Et comment vont les amours?

Fără îndoială tenisul nu e ca orice sport, ci ca orice relaţie, amoroasă, de prietenie, sau de orice alt fel. În primul rând e vorba de doi, şi dacă nu e vorba de concurenţa din start, atunci apare în mod sigur un complex de inferioritate pe parcurs dacă ratezi constant. Primul serviciu e mereu promiţător, mai nimereşti câteva mingi, adică câteva ieşiri reuşite, mai dai cu bota în lac de multe ori, şi atunci nu eşti neapărat în apele tale, mai arunci câteva în curtea vecinului, ceea ce înseamnă că de data asta cineva a sărit calul, situaţia revine aproape întotdeauna la normal în câteva secunde. Dar dupa prima repriză...adică prima pauză, te aştepţi să fie totul ca la început. Ghinion. De obicei joc cel mai prost în ce-a de-a doua jumătate de oră. Şi atunci o iei încetişor, poate, e oboseala acumulată, poate e altceva, poate e infatuare, poate e saturaţie, sau poate sunt de toate la un loc. De obicei joc pe reguli cu cei ce le cunosc, că altfel e prea mare efortul. Şi totuşi vara asta nu am jucat pe reguli deloc, destul de libertin aş zice, sau după cum m-a tăiat capul. Şi am avut o profă super la început de sezon, şi totuşi, se pare că am dat uitării orice sfat. Ca în orice relaţie, jocul merge de la sine, doar că mai puţin corect, coerent, cu mai multe stângăcii şi minci aruncate aiurea, aşa cum e fără reguli. Şi cum se termină un astfel de joc atunci? Se sfârşeşte ca între prieteni, doar cu mai puţine explicaţii decât de obicei, cu mai puţine regrete, sau poate cu un dram de încredere câştigat pentru atunci când o să joc pe reguli.
Un slogan maoist spune: putem să dormim în acelaşi pat, dar mereu visăm diferit. Relaţia, ca în joc, ne dă voie să fim împreună, dar în acelaşi timp jocul îţi permite să fii autonom, fiecare în partea sa a terenului. Şi totuşi, dacă eşti autonom, nu înseamnă că eşti împotriva lui, sau că suntem duşmani, dimpotrivă. Putem fii autonomi împreună.
Astfel că, nu am fost deloc surprinsă când am întâlnit un astfel de cuplu în romanul Le dimanche de la vie, de Queneau. Este vorba de un cuplu destul de ciudat, dar în acelaşi timp, realist, o relaţie între o femeie de peste cinzeci şi un tânăr ofiţer de 25.
Încă de la început, Julia, îşi propune să se mărite cu tânărul ofiţer, chiar şi împotriva lui, exact ca la tenis, îţi propui să câştigi chiar împotriva celuilalt. Zis şi făcut. Partea faină e când cei doi decid că nu există căsătorie fără lună de miere, sau lună de miere fără căsătorie, doar că pe Julie comerţul o ţine ocupată, aşa că, cei doi hotăresc la fel de senin, că măcar unul dintre ei trebuie să meargă în luna de miere, şi, fireşte, Valentin, este cel care va pleca singur în luna de miere, culmea autonomiei aş zice, asumată fără regrete, fără resentimente, fără suspiciuni, fără promisiuni. Fireşte, nu am putut să iau romanul decât în glumă, e inevitabil, autorul se joacă pur şi simplu cu situaţiile pe care le creează, cu frazele, cu personajele care nu sunt decât nişte marionete care joacă şi vorbesc după regulile lui. Oricare ar fi sfârşitul, personajul lui Queneau rămâne un naiv.

Istanbul, el sau ea?

M-am băgat din nou prin Istanbulul din zilele noastre de data asta, mai exact într-un alt roman al lui Pamuk, Cartea Neagră. Curiozitatea nu m-a împins niciodată până la graniţele reale ale Turciei, cel mult m-am oprit la romane, dar de data asta se pare că am intrat din plin în oraş. Fireşte, nu cred că o să am parte de coincidenţa pe care am avut-o în Anglia, adică să mă cazez fără să-mi dau seama exact în cartierul în care a poposit şi personajul lui Rose Tremain din Drumul spre casă.

Partea faină a fost când am dat tot la fel de întâmplător de kebaberia care a inspirat-o propabil pe autoare...în fine nu sunt fană a coincidenţelor, de aceea nu cred că o sa iau drumul Istanbulului în căutarea eroului rătăcit şi el. Pentru că exact despre asta este vorba: un erou rătăcit prin Istanbul. Istanbul e fără îndoială un oraş nemuritor, şi devine puţin câte puţin un personaj care merge braţ la braţ cu Galip în căutarea sa.
Subiectul cărţii este dintre cele mai simple posibile, spre deosebire de Mă numesc roşu, unde se suprapuneau prea multe situaţii, planuri, voci. Cartea neagră este foarte uşor de urmărit: Galip găseşte într-o zi pe neaşteptate un bilet de la soţia sa prin care îl anunţă că l-a părăsit. În acelaşi timp dispare şi fratele ei vitreg, Celâl. Este deci doar o coincidenţă că cei doi au dispărut în acelaşă timp?
Căutarea lui Galip o priveşte pe Ruya, si este inspirată mai ales din romanele poliţiste pe care le citea Ruya, romane pe care el le dispreţuia. Se pare că Galip nu o urmăreşte doar pe Ruya, ci şi trecutul acesteia, pe fostul soţ al Ruyei. Galip se iluzionează singur, închipuindu-şi şi lăsând pe toata lumea să creadă că Ruya e acasă, bolnavă în pat. Celălalt personaj, Celâl, este mai degrabă creat prin articolele sale, el nu apare efectiv decât prin scrisul său. La fiecare al doilea capitol, apare un articol scris de Celâl, în care ne poartă prin locuri cheie din Istanbul, locuri pe care nu le-a ales întâmplător, şi care au mare legătură cu chestiuni de identitate. Uneori avem impresia că ceea ce îl obsedează cel mai mult este nu doar identitatea oraşului, ci şi a lui. Oricum Pamuk îmbină aproape perfect cele două.

Oraşul devine un el sau ea, depinde de situaţie, este atât de personalizat încât am avut tot timpul impresia că în loc să mă pierd în povestea Ruyei, mă pierd în povestea unui oraş controversat, un oraş care e la limita dintre est şi vest, un oraş murdar, inundat, dar cu farmec tocmai pentru că a scormonit o mie şi una de poveşti. E clar un roman despre identităţi. Galip, la rândul său, e mai întâi un soţ îngrijorat, apoi devine brusc un detectiv pierdut pe străzile Istanbulului, pentru ca în final să devină Celâl,adică să scrie rubricile sale la ziar.

Astfel Istanbulul se pierde în poveştile sale, Galip se pierde în poveştile scrise de Celâl, Ruya e doar un personaj, iar in final ai impresia că personajele îşi schimbă costumele între ele ca la teatru între acte. Mi-a plăcut mult ce spune unul dintre personaje...„pentru că în perioada aceea nu făceam decât să citesc, pentru că nu visam decât despre ceea ce visam, pentru că în acei şase ani nu trăiam decât cu gândurile şi cu vocile autorilor pe care-i citeam. Dar nu am reuşit de-a lungul acelor şase ani să fiu eu însumi. Eu nu eram eu şi poate de aceea eram fericit.”