My life as a man

„My life as a man”(Philip Roth) nu este un roman al vieții de cuplu oricâte comentarii am auzit pe seama asta. Nu este un roman despre mariaj și despre ce ne aruncă sau ne ia din brațele celuilalt. Nu este un roman despre dragoste sau despre relația ideală.


Peter, un scriitor din New York, se dezvăluie mărturisind că a fost „cununat cu dezastrul”. Dacă prin mariaj înțelege dezastru, sau dacă prin dezastru subînțelege mariaj, asta este doar o subtilitate a autorului, descrierea dezastrului este în schimb de un realism mustrător, un realism în care ne regăsim cu ușurință, un realism dintr-un roman care poate fi oricând povestea oricui, și care nu se sfârșește odată cu cele 500 de pagini.

When it's time then it's time...se știe că o bună parte dintre noi facem eforturi zadarnice sau nu de a trăi cu cineva alături, doar de dragul de a răspunde nevoii impetuoase de a nu sfârși fără a contribui la popularea planetei. Când Peter se vede în fața unui astfel de situații, nu dă înapoi, însă decide că planetei i-ar fi mai bine fără un exemplar ca Maureen, și ca o compensație, se însoară totuși cu ea, în ciuda avortului inventat.

Peter Tarnopol, autorul propriului dezastru, este victima propriului narcisism, și nu a femeii care-i întinde capcane peste capcane doar ca să o ia de nevastă. Peter, un autor și profesor, destul de deștept ca să identifice astfel de capcane, pare și el surprins de inocența sa și de faptul că o acceptă cu atât de multă ușurință pe Maureen în viața sa. Ea este bolnavă psihic, lucru care nu trebuia să fie diagnosticat de Peter înainte să ia o astfel de decizie, lucru pe care îl știa și-l accepta.

Și atunci devine Maureen doar o sursă de inspirație? Un simbol a ceea ce poate deveni viața de cuplu? Oare vrea Peter să vadă unde îl va duce viața de cuplu? La nebunie ori la dezastru? O face doar de dragul artei și al expunerii, sau vrea să vadă dacă poate rămâne el însuși în urma căsniciei?

Mă îndoiesc că cel mai lucid dintre bărbați ar face conștient ceea ce face Peter. Și atunci de ce totuși conviețuiește cu dânsa trei ani până când ajung în fața unui divorț penibil care îl aduce aproape la sapă de lemn. Ce face el în tot acest timp? Scrie romane, povestiri, predă. Ce face Maureen? Nimic. Cam mare discrepanța între cei doi, cam ciudat contextul în care cineva ca Peter se coboară atât de jos, și totul pentru ce?
Între cei doi doi nu a fost vorba niciodată de dragoste, îndrăgostirea este ceva despre care Peter doar povestește, nu o trăiește, este ceva ce rămâne doar verbalizat, și nu trăit, simțit, este ceva despre care poate să scrie. În fond, căsnicia, îndrăgostirea și tot soiul de sentimente, pe care le descrie autopsic, sunt produse rezultate mai ales în urma relației cu Maureen. Fără ea, el nu ar fi putut scrie despre psihoza căsătoriei, despre ce înseamnă să fii bărbat la un moment dat, pentru că bărbatul își descrie masculinitatea prin prisma relației cu Maureen. Este aproape necesar ca atât bărbații cât și femeile să se afle în relații, doar ca o atestare a masculinității, respectiv a feminității? De ce nu putem să trăim doar prin ceea ce suntem, doar prin noi înșine? Câteodată trebuie să treci prin iad ca să realizezi cât de importantă este o doză de narcisism?

Deci care e terapia de urmat pentru ca Peter să scape de obsesiile sale? Tot scrisul. Se pare că este singurul lucru care, deși sacrificat uneori, îi asigură un echilibru și o stabilitate psihică zdruncinată aproape complet în urma căsniciei.

Advice...dacă aveți dubii în privința relației pe care o aveți (pentru că inevitabil toată lumea este implicată într-o relație la un moment dat)...do not read the book! it might be too true to be real!

Sign out for a year

Acum vreo doi ani mă întorceam dintr-o călătorie care devenise deja rutină, veneam înapoi cu regretele de rigoare, dar, obișnuită fiind să o iau de la capăt aproape inconștient s-au dus naibii și regretele și regăsirea din Cape Cod, și m-am trezit într-un tren venind din București spre Cluj, citind cartea lui Liz Gilbert. Cât m-a afectat la momentul respectiv, nu prea îmi aduc aminte, probabil că am și scris ceva pe fostul meu blog, dar cert este că în tot timpul acesta ceva din mine a rămas acolo, și numai rutina zilnică mă împiedică să mă gândesc la destinații cel puțin la fel de pitorești ca acelea. Am cochetat și cu ideea de turist de doi ani încoace și mi-am făcut poftele prin Paris, Londra, Barcelona și altele...dar nimic nu se compară cu ideea de a fi plecat ca să faci altceva, nu neapărat să vizitezi, să încerci să descoperi alte lucruri, și nu neapărat pe sine, să descoperi locul nu prin ochiul turistului, și nici al localnicului...ceva între cele două.

Așa mă gândeam eu citind cartea lui Liz, și așa mă gândeam și în seara asta, când m-am întors din Polus după vizionarea filmului. Este foarte comod să vizionezi un adevăr despre tine proiectat în altcineva și să privești cu cea mai mare seninătate cum și universul tău este de fapt în ruine, dar totuși, continuăm să fim nefericiți împreună decât fericiți separat. Este un paradox, este un adevăr cu care m-am întâlnit de prea multe ori, și de cele mai multe ori în ultimele luni. Scuza care scuză mijloacele este că de obicei un cuplu are prea multe de împărțit, astfel încât cei doi ajung să se reflecte în niște dulapuri pline ochi cu haine, sau în lucruri aparent fără altă menire, decât să-ți facă viața mai ușoară.

Ei bine cam așa stau lucrurile și în filmul care o are ca protagonistă pe Julia Roberts. Fie că e Italia, fie că e India, fie că e Bali, ideea e locul face diferența, nu e același lucru să meditezi din balconul unui bloc din manaștur, sau dintr-o casă în stil Bali, sau chiar într-o Romă mereu nostalgică. Nu este același lucru, deci nu se pot compara deciziile pe care le poți lua într-un asfel de loc și deciziile pe care le iei în pripă în apartamentul ticsit de lucruri, decizii pe care le iei în grabă, în dezordine. Deciziile second, deciziile neutre, care nu te fac mai fericit, dar nici mai nefericit, deciziile pe care le regretăm timid sunt cele care ne fac viața nici mai bună, nici mai rea, nici mai interesantă, nici mai pasională.

Problema e nu toți putem da sign out pentru un an și log back in un an mai târziu, cât de mult am putea regreta acest lucru, sau cât de puțin...there is just one way to find out...

Leap Weekend

Weekend început sâmbătă la ora 5 p.m și terminat duminică la ora 2 pm neither too long nor too short...


Weekend plin de filme siropoase..că de decât să mă apuc de o carte pe care o termin în 2 luni mai bine un film..doar că de data asta au fost două filme, unul Letters to Juliet si Leap Year, care fără să-mi fi imaginat merg exact pe același subiect...finding the one across the Atlantic, protagonistele, ladies în toată puterea cuvântului își găsesc alesul în Europa..și nu în America, cât o fi ea de mare...
În fine ideea că, fără doar și poate, you are the one există doar în filme, romane, reclame etc, doar așa ca să mai avem și noi în ce ne scălda ochii. Adevar general valabil....în limbajul nostru curent nu are ce căuta you are the one, pur și simplu nu există, cu toate astea, toate simțurile îl cer imperativ pe acel the one din ecrane, romane, doar așa ca să stăm noi liniștite că undeva există acel the one, că poate îl întâlnești în drum spre stație, în troleu, la shopping, sau în cine știe ce cafenea din cluj, așa dintr-o dată, fără să te gândești că l-ai putea întâlni, și totuși vezi că nu se poate, că nu există, te uiți la filme, poate apare, cu siguranță e pe undeva...dar nu este, și dacă tot medităm asupra întâlnirii cu the one,  să medităm și asupra vieții fără the one..poți să rămâi la fel de sexy, fără regrete, mai deșteaptă fără îndoială, maturizată fără pretenția ca un bărbat să-ți ofere anumite lucruri, cu atât mai mult un adăpost, cred că e cel mai cumplit lucru și încă unul din motivele forte pentru care căsătoria e mai la modă ca niciodată, adică o recunoaștere a faptului că nici cum nu te poți descurca singură în viață, și odată cu asta all your existential worries will end..eventually.
Deci tema preferată a filmelor din 2010 pare să fie I found the One...and it was not a big deal...just cross the ocean and there he is, but if your heart hits an iceberg, buy a two-way ticket...order now!

What's in a name?

Just a glimpse into yesterday’s big event


my wonderful students had the chance to donate one of their books for a library in poor village somewhere in Ro. They were really excited when I told them the previous day and promissed that they would certainly donate one of their books. Yesterday one of them held his book until we got there, and after signing, he gave the book to the ladies but didn't imagine it wasn't his anymore; he was shocked and never imagined he actually had to give the book; actually he didn't know what “donate” meant, though while signing he kept telling the ladies that those kids (for whom they gathered books) would learn both En and Ro because it was a bilingual book...he probably thought donate=borrow

an hour later...the same student at the British Council, he found a book “Animals like us”, he made me borrow it for him; when we got out he actually thought I had bought it...buy=borrow

why is he my favourite student? Because he's a cute 7 years old kid who already speaks 2 languages and learning the third right now....
never too early...but always too late

Vești din Paradis

Cu siguranță mulți dintre noi ne-am dori să ajungem măcar o dată în Hawaii darămite să mai avem și o mătușă binevoitoare. Ei bine exact asta i se întâmplă lui Bernard, eroul romanului Paradise News, David Lodge.

Totul părea enervant de monoton în viața lui Bernard și a familiei sale, monotonie întreruptă de aflarea veștii că mătușa din Hawaii e grav bolnavă, fapt ce aduce în ecuație și perspectiva unei posibile moșteniri. Așa că iată-l pe Bernard, profesor de teologie, frustrat și având o frică neexplicată de la început față de femei, pornind împreună cu tatăl său spre Hawaii.

Ce putea să-i aducă această călătorie? Imaginați-vă o vacanță din care vă întoarceți complete vindecați de orice boli și cu moralul ridicat la maxim.

Bernard întâlnește pe avion compatrioți, fiecare cu motive bine întemeiate: un profesor ce încearcă să demonstreze că mersul în vacanță înlocuiește religia, un cuplu în luna de miere, care deja încep să se certe etc.

Dar și Bernard are parte de câteva surprise pe parcursul șederii în Hawaii. Tatăl său are un accident imediat după sosire, ceea ce-l face pe Bernard să se plimbe de la un spital la altul, între mătușă și tată, dar îi lasă și timpul pentru a se implica într-o relație, și pentru a reface legătura dintre cei doi frați, tatăl și sora acestuia.

Din punct de vedere tematic, Paradise News continuă o temă începută în How far can you go? Analizând de fapt schimbările de doctrină și incertitudinile care au început să-i afecteze pe reprezentați ai bisericii Catolice din Anglia de după război și a anilor 60.

David Lodge pune problema foarte bine și cu siguranță nu este singurul care s-a confruntat cu astfel de dileme.

Bernard, fost preot, și-a pierdut aproape în totalitate credința și vocația pe care o avea pe la 16 ani, iar acum predă teologie la un colegiu. Una dintre predicile sale din roman, explică pe larg dilema în care s-a aflat nu doar el ci întreaga Creștinătate la sfârșitul secolului 20: problema existenței sau nu unei vieți dincolo de moarte. Bernard se confruntă cu această dilemă, și este probabil unul din motivele pentru care a renunțat la preoție, dar nu poate oferi o explicație relevantă pentru criza de credință în care se află majoritatea dintre noi. Ceea ce este interesant este faptul că romanul încercă totuși să exemplifice posibilitățile fiecăruia de a-și exprima o oarecare credință în ceva într-o eră postmodernă și sugerează că până la urmă “it's all up to you”. Titlul romanului este foarte inspirat, în sensul că ar purtea sugera existența unui Paradis, poate pământesc, poate ceresc. Cu siguranță, referința din titlu trimite la Hawaii, o locație considerată un paradis terestru, dar care s-a degradat în timp, datorită comerțului și a altor factori, la fel și credința într-un altfel de paradis.

Oricum ar fi ar fi, versurile lui Yeats sunt foarte sugestive în acest sens, „The best lack all conviction, while the worst Are full of passionate intensity”.

Tattoos of Memories

Din nou o carte despre copilărie...de data asta luată din peisajul autohton...Exuviile Simonei Popoescu. Aceasta este o carte despre copilărie și despre diferitele vârste care se întrepătrund fără să-ți dai seama exact când și cum.

Nu este vorba de o autobiografie scrisă cronologic, ci din nou, despre diferite momente și experiențe neînsemnate poate acum, dar care au contribuit considerabil la conturarea personajului matur. Este vorba de un copil universal, nu neapărat despre Simona Popescu, oricine se poate regăsi cel puțin într-unul dintre momentele descrise de Simona.

Nu mi se pare că Exuviile reprezinta o recuperare a trecutului, ci mai degrabaă o justifcare a Simonei din prezent. Simonele existau separat înainte de Exuvii, fiecare moment, marcat orarecum cronologic în viața noastră, este luat separat și fără să i se acorde prea mare importanță mai târziu, ca și cum am ne-am fi născut direct maturi și cu capul pe umeri. Simonele se compun în acest roman, așa cum o dovedește și comparația făcută cu păpușa matrioskă, o păpușă care se compune din mai multe păpuși, mai mici, mai mari, care pot exista atât independent cât și împreună. În acest roman, păpușile coexistă și dferența de vârstă dintre ele nu mai contează.

Cel mai mult mi-a plăcut răscolirea prin diverese lucrușoare, care au existat, fără îndoială, în viața oricărei fetițe la un moment dat: caiete, oracole, diverse chestii neînsemnate dar asociate neapărat cu o groază de amintiri, pentru că până la urmă amintirile dau valoare obiectelor care ne înconjoară.

Până la urmă fiecare este o bibliotecă vie, după numele evenimentului organizat de un ONG zilele trecute in Cluj, în care puteai să stai de vorbă cu co carte vie, adică cu o persoană, pe care o alegeai dintr-un catalog, exact așa cum îți alegi o carte de pe raft. Nu m-a tentat sincer pentru că momentan nu mai sunt în căutare de noi amici, după cum spunea și Simona Popoescu, există o perioadă în viață în care nevoia de avea un “cel mai bun prieten” este acută și lipsa unui cel mai bun prieten este considerată un handicap serios.

Așa că sincer au fost momente în care am vrut să las Exuviile și să mă reîntorc la lecturi care au mai puțină legătură cu mine, cu relatări care mă fac, mai mult sau mai puțin, să deschid sertarele memoriei și să mă holb în neștire la amintiri și la obiecte, fără să mă mai mir de ce mai păstrez cartelele de metrou, cardurile din SUA, my social security number și de ce nu permisul de la biblioteca din Orleans.

Fiecare cu povestea ei de fost copil, ex-adolescent, tânăr actual sau doar eu, toate rămân în memorie și în simțuri.

Niciodată prea târziu

Ca să rămân în tema copilăriei, am citit romanul din 1987 al lui Ian McEwan, The Child in Time, care mi s-a părut la fel de fain precum tot ce am citit până acum de Ian McEwan.
The Child in Time este un roman tipic celor scrise de autor până în prezent, adică un roman în care destinul unui personaj este schimbat radical de către un eveniment exterior, complet independent de voința lui. În cazul acestui roman, Stephen Lewis, un autor de cărți pentru cei mici, rămâne fără fiica de trei ani care este răpită/furată într-un supermarket, într-un moment de neatenție. Întreaga structură narativă se sprijină pe acest unic eveniment care tulbură ordinea și rutina zilnică a celor doi soți, Stephen și Julie.
Firește nu este o poveste care explorează prea mult drama celor doi soți, de altfel Julie nici nu se explică prea mult atunci când decide să plece, iar Stephen nu pare nici el prea convingător atunci când relația lor pare să se ducă de râpă. Căutarea fiicei pierdute nu devine laitmotivul romanului, dimpotrivă, devine un punct de plecare pentru aspecte mai profunde.
Romanul este o metaforă a timpului, și a felului cum trăim diferite momente ale vieții în timp. Copilăria este un asftel de moment, peste care trecem adesea fără să ne întoarcem capul, adolescența fiind perioada marilor drame, de obicei. Cu toate acestea, copilăria trăiește în timp, cu atât mai mult cu cât există anumite reprimări din copilărie, reprimări care vor ieși cu siguranța la suprafața odată ajuns la maturitate.
Deci ce fac cei doi soți odată cu rătăcirea fiicei? Julie se mută într-o cabană, la țară, iar Stephen rămâne în apartament, legat de memoria fiicei, dar își face și noi prieteni, printre care Charles, care devine cu atât mai important în roman, cu cât devine mai interesat în cărțile pentru copii ale lui Stephen.
Între timp, cei doi soți nu găsesc nicun pic de alinare unul în celălalt, și fiecare încearcă pe cont propriu să depășească pierderea. Stephen scrie dar începe și să cumpere jucării pentru fiica lui, având viziuni cu ea peste tot. Despre Julie, nu se știe decât că încearcă să se regăsească în singurătate sau prin muzică, dar oricum departe de Stephen. Cu toate acestea, pierderea copilului este conștientizată la maxim și fiecare dintre personaje trăiește zi de zi cu ea.
Personajul lui Charles reprezintă idealizarea absolută a copilăriei. Charles se retrage din viața publică, la țară unde decide să trăiască copilăria pe care nu a avut-o niciodată. Un adevăr care mă face să mă gândesc tot timpul cum de fapt toți copii sunt pregătiți (încă înainte să poate vorbi) pentru o carieră sau alta. Charles este un astfel de adult, maturizat timpuriu, care decide să-și abandoneze viața de adult pentru a deveni din nou un copil. Firește, noțiunea de copilărie pe care și-a imaginat-o Charles este cu totul diferită de ceea ce experimentezi cu adevărat în acea perioadă a vieții, și în final Charles este distrus de propria concepție.
Cum se termină totul? cu un alt copil evident, un final destul de surprinzător ce sugerează că totul începe sau se termină cu o acceptare a faptului că orice împăcarea este posibilă abia după ce reușești să depășești criza.

Childhood is children's privilege

Lily Pads e un joc amuzant în care cei mici trebuie să sară de pe un nufăr pe altul, și să se oprească neapărat e unul atunci când se oprește muzica. Ideea e că cineva trebuie să sustragă câte un nufăr, astfel încât la final cei mai mulți să se înghesuie pe nuferi puțini, până când nu mai rămân deloc. Ce legătură au nuferii cu tabăra din care tocmai m-am întors? Ei bine am avut de-a face niște copii ai unor părinți care i-au ținut până acum pe nuferii lor, fără a li se explica că mai sunt și alți nuferi pe care se pot așeza.
Ce-i caracterizează pe foarte mulți părinți din România? Probabil o grijă excesivă față de ceea ce i se poate întâmpla pruncului când e lăsat pe mâna altuia. De unde vine frica asta?
Grija merge atât de departe încât pruncul (de vreo 10 ani) trebuie însoțit peste tot, iar la toaletă trebuie să aibă neapărat telefonul mobil cu el, în caz că pățește ceva.
Se pare că experiența de la catedră m-a învățat cum să-i iau pe cei mici, dar nici pe departe nu mă gândeam că acum și părinții au nevoie de o educație.
Mi se pare pur și simplu exagerată supra grija pe care părintele român i-o acordă pruncului, o grijă care, din câte am observat, îi transformă pe cei mai mulți în niște legume, care se așteaptă că cineva va face totul pentru ei mereu. Adică, tot timpul cineva e la dispoziția lor, fie pt un pahar cu apă, fie pentru teme, fie pentru orice altceva pentru care copilul nu a învățat să se descurce singur. De ce spun părintele român? Pentru că, din experiența mea în USA și a altora, știu că pruncii sunt învățați de mici ce e munca și valoarea anumitor lucruri, la 20 de ani mă simțeam prost că toți colegii de la lucru erau câțiva ani buni mai mici ca mine.
Care este rezultatul supra alimentării cu porții de drăgălășenii, răsfățuri și alte favoruri? Un prunc complet inadaptat societății competitive care îl așteaptă, un prunc care va depinde de mama și de tata până după 20 ani, un prunc care se va trezi la jumătate din viață că nu a vut niciun job până în prezent, un tânăr care realizează că lumea îl copleșește pur și simplu.
Nici nu vreau să cobor să văd cartierul vara, plin de tineri care stau la bloc și joacă cărți, că pentru altceva le lipsește imaginația cu desăvârșire.
Acesta este un alt lucru pe care l-am constatat în tabără. În primele două zile le-am dat ocazia (1 oră pe zi) să se joace ce joc vor. Firește nu s-au putut gândi la nimic altceva decât la Hide&Seek. După două zile de Hide&Seek am constatat că de fapt cam la asta se rezumă cultura jocului pentru ei. Pe mine mă apucă nostalgia când mă gândesc la câte jocuri jucam ore în șir, fără griji că trebuie să-mi întâlnesc prietenii de pe mess.
Lipsă de imaginație și la mișcările sport, nici nu mă miră că fetițe de 10 ani au ajuns să cântărească mai mult decât mine, și că mâncatul dulciurilor pe ascuns era activitatea favorită din tabără.
Asfel că pe când ne obișnuim cu disciplina de tabără, că dacă ar fi fost după poftele fiecăruia, ar fi fost un haos total, trebuie să ridicăm tabăra si să ne îndreptăm spre Cluj, pe un tren în care controlorul și-a cerut direct partea, asta așa ca să nu mai scoatem carnetelel de elevi din fundul valizelor, deși era evident că sunt elevi, asta doar așa să nu uităm că suntem în Ro.
În gară, părinți nerăbdători să vadă dacă le-am grijit odraslelele care nu știau să scrie românește, dapoi în engleză, nerăbdători să vadă dacă i-am adus mai slabi, mai arși de soare, cu ceva boli de piele, etc. Mai slabi nu i-am adus, deși dulciurile au fost restricționate, mai arși nu i-am adus, poate mai îmbujorați datorită activitățile pe care le-am făcut afară, și nu lipiți de un ecran care le-a ucis imaginația.

So, screen the parents și trăiască copilăria before computer!

Despre ce vorbim?

Mă amuză să privesc scandalurile care se ivesc printre vipurile de la București. Fără îndoială trăim în două lumi diferite și de fiecare dată când mă uit la poveștile de tabloid (just for the sake of the story), mă binedispun dintr-un singur motiv: că astfel de personaje nu se afișează încă prin Cluj.
În timp ce vipurile se ceartă pe la Capatos, că cine are dreptate, că cine pe cine înșeală, că cine pe cine se răzbună, că cine pe cine se bârfește...noi restul lumii ne vedem de ale noastre și ne mirăm cum bârfele pot naște și îngropa vipuri în același timp.
Fiind mereu în alertă atunci când apare un nou stereotip promovat din plin la TV, iată ultima achiziție în dicționarul personal, Despre ce vorbim?. Mara Bănică o folosește frecvent atunci când nu mai are cum să se scoată din labirintul poveștii de tabloid.
Fără doar și poate mă face și pe mine să mă întreb despre ce vorbesc ei totuși???? Ei bine încearcă să justifice poveștile pe care ei înșiși le alimentează și le scornesc despre ei sau alții din același anturaj infect. Este ceva de genul: mă duc la o piscină publică (cum nu am cu ce să-mi ocup timpul decât să mă afișez pe la TV și prin reviste cât de des se poate), și mă scandalizez atunci când curioșii încep să mă pozeze (de fapt asta așteptam altfel nu m-aș fi dus), iar apoi seara mă duc la TV să spun că de fapt nu sunt eu în poze, și că cei care au făcut pozele trebuie să demonstreze că sunt eu, iar apoi dau în judecată ceva revistă, persoane, pentru atac la personă, după ce mi-au făcut publicitate gratuit. Ceva de genul ăsta se întâmplă în fiecare zi pe la Dâmbovița. Deci Despre ce vorbim totuși? Mă scandalizează pur și simplu tot șirul ăsta narativ care are o temă telenovelică și absolut gratuită. De la rația de 2 ore de tv pe zi am ajuns la asta și mi se pare un regres. Firește, nu ești obligat să te uiți, se poate și să ignori, dar mi se pare ridicol că pe lângă faptul că suntem o țară în faliment, nefiind în stare să producem decât foto-belele, mai producem acum și bârfe pre-fabricate care vând ziarele și generează audiență.

Soul Kitchen

Soul Kitchen-film câștigător al Premiului Special al Juriului al Festivalului de la Venetia 2009 deschide TIFF 2010- produs în Germania, regizat de Faith Akin.

Filmul care a deschis TIFF-ul anul acesta a fost o comedie la care am râs cel puțin la fel de copios precum la Amintirile din Epoca de Aur și care m-a ținut trează până după 1 noaptea în Piața Unirii din Cluj.
Fiind primul film de Faith Akin pe care-l văd, nu pot să-l compar cu nimic anterior, dar este interesant rezultatul: un film făcut de un regizot turc, în Germania, despre un neamț de origine greacă.

Nu degeaba precizez nuanțele culturale, ele au un rol important în film, și cred că mare parte din succesul celor mai recente producții cinematografice este datorat acestor elemente de multiculturalism și de felul cum sunt surprinse acestea în mentalul colectiv.

Multiculturalismul este ceea ce dă acum culoare locală filmelor, având în vedere că societate occidentală este confruntată în mod permanent, nu cu invazii străine, ci cu valuri de imigranți din estul Europei și nu numai.

Soul Kitchen păstrează câteva elemente specifice culturii grecești aduse de protagonistul filmului, Zinos, și de fratele acestuia, care manevează aproape obsesiv și inconștient șiragul de mărgele, cu scopul de a se de-stresa, sau de a pierde vremea pur și simplu.
Mi-a plăcut ideea de conținut, deși simplist, și anume aceea de a pune suflet în orice chestie, oricât de nesemnificativă. Pare destul de naiv, dar felul în care Faith Akin o pune în practică e cu totul neobișnuit: încearcă doar să te imaginezi în postura unui imigrant (deși filmul nu insistă foarte tare pe statutul de imigrant, foarte subtil) grec în Germania, că ai o bodegă pe un teren relativ râvnit de mogulii imobiliarelor de acolo, că ai o logodnică care pleacă în China să facă reportaje, că fratele tău e prizonier, iar tu îl angajezi benevol, că nu ai nici măcar bani de plătit taxele, că bucătarul șef vrea hrănească populația cu chestii din ce în ce mai sofisticate, că ai hernie de disc, și că nu-ți permiți o asigurare medicală, deși deții un teren și o bodegă....doar că bodega e cu suflet și nu are nicio valoare dacă nu condusă tot de cineva cu suflet. Toate acestea într-un singur film, destul de încărcat la nivel de acțiune și suspans.

Unde stai?

Cel mai firesc lucru când pleci undeva este să te gândești obsesiv la locul acela, fie că te-ai dus acolo cu business sau doar de plăcere, odată ajuns acolo descoperi că poate nu e ceea ce sperai că este, că poate cărțile ți-au înșelat așteptările, că poate e doar un simplu oraș în care oameni obișnuiți nu trăiesc ceva ieșit din comun, în ciuda locului care se spune că e din cale afară de neobișnuit. Așa i s-a întâmplat și ei pe când era în USA, ți se pare ceva ieșit din comun dar după câteva luni de ședere e din nou acel „acasă”. Până la urmă se conformează, și gândul o duce la alte locuri, unele mai familiare altele mai puțin. Sunt locuri de azi, locuri de ieri, locuri care pe măsură ce trece timpul devin tot mai distante. Nu întâmplător se plimbă timp de vreo douăzeci de minute pe niște coridoare cu vedere spre grădină, încercând să găsească pe cineva, dar gândul nu-i era deloc la scopul vizitei, ci la sălile la fel de reci pe care le-a lăsat în urmă cu vreo doi ani și care au rămas exact la fel de reci în care purta bluze cu gât și niște ochelari ciudați. Sunt numai doi ani de când îl asculta încă pe Tudor Ionescu în 243 și râdea de numa la glumele acestuia și mai ales la filozofiile de viață pe care le trăgea din niște traduceri îmbârligate precum deciziile noastre. Și nu era prima dată când se uita la viață ca la un text de tradus, sau ca la un text de interpretat.
Nu știu care perspectivă îmi place mai mult, de aceea, ca să nu devină și mai melancolică urcă rapid la etajul trei ca să-și rezolve nelămurirea și se izbește de aceleași foi cu note care îi dădeau fiori. Aproape uită ce mult contau notele și e din ce în ce mai convinsă că filozofia ei de a da note e cea mai bună. Nu de alta dar atunci când începi să vorbești despre tine, prima tendință e să te lauzi, evident. Refuză să se gândească la note, și își continuă drumul, e din ce în ce mai apăsător, și vrea să plece odată de acolo. Rezolvă problema și își dorește să se strecoare afară fără să vadă pe nimeni; firește nu e posibil, tot timpul când îți dorești să nu vezi pe nimeni cunoscut, dai exact de persoana respectivă. Nu de alta, dar momentul necesita tăcere și nu alte politețuri fără sens. Poate din acest motiv nu ar putea trăi niciodată în UK. Este excesiv de nepoliticoasă. Dar se întreabă tot timpul de ce mai e nevoie de false amabilități cu persoane de care nu te mai leagă absolut nimic, nici măcar faptul că odată au fost colegi. Până la urmă toate întrebările te descos subtil de situația actuală, materială firește. Nu că aș duce-o foarte rău, dar orice ar fi, alegerile nu se justifică în stradă sau pe o trecere de pietoni.
Cu toate astea, scapă ușor și trece strada. Dintr-o dată constată că nu-i mai place Clujul, e prea de tot să te plimbi prin el și fiecare colțișor să-ți aducă aminte de cineva, de conversații întregi pe care le-ai purtat acolo, în acel colț de stradă, la trecerea de pietoni cutare, în spatele copacului cutare, în cafeneaua X sau Z, sub umbrela vreunei terase, pe lespezile din vreo piață. Din fericire nu ia troleul de luni de zile, și măcar scapă de amintirea melodiilor pe care le asculta obsesiv pe atunci și, întâmplător sau nu, se repetau cu o ritmicitate obsedantă, dar la care nu renunța.
E liniște totuși în casă, mult prea liniște, așa că ziua se umple de la sine din două joburi, se umple ca să umple golul de altundeva, se pare că funcționeză după principiul cui pe cui se scoate, oricum faptul că munca suplinește orice este atestat. Și dacă ai schimba și locul și jobul, adică ambele cuie? Se întreabă oricine bănuiesc, verbalizarea nu prea ajută.
Fiecare drum spre ieșirile din oraș îi aduc aminte că vrea o destinație.

Cine îi mai dă o șansă României?

Nobody's land

Te plimbi prin Cluj și nu ridici privirea decât la trecerea de pietoni, te duci la lucru și singurul lucru pe care ți-l dorești e să treacă cât mai repede, să nu se mai discute în pauze despre același lucru, disponibilizări, și parcă aștepți să se termine cât mai repede povestea asta.
Abia aștepți să intri la ore ca să mai uiți că pregătești elevii pentru a înfrunta aceleași probleme ca tine, și atunci, cum altfel să-i aduni pe elevi decât spunându-le că limbile străine sunt biletele lor spre alte destinații mai fericite.
Dar nu le spui că nu s-au născut în locul potrivit, nu le spui ce li se pregătește , nu le dai niciodată modele de eroi contemporani și autohtoni, nu le dorești să-și urmeze studiile pe aici, tot ceea îți dorești pentru ei este să profite de adolescență cât mai pot.
Câteodată ai tendința să le spui că trebuie să se lupte, dar oricum, modelele pe care le au, fotbaliști și alte figuri mondene, le demonstreză cu prisosință că nici măcar nu este necesar să te agiți prea mult, criteriile sunt stabilite, zarurile sunt aruncate pentru ei.
Uneori simți că tăcerea lor e ceva genetic la scară națională, orice ai zice, orice ai face, nimic nu e subiect de dezbatere, pentru că orice pare acceptat cu ușurință, atâta timp cât nu necesită argumentare.
În cancelarie începem să găsim vinovați, că nimeni nu zice și nu face nimic, ba chiar ne aducem și funia de acasă dacă e nevoie. Prea mult bun simț sau prea puțin bun simț față de noi înșine? Ambele...oricum ești obișnuit, datorită lipsei de raționament, să judeci lucrurile din două perspective, ca să eviți până la urmă orice fel de poziție care ar putea să te incrimineze sau să te denigreze în fața superiorilor.
Românul e făcut să nege sau să se consoleze..vorba versurilor geniale. Nu știi ce e mai rău, să negi sau să te consolezi, sau ambele, așa că orice atitudine ai lua tot la același rezultat va duce.
Optezi pentru negare și singurul avantaj este că reușești să treci peste cei care se lamentează constant, și poate te crezi și mai presus, crezând că tu ai reușit să depășești situația, cred că mai degrabă situația te-a depășit pe tine.
Optezi pentru consolare și singurul rezultat este că te plângi într-una, și deprimi lumea din jur. Deci mai bine negi, măcar nu inoportunezi pe nimeni.
Las că trece, că doar ai crescut cu greul oricum, ești resemnat din fașă, și ce poți să-ți mai dorești decât să fii un ticălos fără glorie.
Și tocmai pe când am intrat și noi în UE și dădeai o șansă României, tocmai atunci îți dai seama că ne-am ales doar cu dreptul de a emigra de bună voie, siliți de împrejurări, lăsând în urmă niște copii care probabil își pun aceleași speranțe în viitor pe care le aveai când erai ca ei, și cărora nu îndrăznești să le spui că nu s-au născut în locul potrivit.

Fabrica de Pensule

În sfârşit clujenii au o alternativă la Teatrul Naţional, şi anume Teatrul Fabrica de Pensule. Nu ştiu dacă acesta este neapărat numele real, dar ştiu că este în vechea Fabrică de Pensule din Cluj. Azi, 29 Ianuarie a avut lansarea teatrului, nimic fancy, dar foarte primitor, şi, cu ocazia aceasta s-a jucat piesa , "Delir în doi... în trei, în cîţi vrei", Eugen Ionescu.
De ce-mi plac atât de mult piesele lui Ionescu? Pentru că sunt prea adevărate și în același timp prea departe de firesc, pentru că ceea ce e nefiresc a devenit firesc cu timpul, pentru că adevărul stă sub semnul întrebării, pentru că exprimă îngrozitor de simplu și de direct relațiile interumane, personale, între noi și guvernanți, între noi și profi dacă vreți, între oricine cu oricine. Până la urmă nu mai contează cine cu cine este în piesă, personalitatea fiecăruia se pierde sau se identifică cu a celuilalt, sau se dizolvă până ajung în stare lichidă, iar apoi se solidifică la loc, și piesa o ia de la început. Probabil acest aspect este cel mai caracteristic la Ionescu: faptul că nu învățăm nimic din ceea ce ne arată el de atâta timp, și că o luăm mereu de la capăt, nu suntem în stare să ne asumăm propriile decizii, și acționăm în virtutea motivațiilor inițiale fără a ne obosi să ne folosim discernământul.
"Delir în doi...în trei, în câți vrei" se joacă în doi la Cluj, dar se poate juca și în trei, în patru, în cinci fără probleme, oricum ai impresia că totul se dublează în piesă. Femeia și Bărbatul ei sunt într-un război permanent cu ei înșiși, cu restul lumii, și chiar unul împotriva celuilalt.
Un singur cuvânt ar caracteriza întreaga existență a celor doi, monotonia. Monotonia vieții în doi, monotonia față de propria persoana, Femeia se piaptănă mereu, lucru cel mai firesc pe care îl facem când suntem plictisiți de noi înșine, Bărbatul avea și el o sonerie la care trebăluia obsesiv. Deci de la început, fiecare cu obsesiile lui.
Ea, e o cochetă ratată, un fel de Madame Bovary trecută care și-a ratat sinuciderea iar acum trebuie să împartă același iad cu cel de care vroia să scape. El, un Don Juan expirat, care este redus la gestul de curaj/iubire/mândrie făcut în urmă cu 17 ani, și anume: fuga cu soția altuia.
A fost o dată ca niciodată acum 17 ani, un cuplu ce-și era autosuficient și care credea că încălcarea regulilor îi va scoate din monotonie, sau viața lor va semăna cu cea a celor din romane, dar nu-și imaginau ei cum va arăta viața lor după 17 ani...ca un lighean umplut cu apă murdară, ca o șosetă găurită, ca un păr nepieptănat, ca niște haine zdrențuite. Așa arata decorul sumar din piesă, de altfel nici nu era nevoie de mai mult ca să vedem unde poate duce monotonia, regretele și neîmplinirile.
Afară se dădea o luptă, nu se știe între cine și cine, cuplul e mereu în pericol, amenințat atât din exterior cât și din interior (ea se joacă în casă cu o grenadă, un obuz..etc), afară se aud obuze și gloanțe, înăuntru sunt doar vocile celor doi, dialogul lor nefiresc și în derută, din care nu ieșea nimeni câștigător.
Fiecare zi e o nouă luptă din același război, care devine până la urmă suportabil de cele două personaje, acum nu ar putea trăi în afara lui, dar nu mai pot nici cu el, nicio încercare de a scăpa nu e finalizată, pentru că cei doi au încetat de mult să mai ia decizii și continuă să-și mănânce zilele pe care și le otrăvesc reciproc.
Femeia: „Tu ce-ai făcut pentru mine?"
Bărbatul: „Mă plictisesc.”
Femeia: „Măcar nu te oboseşti.”

Don Juan loveşte din nou!

Fiecare generaţie cu Don Juan-ul ei. Asta am crezut şi eu până să văd o actualizare a "poveștii" direct pe scena teatrului din Cluj. "Don Juan în Soho" este o reinterpretare a piesei scrisă de Moliere, reinterpretare conxtualizată ca atare. Să te aştepţi la diferenţe de percepţie e una, dar să vezi de fapt acelaşi Don Juan pe care şi l-a imaginat Moliere e alta. Ei bine, legenda în variantă modernă spune că eternul seducător se însoară până la urmă, nu din dragoste, ci de dragul fecioriei iubitei sale, dar în final intră în tot felul de conflicte de interese. De fapt, ei vroiau să-l schimbe, să fie normal, dar ceea ce sugerează cu fineţe Don Juan este că fiecare dintre noi suntem de fapt ca el, că de fapt suntem nişte ipocriţi în adevăratul sens al cuvântului şi că ar trebui să dăm frâu pornirilor, ceea ce face până la urmă şi soţia sa, chiar ea recunoaşte acest lucru.
Din 1665 nu ne-am schimbat prea mult, poate am trecut la cărbune la Big Apple sau Big Mac, dar de fapt tot "noi" am rămas. În 1665 piesa era considerată scandaloasă, acum nu mai e fireşte, dar unii consideră comportamentul în sine scandalos, pretinzându-se adepţii fidelităţii. Adevărul e că onestitatea perversă a lui Don Juan deranjează încă ochii critici şi invidioşi pe libertatea acestuia, pentru că de ce să nu recunoaştem, uneori am vrea să avem dezinvoltura, indiferenţa şi naturaleţea lui Don Juan. Mie mi se pare un individ simplu, întotdeauna i-am plâns de milă, chiar şi la Veneţia când, trecând prin Podul Suspinelor deja mi-l imaginam suspinând şi adulmecând la plăcerile ce se desfăşurau dincolo de gratii. Ipocriţii îl atacă, normal, nimic nu s-a schimbat. Pînă la urmă minciuna devine cel adevărul cel mai crunt.
Don Juan-ul de azi este totuşi mult mai viclean decât cel din 1665. Cel de azi e întruchiparea narcisismului, epicentrul unei culturi de duzină, cultura tabloidelor şi a ştirilor mondene. Don Juan-ul de azi îşi hrăneşte audienţa cu bârfe zilnice cu iz de telenovelă. Totuşi Don Juan-ul din Soho se recunoaşte pe sine (mi-a plăcut scena cu ceasul care devine oglindă), el devine conştient de ceea ce este sau de ceea ce nu este, sau de ceea ce ar vrea să fie. Până la urmă nu-ţi dai seama, piesa e un joc al aparenţelor, al clişeelor şi al banalului care se transformă în mizerie în final, sugestiv este veşnicul coş de gunoi din piesă...mai era şi portocaliu coşul, doar aşa ca să-i dăm culoare locală mizeriei.
Dar Don Juan nu se scuză, nu regretă nimic, nu se căieşte, ia moartea în râs, aluzie parcă la spiritele Craciunului inventate de Dickens care vin să-ţi ia sufletul dacă nu te căieşti. Pe Don Juan nu-l atinge nimic. De ce oare? Poate pentru că nici măcar nu mai merită să-ţi ceri scuze, nu e autentic având în vedere că pentru orice nimic trebuie să ne scuzăm.
Dar la un moment dat se aude un sunet, parcă din altă lume, mă rog, de la difuzoare, şi nu era vocea cuiva de pe scenă. Statuia prinde viaţă în piaţa Soho din Londra şi vine totuşi să ia sufletul celui pervertit.
Toate ca toate, dar scena în care Don Juan îl mituieşte pe un musulman să zică blasfemii împotriva lui Allah e memorabilă. Ce vroia să demonstreze? Că totul se rezumă la material, adică dă-mi banii şi-mi aleg credinţa după, sau alegerea variază în funcţie de cine dă mai mult. Totuşi, se pare că musulmanul se ţine drept şi nici în ruptul capului nu ar zice blasfemii, drept urmare primeşte recompensa.
Totul pare atât de fantezist, de la decoruri până la limbajul jucăuş al personajelor, încât ai zice că piesa nu are nici în clin nici în mânecă cu realismul...şi pe bună dreptate, până la urmă şi realismul şi Don Juan au fost cei mai mari ipocriţi ai timpurilor. Nici un fel de concluzie, actorii au aruncat ştafeta în sală, morala piesei rămâne la latitudinea fiecăruia.