Cel mai firesc lucru când pleci undeva este să te gândești obsesiv la locul acela, fie că te-ai dus acolo cu business sau doar de plăcere, odată ajuns acolo descoperi că poate nu e ceea ce sperai că este, că poate cărțile ți-au înșelat așteptările, că poate e doar un simplu oraș în care oameni obișnuiți nu trăiesc ceva ieșit din comun, în ciuda locului care se spune că e din cale afară de neobișnuit. Așa i s-a întâmplat și ei pe când era în USA, ți se pare ceva ieșit din comun dar după câteva luni de ședere e din nou acel „acasă”. Până la urmă se conformează, și gândul o duce la alte locuri, unele mai familiare altele mai puțin. Sunt locuri de azi, locuri de ieri, locuri care pe măsură ce trece timpul devin tot mai distante. Nu întâmplător se plimbă timp de vreo douăzeci de minute pe niște coridoare cu vedere spre grădină, încercând să găsească pe cineva, dar gândul nu-i era deloc la scopul vizitei, ci la sălile la fel de reci pe care le-a lăsat în urmă cu vreo doi ani și care au rămas exact la fel de reci în care purta bluze cu gât și niște ochelari ciudați. Sunt numai doi ani de când îl asculta încă pe Tudor Ionescu în 243 și râdea de numa la glumele acestuia și mai ales la filozofiile de viață pe care le trăgea din niște traduceri îmbârligate precum deciziile noastre. Și nu era prima dată când se uita la viață ca la un text de tradus, sau ca la un text de interpretat.
Nu știu care perspectivă îmi place mai mult, de aceea, ca să nu devină și mai melancolică urcă rapid la etajul trei ca să-și rezolve nelămurirea și se izbește de aceleași foi cu note care îi dădeau fiori. Aproape uită ce mult contau notele și e din ce în ce mai convinsă că filozofia ei de a da note e cea mai bună. Nu de alta dar atunci când începi să vorbești despre tine, prima tendință e să te lauzi, evident. Refuză să se gândească la note, și își continuă drumul, e din ce în ce mai apăsător, și vrea să plece odată de acolo. Rezolvă problema și își dorește să se strecoare afară fără să vadă pe nimeni; firește nu e posibil, tot timpul când îți dorești să nu vezi pe nimeni cunoscut, dai exact de persoana respectivă. Nu de alta, dar momentul necesita tăcere și nu alte politețuri fără sens. Poate din acest motiv nu ar putea trăi niciodată în UK. Este excesiv de nepoliticoasă. Dar se întreabă tot timpul de ce mai e nevoie de false amabilități cu persoane de care nu te mai leagă absolut nimic, nici măcar faptul că odată au fost colegi. Până la urmă toate întrebările te descos subtil de situația actuală, materială firește. Nu că aș duce-o foarte rău, dar orice ar fi, alegerile nu se justifică în stradă sau pe o trecere de pietoni.
Cu toate astea, scapă ușor și trece strada. Dintr-o dată constată că nu-i mai place Clujul, e prea de tot să te plimbi prin el și fiecare colțișor să-ți aducă aminte de cineva, de conversații întregi pe care le-ai purtat acolo, în acel colț de stradă, la trecerea de pietoni cutare, în spatele copacului cutare, în cafeneaua X sau Z, sub umbrela vreunei terase, pe lespezile din vreo piață. Din fericire nu ia troleul de luni de zile, și măcar scapă de amintirea melodiilor pe care le asculta obsesiv pe atunci și, întâmplător sau nu, se repetau cu o ritmicitate obsedantă, dar la care nu renunța.
E liniște totuși în casă, mult prea liniște, așa că ziua se umple de la sine din două joburi, se umple ca să umple golul de altundeva, se pare că funcționeză după principiul cui pe cui se scoate, oricum faptul că munca suplinește orice este atestat. Și dacă ai schimba și locul și jobul, adică ambele cuie? Se întreabă oricine bănuiesc, verbalizarea nu prea ajută.
Fiecare drum spre ieșirile din oraș îi aduc aminte că vrea o destinație.
Nu știu care perspectivă îmi place mai mult, de aceea, ca să nu devină și mai melancolică urcă rapid la etajul trei ca să-și rezolve nelămurirea și se izbește de aceleași foi cu note care îi dădeau fiori. Aproape uită ce mult contau notele și e din ce în ce mai convinsă că filozofia ei de a da note e cea mai bună. Nu de alta dar atunci când începi să vorbești despre tine, prima tendință e să te lauzi, evident. Refuză să se gândească la note, și își continuă drumul, e din ce în ce mai apăsător, și vrea să plece odată de acolo. Rezolvă problema și își dorește să se strecoare afară fără să vadă pe nimeni; firește nu e posibil, tot timpul când îți dorești să nu vezi pe nimeni cunoscut, dai exact de persoana respectivă. Nu de alta, dar momentul necesita tăcere și nu alte politețuri fără sens. Poate din acest motiv nu ar putea trăi niciodată în UK. Este excesiv de nepoliticoasă. Dar se întreabă tot timpul de ce mai e nevoie de false amabilități cu persoane de care nu te mai leagă absolut nimic, nici măcar faptul că odată au fost colegi. Până la urmă toate întrebările te descos subtil de situația actuală, materială firește. Nu că aș duce-o foarte rău, dar orice ar fi, alegerile nu se justifică în stradă sau pe o trecere de pietoni.
Cu toate astea, scapă ușor și trece strada. Dintr-o dată constată că nu-i mai place Clujul, e prea de tot să te plimbi prin el și fiecare colțișor să-ți aducă aminte de cineva, de conversații întregi pe care le-ai purtat acolo, în acel colț de stradă, la trecerea de pietoni cutare, în spatele copacului cutare, în cafeneaua X sau Z, sub umbrela vreunei terase, pe lespezile din vreo piață. Din fericire nu ia troleul de luni de zile, și măcar scapă de amintirea melodiilor pe care le asculta obsesiv pe atunci și, întâmplător sau nu, se repetau cu o ritmicitate obsedantă, dar la care nu renunța.
E liniște totuși în casă, mult prea liniște, așa că ziua se umple de la sine din două joburi, se umple ca să umple golul de altundeva, se pare că funcționeză după principiul cui pe cui se scoate, oricum faptul că munca suplinește orice este atestat. Și dacă ai schimba și locul și jobul, adică ambele cuie? Se întreabă oricine bănuiesc, verbalizarea nu prea ajută.
Fiecare drum spre ieșirile din oraș îi aduc aminte că vrea o destinație.
