Fabrica de Pensule

În sfârşit clujenii au o alternativă la Teatrul Naţional, şi anume Teatrul Fabrica de Pensule. Nu ştiu dacă acesta este neapărat numele real, dar ştiu că este în vechea Fabrică de Pensule din Cluj. Azi, 29 Ianuarie a avut lansarea teatrului, nimic fancy, dar foarte primitor, şi, cu ocazia aceasta s-a jucat piesa , "Delir în doi... în trei, în cîţi vrei", Eugen Ionescu.
De ce-mi plac atât de mult piesele lui Ionescu? Pentru că sunt prea adevărate și în același timp prea departe de firesc, pentru că ceea ce e nefiresc a devenit firesc cu timpul, pentru că adevărul stă sub semnul întrebării, pentru că exprimă îngrozitor de simplu și de direct relațiile interumane, personale, între noi și guvernanți, între noi și profi dacă vreți, între oricine cu oricine. Până la urmă nu mai contează cine cu cine este în piesă, personalitatea fiecăruia se pierde sau se identifică cu a celuilalt, sau se dizolvă până ajung în stare lichidă, iar apoi se solidifică la loc, și piesa o ia de la început. Probabil acest aspect este cel mai caracteristic la Ionescu: faptul că nu învățăm nimic din ceea ce ne arată el de atâta timp, și că o luăm mereu de la capăt, nu suntem în stare să ne asumăm propriile decizii, și acționăm în virtutea motivațiilor inițiale fără a ne obosi să ne folosim discernământul.
"Delir în doi...în trei, în câți vrei" se joacă în doi la Cluj, dar se poate juca și în trei, în patru, în cinci fără probleme, oricum ai impresia că totul se dublează în piesă. Femeia și Bărbatul ei sunt într-un război permanent cu ei înșiși, cu restul lumii, și chiar unul împotriva celuilalt.
Un singur cuvânt ar caracteriza întreaga existență a celor doi, monotonia. Monotonia vieții în doi, monotonia față de propria persoana, Femeia se piaptănă mereu, lucru cel mai firesc pe care îl facem când suntem plictisiți de noi înșine, Bărbatul avea și el o sonerie la care trebăluia obsesiv. Deci de la început, fiecare cu obsesiile lui.
Ea, e o cochetă ratată, un fel de Madame Bovary trecută care și-a ratat sinuciderea iar acum trebuie să împartă același iad cu cel de care vroia să scape. El, un Don Juan expirat, care este redus la gestul de curaj/iubire/mândrie făcut în urmă cu 17 ani, și anume: fuga cu soția altuia.
A fost o dată ca niciodată acum 17 ani, un cuplu ce-și era autosuficient și care credea că încălcarea regulilor îi va scoate din monotonie, sau viața lor va semăna cu cea a celor din romane, dar nu-și imaginau ei cum va arăta viața lor după 17 ani...ca un lighean umplut cu apă murdară, ca o șosetă găurită, ca un păr nepieptănat, ca niște haine zdrențuite. Așa arata decorul sumar din piesă, de altfel nici nu era nevoie de mai mult ca să vedem unde poate duce monotonia, regretele și neîmplinirile.
Afară se dădea o luptă, nu se știe între cine și cine, cuplul e mereu în pericol, amenințat atât din exterior cât și din interior (ea se joacă în casă cu o grenadă, un obuz..etc), afară se aud obuze și gloanțe, înăuntru sunt doar vocile celor doi, dialogul lor nefiresc și în derută, din care nu ieșea nimeni câștigător.
Fiecare zi e o nouă luptă din același război, care devine până la urmă suportabil de cele două personaje, acum nu ar putea trăi în afara lui, dar nu mai pot nici cu el, nicio încercare de a scăpa nu e finalizată, pentru că cei doi au încetat de mult să mai ia decizii și continuă să-și mănânce zilele pe care și le otrăvesc reciproc.
Femeia: „Tu ce-ai făcut pentru mine?"
Bărbatul: „Mă plictisesc.”
Femeia: „Măcar nu te oboseşti.”

Don Juan loveşte din nou!

Fiecare generaţie cu Don Juan-ul ei. Asta am crezut şi eu până să văd o actualizare a "poveștii" direct pe scena teatrului din Cluj. "Don Juan în Soho" este o reinterpretare a piesei scrisă de Moliere, reinterpretare conxtualizată ca atare. Să te aştepţi la diferenţe de percepţie e una, dar să vezi de fapt acelaşi Don Juan pe care şi l-a imaginat Moliere e alta. Ei bine, legenda în variantă modernă spune că eternul seducător se însoară până la urmă, nu din dragoste, ci de dragul fecioriei iubitei sale, dar în final intră în tot felul de conflicte de interese. De fapt, ei vroiau să-l schimbe, să fie normal, dar ceea ce sugerează cu fineţe Don Juan este că fiecare dintre noi suntem de fapt ca el, că de fapt suntem nişte ipocriţi în adevăratul sens al cuvântului şi că ar trebui să dăm frâu pornirilor, ceea ce face până la urmă şi soţia sa, chiar ea recunoaşte acest lucru.
Din 1665 nu ne-am schimbat prea mult, poate am trecut la cărbune la Big Apple sau Big Mac, dar de fapt tot "noi" am rămas. În 1665 piesa era considerată scandaloasă, acum nu mai e fireşte, dar unii consideră comportamentul în sine scandalos, pretinzându-se adepţii fidelităţii. Adevărul e că onestitatea perversă a lui Don Juan deranjează încă ochii critici şi invidioşi pe libertatea acestuia, pentru că de ce să nu recunoaştem, uneori am vrea să avem dezinvoltura, indiferenţa şi naturaleţea lui Don Juan. Mie mi se pare un individ simplu, întotdeauna i-am plâns de milă, chiar şi la Veneţia când, trecând prin Podul Suspinelor deja mi-l imaginam suspinând şi adulmecând la plăcerile ce se desfăşurau dincolo de gratii. Ipocriţii îl atacă, normal, nimic nu s-a schimbat. Pînă la urmă minciuna devine cel adevărul cel mai crunt.
Don Juan-ul de azi este totuşi mult mai viclean decât cel din 1665. Cel de azi e întruchiparea narcisismului, epicentrul unei culturi de duzină, cultura tabloidelor şi a ştirilor mondene. Don Juan-ul de azi îşi hrăneşte audienţa cu bârfe zilnice cu iz de telenovelă. Totuşi Don Juan-ul din Soho se recunoaşte pe sine (mi-a plăcut scena cu ceasul care devine oglindă), el devine conştient de ceea ce este sau de ceea ce nu este, sau de ceea ce ar vrea să fie. Până la urmă nu-ţi dai seama, piesa e un joc al aparenţelor, al clişeelor şi al banalului care se transformă în mizerie în final, sugestiv este veşnicul coş de gunoi din piesă...mai era şi portocaliu coşul, doar aşa ca să-i dăm culoare locală mizeriei.
Dar Don Juan nu se scuză, nu regretă nimic, nu se căieşte, ia moartea în râs, aluzie parcă la spiritele Craciunului inventate de Dickens care vin să-ţi ia sufletul dacă nu te căieşti. Pe Don Juan nu-l atinge nimic. De ce oare? Poate pentru că nici măcar nu mai merită să-ţi ceri scuze, nu e autentic având în vedere că pentru orice nimic trebuie să ne scuzăm.
Dar la un moment dat se aude un sunet, parcă din altă lume, mă rog, de la difuzoare, şi nu era vocea cuiva de pe scenă. Statuia prinde viaţă în piaţa Soho din Londra şi vine totuşi să ia sufletul celui pervertit.
Toate ca toate, dar scena în care Don Juan îl mituieşte pe un musulman să zică blasfemii împotriva lui Allah e memorabilă. Ce vroia să demonstreze? Că totul se rezumă la material, adică dă-mi banii şi-mi aleg credinţa după, sau alegerea variază în funcţie de cine dă mai mult. Totuşi, se pare că musulmanul se ţine drept şi nici în ruptul capului nu ar zice blasfemii, drept urmare primeşte recompensa.
Totul pare atât de fantezist, de la decoruri până la limbajul jucăuş al personajelor, încât ai zice că piesa nu are nici în clin nici în mânecă cu realismul...şi pe bună dreptate, până la urmă şi realismul şi Don Juan au fost cei mai mari ipocriţi ai timpurilor. Nici un fel de concluzie, actorii au aruncat ştafeta în sală, morala piesei rămâne la latitudinea fiecăruia.