca ceva foarte dureros şi agresiv, ceva ce, am impresia ca un bărbat nu ar suporta cu uşurinţă. Harriet are cinci copii într-o perioadă de timp de aproximativ şase ani, ceea ce ar fi deja epuizant pentru oricince. Aici povestea îmbină două înţelesuri: figurativ şi literal. Harriet poate fi chiar atacată fizic de sarcină, ia foarte multe calmante pe perioada sarcinii şi se simte foarte rău, ceea ce poate însemna că Harrier este fizic atacată din interior, avem chiar o descrierere a faptului că uterul ei e plin cu vânătăi. Deci unele lovituri, deşi nu se văd, dor mai tare ca cele vizibile. Harriet nu mai e la fel după ultima sarcină.
Se pare că Doris Lessing insistă foarte mult pe faptul că oamenii în general, şi femeile în particular, nu pot să lupte contra curentului, şi că odată căsătorite, ele se asociază tot mai mult statutul lor de femeie cu cel de mamă, casnică, soţie, etc, până când vieţile lor se opresc pur şi simplu şi rămân ăn acelaşi punct, ele merg înainte dar nu mai înaintează.
Poate acelaşi lucru se întâmplă şi cu Harriet, poate că pruncul nu o agresează, ci poate ea este deja neurotică şi mult prea stresată de ceea ce se întâmplă în jurul ei, de faptul că are deja cinci copii în aproximativ şase ani, de faptul că simte că viaţa ei a scăpat de sub control şi că acum e controlată, agresată simbolic de toţi ceilalţi copiii. Poate este vorba doar de o atitudine cam negativă asupra vieţii de familie, care îşi propune să fie fericită doar prin reproducere, şi prin faptul că vor putea să găzduiască toată familia de sărbători, ceea ce se dovedeşte o fericire destul de falsă şi aparentă. Cuplul devine prea ocupat cu pruncii care tot vin, cu oaspeţii, până când uită de ei înşişi, de casa lor imensă, până când parcă, gaşca lui Ben aproape se insalează în ea. În final, se întorc de unde au plecat, tot ei doi au rămas. Poate uneori nu e nevoie să te implici atât de mult.

Secretele lui Don Juan, Tim Lott (2003)

Mi se pare că Tim Lott a reinventat ceva în romanele sale sau a scos psihicul masculin la vedere. Danny Savage, protagonistul, îşi descoperă sinele emoţional (dacă chiar avem aşa ceva, sau poate acea parte). Poate el face asta? Tocmai el spunea că bărbaţii sunt literali iar femeile sunt simbolice. Atunci, credeţi că ajunge la vreo concluzie după ce îşi detaliază istoria iubirilor eşuate pe o tablă (flip-chart) doar cu scopul de a afla secretul insucceselor sale?
Încă de la început mi s-a părut oarecum ciudat să citesc chestii care până mai ieri mi se păreau de-a dreptul muiereşti, ei bine, în The love secrets of Don Juan sunt chestii muiereşti scrise de un bărbat tot pentru bărbaţi. Cu siguranţă psihicul masculin e problematic în felul lui, iar Danny încearcă să descopere ce anume în psihicul lui determină eşecul. Destul de provocator zic eu dar şi interesant în acelaşi timp iar încercările lui m-au pus oarecum pe gânduri, şi m-au făcut să mă gândesc serios dacă bărbaţii şi femeile sunt chiar atât de diferiţi în felul cum abordează relaţiile.
Danny e genul de bărbat care şi-a găsit o scuză pentru toate eşecurile, nu şi-a asumat în nici un fel responsabilitatea pentru o iubire care s-a stins pur şi simplu, pentru rutină, pentru imaturitate, pentru faptul că uneori pur şi simplu vroia să schimbe decorul, pentru faptul că s-a dat la fosta prietenă a celui mai bun prieten, pentru faptul că s-a dat la cea mai bună prietenă, etc. Just like us, right? Deci se poate întâmpla oricărui sex, fără prejudecăţi că doar noi suntem expuse şi determinate să călcăm strâmb.
Ceea ce face diferenţa între noi şi ei, e că noi intrăm într-o relaţie cu mult mai multe speranţe decât ei iar ceea ce avem în comun este că ne facem mai mereu o impresie greşită despre noi, ne gândim prea mult la cum am vrea să fim, la ceea ce am vrea să avem şi nu avem, fără să acceptăm ceea ce ne este servit. A..mai era ceva, toate cuvintele adunate fac zero. Anumite lucruri le aflăm, altele nu, unele lecţii le învăţăm, altele nu, şi fie că analizăm situaţia sau nu, nu prea e mare diferenţă. Aşteptările ar trebui înlocuite cu încredere şi doar atât. Cel puţin asta e părerea lui Danny.
Partea cea mai interesantă e naraţiunea în sine, nu e neapărat diferită de altele, dar pare un amestec de stiluri şi tehnici, Tim Lott e ba jurnalist, ba copywriter, multe afirmaţii seamănă foarte bine cu texte din reclame, alteori e un pseudo-psiholog din cărţile acelea cu sfaturi, deci o reţetă perfectă pentru o pastiche.