Nu de
puține ori am citit romane parțial autobiografice, și de fiecare
dată a fost o experiență neobișnuită. De data aceasta am asistat
la un monolog de 200 de pagini în care Anna își povestește viața
unui bărbat mult mai tânăr decât ea. De ce face lucrul acesta? Nu
o spune. Am fost mereu fascinată de impulsul acesta de a povesti
până și cele mai neînsemnate lucruri, sau aminitiri care cu
siguranță nu mai interesează pe nimeni, tocmai acelor persoane
care probabil nu au avut niciodată de-a face cu ele, pentru care
poate acele amintiri nu înseamnă nimic, sau nimic mai mult decât
pentru orice alt necunoscut. Același lucru îl face Anna, și poate
același lucru se întâmplă seară de seară la terasele din Cluj,
povestim la o bere, la un suc, orice poveste trebuie să fie însoțită
de un stimulent. Nu știu de ce o facem, din plictiseală, din
dorința de a evada în amintiri, în bârfe, din dorința de reuși
să comunicăm poate cu cineva care știe să asculte. Anna își
povestește întreaga viață unei absențe practic, ezit să spun că
este cu adevărat vorba de un alt personaj, sau este acel cineva care
ar fi vrut să o asculte, dar nu a făcut-o, sau
poate este cititorul însuși?
Cu toate
astea, Anna ne dezvăluie lucruri cât se poate de variate, de la
ținutul ei natal, la prietena ei Terry, cu care o relație foarte
specială precum și întâmplări diverse din anii 70. Trecutul este
mereu pus în paralel cu prezentul, orice întâmplare din trecut are
parcă o legătură cu ceva din prezent pentru că amintirea e
ficțiune, trecutul, aparență, nici măcar o umbră, un abur pe
care să le poți vedea (p. 183).
Și
astfel, amintirile Annei devin ficțiune, și doar legătura cu
personajele din prezent le fac mai veridice. Spre sfârșit Nora Iuga
își recunoaște statutul de autoare, în definitiv lumea
nu e decât plăsmuirea unui autor,
recunoscând că este atât autoarea lui Terry cât și a Annei, și
poate a ei însăși? Cu siguranță toți suntem autorii propriilor
noastre vieți, a propriilor noastre suferințe, necazuri sau
bucurii, iar atunci când acestea sunt prea puternice, recurgem la
hârtie, cea mai perfectă ladă de gunoi, tot ce se adună
în exces acolo în creier și începe să doară trebuie deșertat.
