Fear or Failure?

Nu s-a schimbat nimic. Omul care vinde geamuri vine cam tot o dată pe săptămână și vocea îi pare doar puțin mai îmbătrânită dar nimic mai mult. Nu contează că nu mai cumpără nimeni geamurile lui, nu contează că e ignorat complet, el a rămas tot același.

Cum e să te trezești dimineața printre o generație care știi că a ratat? Și nu e generația celui care a vândut mai bine de 20 de ani geamuri în cartier, nu e generația bunicuței pe care o văd printre blocuri vorbind la telefon, nici generația părinților care-și mai vizitează copii doar pe skype. Este vorba chiar de generația mea. Cât de înfricoșător este să te gândești zilnic că poate ai contribuit și tu la rateul propriei generații, la faptul că nimic din ceea ce se întâmplă zilnic nu mai are sens sau explicație pentru nimeni deja pentru că deja mass media a tras concluziile și noi ne supunem orbi și în neștire.

„Să moară bursele!” Mă gândeam aseară în timp ce deschid skype-ul să-mi mai potolesc dorul de cei dragi. „Vine potopul, bine că suntem aici, și noi (including me) aici!” zice o doamnă bine mersi acum departe. Să ne așteptăm la potop? Eu nu mai deschid TV-ul din principiu pentru că nu mai suport să văd cum altcineva îmi construiește o realitate pe care ar trebui să o iau de bună, o realitate pe atât de falsă cât de reală. Nu mă îndoiesc că e un sâmbure de adevăr în tot ceea ne bombardează zilnic, nu mă îndoiesc că oamenii pierd și câștigă zilnic, dar oare nu a fost întotdeauna așa? Doar că acum faptul că se pierd averi la nivel ridicat trebuie în mod obligatoriu să mă intereseze și pe mine, iar dacă nu mă afectează în mod direct, atunci e musai să mă afecteze, din solidaritate.

Cu ce a eșuat generația mea până la faptul că într-o zi putem liniștiți să ni se transmită prin mass media că de mâine nu vom mai primi salarii, și să stăm calmi, pasivi, văzându-ne mai departe de facebook, skype etc, nederanjați de realitatea mediatică care a înlocuit orice gând ascuns, orice dorință neexprimată, orice ambiție de a schimba ceva și mai ales ne-a făcut atât de moi încât singura mișcare pe care o mai facem este la nivelul tastaturii, sau al touch screen-ului, sau poate doar al vocii. Dar nu din cauza asta am eșuat ca generație, doar ne-a amplificat starea de inerție intelectuală în care zacem lipsiți de orice motivație de a compara un lucru cu altul, sau măcar de a întreba de ce așa și nu altfel. Am fost hrăniți cu idei preconcepute în beneficiul altora și noi nu am făcut altceva decât să le acceptăm benevol contribuind dinamic la creșterea incertitudinii despre ceea ce ni se întâmplă zilnic. Până acum ceva timp omega 3 era foarte folosită în margarină, sute de mămici și-au crescut copiii cu omega 3, azi e foarte dăunătoare. Până nu demult am fost asaltați de încălzirea globală, azi am vazut că de fapt nu e exclus să fie o mare ficțiune construită tot pentru fraierii care cred totul și care ar plăti oricât pentru surse alternative făcând pe alții mai fericiți, și tocmai pe aceia care nu ar avea nicio jenă să ne anunțe din spatele unui ecran că odată cu prăbușirea burselor vine și sfârșitul lumii, așa doar de dragul rating-ului. În Anglia, deși nu ne omora căldura, absolut fiecare student avea o sticlă de apă pe birou, deși încă nu am văzut pe nimeni murind de deshidratare, dar ni s-a spus prin diverse surse că e musai să bem 2 litri pe zi, deci varietatea brand-urilor care se afișau nestingherit pe birouri era dovada progresului acestei afaceri. În anii 90 râdeam încă că „aia din occident cumpără apa! Ha ha!” Da cum se poate să fie atât de fraieri? Ei uite că suntem exact acolo, more or less.

Și credeți că poară cineva povara eșecului? Noi, evident. Doar că povara e prea grea și lipsa de solidaritate e mare, ca și atunci când te trezești ca într-un roman de Kafka că ești singurul care face grevă dintr-o școală plină de profesori nemulțumiți dar înfricați că o grevă le va tăia și puținul de salar pe care îl mai au. Deci cine poartă povara eșecului? Păi tot generația eșecului care trebuie să susțină acum câte 2 pensionari, statisticile afirmând că până în 2020 vom susține 9 pensionari. Don't take it for granted! Fiecare cu drepturile lui firește, doar că asta îmi confirmă că nouă nu ne va plati nimeni pensiile, firește trebuie să fii cel puțin un idealist să-ți imaginezi că vei avea timp să mai ieși la pensie în contextul actual.

Se pare că Pandora are sertare ascunse în cutia sa și că încă tot scoate la iveală câte ceva care ne surprinde, mă întreb oare what happened with hope? Cred că hackerii au virusat-o și că acum viitorul sună a promisune foarte îndepărtată, care, între noi fie vorba (my generation), știm că nu se va realiza.

Mandown: OF măi Shakespeare...

Romeo nu mai este eroul meu. Nevoia m-a împins să mă duc din nou la textul lui Shakespeare azi și sincer am rămas dezamăgită. De fiecare dată când trebuie să îl recitesc pe Shakespeare, devin isterică și mă revolt pentru că știu că o să mai descopăr ceva. Azi Romeo m-a dezamăgit foarte tare. Nu știu cum a vrut Shakespeare să-l vedem, dar mie mi se pare acum doar un adolescent copilăros care plânge și se plânge de câte ori are ocazia și mai ales oricui când ceva merge prost. Să nu mai povestim de inconstanța care-l caracterizează în totalitate. Undeva pe la începutul piesei e foarte îndrăgostit de Rosaline, apoi dintr-o dată, imediat ce o vede pe Julieta, își schimbă centrul de interes. Asta nu e totul. Toată piesa sta pe schimbul de identități ceea ce face ca tragedia care se întâmplă în final să pară nu mai mult decât un simplu detaliu.
Și Romeo e un veșnic nehotărât, un prostuț foarte patetic, să nu mai povestim de faptul că e un efeminat. Nu mă miră că Shakespeare e încă foarte actual. Se îndrăgostește totuși de Julieta, dar numai pentru că avea nevoie de o identitate, Romeo e veșnic cel fără identitate, și se hotărăște că iubirea e un mijloc perfect de a obține o nouă identitate. Se decide că e cazul să mai crească și Julieta e perfectă pentru scopul lui. Ea are tot ceea ce el nu are: putere, o individualitate, curaj, înțelepciune, maturitate, consistență, și mai este și rațională pe deasupra. Ah...femeile...

Dovezi sunt peste tot în text, trebuie doar să fii un pic cu ochii în patru când citești. În scena balconului când Julieta îi cere lui Romeo să-și schimbe numele, adică să renunțe la identitatea lui, de fapt îi cere indirect să treacă de la aparență (ăsta e Romeo de fapt!) la esență. Cerându-i acest lucru, Julieta își asumă intenționat și conștient rolul unui bărbat.

Ultima scenă e și mai patetică pentru bietul Romeo care nici măcar nu are curajul să se sinucidă ca un bărbat, folosind otravă, în timp ce Julieta îi folosește sabia...asta mi-a ajuns!

Julieta e o manifestare a raționalității aici, în timp ce Romeo e lipsit de consistență, nu-și asumă responsabilități, seamănă mai degrabă cu o figură feminină. Julieta își asumă foarte bine identitatea de femeie, deși contextul istoric ne spune că nu era o perioadă tocmai propice acestui lucru.

Încă îmi plac la nebunie textele în care femeia este percepută ca sursă de cunoaștere, prin ea bărbatul are ocazia să devină altceva decât ceea ce este.

Sunt foarte multe texte care spun enorm despre rolul femeii, și nu este vorba de rolul de mamă, casnică regină, soție etc., ci în sensul de sursă de cunoaștere. Concepția asta s-a transmis și mai târziu în ideea potrivit căreia iubitul ar trebui să se regăsească în iubită, mai mult sau mai puțin, și tot de aici pornește și ideea „masculinizării” femeii, din păcate ideea nu s-a concretizat foarte fericit, femeile renunțând la unele trăsături fără de care nu se poate, adoptând atitudini care mă uimesc și mă pun pe gânduri în egală măsură.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (4)

Primele ambiții

Nu este doar un vis cu siguranță. E adevărat. Sunt ceea ce sunt, și nu m-am născut nici ca să fiu ceea sunt, nici ca să fiu altceva decât ceea ce sunt și trebuie să recunosc că nu-mi amintesc să fi avut niciodată ambiții mărețe legate de viitor.

Acum nu mă surprinde deloc că eram ancorată doar în prezent și că zilele se scurgeau în ore de joacă doar. Da! Numai joacă! Și fiindcă asociam ambițiile cu dorințe, pentru că în fond duceau spre același lucru, adică să obțin ceva cu orice preț, prima ambiție a fost să învăț o poezie din care nu înțelegeam nimic doar ca să primesc o pereche de sandale noi. Știam că le voi primi oricum de fapt, practic acela era scopul oricărei serbări de la grădi, dar vroiam să știu probabil că le-am meritat îndeajuns. Și care e spaima cea mai mare a adultului? Vorbitul în public probabil, și care e spaima cea mai mare pentru un copil? Să spună o poezie în public!

Dacă nu aș fi găsit o poză veche, pentru că memoria mea era setată încă de pe atunci să uite rapid orice situație care să mă jeneze prea mult, atunci nu-mi mai aduceam aminte de faptul că singura ambiție pe care am avut-o s-a concretizat în abordarea rochiței de pe mine din toate unghiurile, cu ambele mâini, pe motivul mâncărimii provocate de niște ciorapi groși, spre deliciul audienței care se prăpădea de râs. Oricum am rămas cu sandalele.

Era septembrie 1992. Știu sigur asta. Și ploua de numa afară. Shopping-ul era un eveniment pe atunci, adică se întâmpla foarte rar și trebuia să fie foarte întemeiat. Așa că odrasla din mine s-a văzut cu o uniformă nouă, de care nu-mi aduc aminte prea mult pentru nu prezenta niciun interes. De ce să mint? Nu mi-am dorit niciodată să merg la școală și eram convinsă ca și Alice că începerea școlii însemna ieșirea din Wonderland. Cu toate astea, eram în Central, cu uniforma achiziționată, dar eu m-am desprins o clipă de mama, și m-am oprit la raionul de jucării, unde m-am așezat pe o oliță roșie în formă de mașină, de pe care nu am mai vrut să mă ridic sub nicio formă. Și cu asta, ca element declanșator, ambiția era deja la cote maxime: o doream cu orice preț, o doream cum nu mi-am dorit niciodată o păpușă, o doream pentru simplul fapt că era foarte roșie, și că puteam să o integrez foarte bine în jocurile mele, mașina era exact ce-mi lipsea din decorul pe care îl puneam în timpul fiecărei sesiuni de joacă. Aveam o presimțire totuși. Că nu voi avea mașina. Și așa a fost. Cu toate plânsetele care i-au urmat, cu toate insistențele mele, argumentul suprem-mergi la școală în câteva zile, nu a trecut peste ambiția mea. Probabil prima despărțire de primul iubit a fost mai puțin dureroasă decât faptul că nu am avut ceea ce mi-am dorit atunci.

Nicio ambiție de nicun fel în clasele primare, nici măcar în materie de performanțe școlare. Pur și simplu credeam într-un fel de predestinare, cum că nota pe care o iau într-o zi era în funcție de etajul la care mă duceam cu liftul în ziua respectivă. Uneori mergea, alteori nu, știu doar că nu mă ambiționau notele deloc. Elementul declanșator? Comparația! Nici acum nu cred că ambițiile, și nu dorințele, pe care le-am avut mai târziu, vin chiar din interior, tot timpul este ceva sau cineva care le pornește. Să spunem că m-am ambiționat să nu las notele în seama sorții, mai ales că a mai apărut ceva mai motivant.

Dar despre vreo ambiție legată de viitor nici vorbă. Cineva foarte drag mie a dat injecții la păpuși toată copilăria, născându-se parcă cu tot cu ambiția de a deveni doctor, deși știu că e imposibil.

Eu nu operam păpuși, nici nu le dădeam injecții, nici nu mă imaginam pe mine în diverse roluri de adult, de obicei copiam situații pe care le vedeam în serialele de la TV cu mama și continuam episodul în joc, cel mai des îl modificam după bunul plac. Puteam să schimb orice nu-mi plăcea din realitate în joc, puteam să mă prefac că nu sunt tristă, că personajele mele vor face exact așa cum spun eu pentru că de data asta eu decid pentru ele, și mai ales, puteam să-mi proiectez propriile fantezii.

La un moment dat m-a întrebat mama eu ce vreau să fiu când mă fac mare. Trebuie să recunosc că răspunsul a surprins-o:
-Nimic. Vreau să călătoresc. Da, tu unde o să te muți de aici?

Până la urmă orice dorință pe care am avut-o în copilărie, a devenit o ambiție mai târziu, cu unele ambiții de atunci trăiesc și acum..dar mai târziu despre ambițiile din prezent.

Undeva prin adolescența întârziată singurele ambiții le-am avut numai față de lectură, nimic legat de viitor, pentru că deja începeam să mă proiectez și în viitor, nu doar în prezent. Firește niciodată nu am privit mai departe de 3 luni, adică timpul pe care îl aveam să citesc exact cât am chef, să mă plimb exact cât îmi tihnește, să scot din dicționar exact câte cuvinte vreau. Cam la asta se rezumau trei luni în care adolescența întârziată nu m-a făcut să-mi pun niciun fel de întrebare problematică, în care nu eram nici măcar curioasă să fumez la colțul blocului, sau măcar să fug de acasă. Toți copiii fug de acasă măcar o dată în viață, sau măcar le trece prin cap să fugă, eu mi-am irosit șansa cu câțiva ani mai devreme, când singura încercare a fost sortită eșecului pentru că nu am fost destul de precaută să fug prin spatele blocului.

Nici mai târziu nu am avut nicio ambiție legată de ceea ce mă așteaptă. Tot liceul stăteam într-o zonă de confort asigurată de faptul că mă fac avocat cu siguranță. Știam doar că fiecare trebuie să facă ceva până la urmă, și eu fusesem destul de constantă până atunci. Adică de la nimic am ajuns totuși la o ambiție ceva mai mare de atât. Patru ani au trecut fără absolut nicio schimbare în ambițiile mele, adică vedeam că literatura îmi ocupă tot mai mult din timp, dar era tot timpul un hobby. Și probabil m-aș fi făcut avocat dacă m-aș fi născut doar cu un an mai târziu când probabil nu ar fi trebuit să aleg între admiterea la Filologie și admiterea la Drept, care, ironia sorții, se întâmplau exact în aceeași zi, exact la aceeași oră. Lucrurile s-au simplificat foarte mult un an mai târziu când admiterea la facultate era istorie deja. Puteam să mă răzgândesc totuși, doar că eu nu prea renunț dacă încep să fac ceva, oricât mi-ar displăcea, doar că de data asta nici nu-mi displăcea.

Nici măcar ca studentă nu priveam mai departe decât prima sesiune, sau mai departe decât următoarea vacanță în care în sfârșit îmi satisfăceam o ambiție mai veche de-a mea, aceea de a vedea cât mai multe locuri, de a cunoaște cât mai mulți oameni, de a încerca să înțeleg de ce în locuri diferite sunt poate altfel, dar tot eu, dar totuși de ce anumite locuri au puterea să scoată ce e mai bun, sau ce e mai rău din noi, de ce doar în anumite locuri pot să spun un lucru, și în alte locuri același lucru e deplasat. Încă mai lucrez la asta.

Uneori primele ambiții nu sunt ceea ce vrem să fie ele mai târziu, uneori primele ambiții ne deraiază de pe traseul inițial, foarte des primele ambiții nu fac decât să ne învețe cum să alegem altceva, sau poate cum să ne motiveze să nu alegem altceva.

Vreau să mă fac copil doar pentru că am uitat cum e să trăiesc fără nicio ambiție, să fiu exact ce eram atunci, fără să-mi mai planific viața în funcție de ambiții și fără ca ambițiile să devină un rău necesar, fără să mă întreb dacă aș vrea să fie altfel decât este, dar, probabil, deocamdată este doar ceea ce este.

Dragostea în vremea rețelei

Nu aș scrie despre un subiect care merită să fie trăit, decât scris despre el, dacă nu aș fi citit despre niște nunți virtuale din Second Life. O glumă? Deloc. Cuplul, tipa din state, el din Irlanda, au o relație cât se poate de virtuală în Second Life, s-au văzut pe skype abia după nuntă, și au continuat relația de atunci încoace. Cu siguranță nu sunt singurii, dar ce-i împinge totuși pe oameni să aleagă astfel de alternative? Sau poate nici măcar nu mai e o alternativă, poate e deja un mod consacrat de dating, poate chiar nu e nicio diferență între ceea ce se întâmplă în spațiul virtual și ceea ce se întâmplă în realitate.

Oare dacă ar exista partea a II-a a romanului „Dragostea în vremea holerei”, atunci s-ar numi „Dragostea în vremea rețelei”?

Gabriel Garcia Marquez scrie romanul în anul nașterii mele, și este romanul unei iubiri amânate timp de 51 de ani, 9 luni și 4 zile. Ce este holera? Doar posibilitatea ca iubirea să nu se mai sfârșească.

Știm cum începe dar nu știm când se termină, sau dacă se termină, și dacă nu, ce se întâmplă cu ea..

Lui Florentino Ariza „îi pierise pofta de vorbă și de mâncare, nu mai avea somn și se perpelea toată noaptea în așternut. Însă din clipa în care a început să aștepte răspunsul la prima lui scrisoare, starea i s-a complicat cu o pântecăraie fără leac, niște vărsături verzui ca fierea, și își pierdu simțul orientării și se prăbuși ca din senin în nesimțire, încât maică-sa, îngrozită de suferinţele lui, se întreba dacă nu era vorba mai degrabă de ravagiile holerei decât de chinurile dragostei. /.../Simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.”

Nu mai există ce-i drept epidemii de holeră, dar există epidemii de rețea, cred că suntem cu toții contaminați cu rețea, cu tot ceea ce ne oferă online-ul. Dar ce se întâmplă atunci când simptomele dragostei devin asemănătoare cu cele ale holerei chiar și în rețea, și nu mai aștepți o scrisoare, ci un mesaj?

Ei bine, atunci e clar că te-ai îndrăgostit. Din punct de vedere științific nu e chiar deloc imposibil și complicat să te îndrăgostești de cineva din mediul virtual, sau de un avatar, pentru că mintea noastră nu face distincția între real și virtual. Psihologul Jeremy Bailenson chiar spune că te poți îndrăgosti chiar și de ideea unei persoane, sau de imaginea pe care ne-o facem despre acea persoană pentru că felul în care simțim sau suntem stârniți- e același lucru, real sau virtual.

Cum funcționează? Cu maximă economie de timp, cu minimă implicare, cu independență maximă, cu maxim efort de a trăi totul în subconștient, și nu real, și cu minim efort de autoanaliză a sentimentelor. And guess what? It can last forever. La fel ca și în romanul lui Garcia Marquez, nu există bariere temporale, și nici măcar spațiale.

Ce devine dragostea în vremea rețelei? An addiction. La fel ca și rețeaua.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (3)

Prima vacanță departe de casă

Verile petrecute în Moldova și faptul că acum stau și mă uit la nepoțica mea cum se joacă cu  niște copii care locuiesc în aceleași case în care locuiau și tovarășii mei de joacă, mă fac să mă gândesc nu numai la prima vacanță departe de casă ci și la faptul că pe măsură ce am crescut am pierdut tot mai mult, la fel și cu orele de somn, de la 12 ore pe noapte ca și copil ajungi să te mulțumești și cu 6/7 acum.

Iunie 1990. Fără să-mi dau seama ajung în satul Români, de obicei plecarea din Cluj se făcea cu noaptea în cap, și până să-mi dau seama, eram deja acolo. În acea dimineață, nu numai că m-am trezit acolo, dar înainte să mă trezesc, părinții erau deja plecați. Până s-a dumirit și bunica că sunt un fapt împlinit pentru toată vara, eu mi-am și pregătit valiza la poartă. Lui buni nu-i venea să creadă, dar uite așa am ajuns să-mi exprim supărarea. Dar buni mă convinge că trebuie să strâng nuci pentru dulceață. Deci m-am pus pe treabă și în câteva ore Clujul devine o amintire și încep să-mi cercetez teritoriul: o cameră numai a mea, un lux de care nu beneficiam la Cluj, un dulap cu jucării vechi care nu-mi trezeau deloc pofta de joacă, o curte imensă în care erau nuci, meri și altele, niciun animal domestic, doar niște pisici pe care nu le reclama nimeni încă, și o vie de pe care am mâncat toți strugurii în septembrie, fără prea multe distracții pentru un copil de 5 ani, educat prin grădinițe.

....și nu știu alții cum sunt dar dacă stau să-mi amintesc, în câteva săptămâni mai apare și o soră în peisaj, care mă pierde în scurt timp prin porumb, adică cu toată încrederea cu care nu mai lași azi copiii pe mâinile unui alt copil, cu toate astea, ajung drept în porumb, dar salvată de un coteț în care zac ore în șir, fără să-mi dau seama.

...și nu mai știu cum apar în peisaj și o mătușă adolescentă cu prietena ei care se pare că vor sta toata vara pe acolo, și eu le puneam întrebări existențiale „Adica, ce vreți să faceți voi toata vara pe aici?” Așadar, o soră care mă pierde în porumb, o mătusă cu diverse preocupări de tânără în anii 90 și o prietenă despre care nu știu nimic...la 5 ani nici nu trebuie să știi mai mult de atât...dar trebuie să recunosc aveam perspective mari pentru prima vară departe de casă.

Și deși mi-ar plăcea să-mi amintesc fiecare detaliu al acelei prime vacanțe, e greu, și e amuzant că îmi amintesc numai de lucruri mai mult sau mai puțin comice.

....faptul că făceam în baie într-o covată în spatele curții  și că baia era un eveniment deoarece puteam avea acces cu privirea în partea opusă, spre lacul care a secat de mult.

...faptul că funcționam pe post de ceas deșteptător pentru toată adunătura din casa bunicii..

...că nu aveam noțiunea timpului și că stăteam să ascult povești cu lilieci sub nuc în sat până mă colecta cineva și mă aducea acasă

...că atunci grădina mi se părea imensă și că aveam un văr (mă îndoiesc că eram veri pentru că nu ne-am mai întâlnit niciodată de atunci) cu care mă jucam „Aviatorul”. Ideea e că trebuia să te urci în toți copacii și cine se cățăra primul în mărul suprem din centru câștiga jocul.

...că singurele animale de companie erau niște pisici păduchioase de la care am luat păduchi pentru toată lumea..

...că ne jucam pe toată valea și eu nu mai știam ce să fac să vorbesc fără accent, că deja eram etichetată, drept aia care vorbește ciudat..

..că seara mâncam mămăligă cu pește și că bunica ascundea niște sticle ( aveam să aflu mai târziu că erau sticle de vin) în pământ, și eu credeam că îngroapă ceva misterios.

...că la amiază trebuia să dorm forțat și că muștele îmi anulau orice intenție de a face pe copilul educat de la grădi care simula mereu somnul de dupa-amiază..

....că îmi făceam păpuși din porumb, și că până la sfârșitul verii aveam o colecție de admirat

...că am făcut varicelă și că am crezut că mor de mâncărime, și că buni aproape mi-a legat mâinile să nu mă scarpin, deja îmi imaginam că o să rămân desfigurată pentru restul vieții..

..că într-o zi când mi se părea mie că se făcuse deja cam răcoare afară, a venit mașina, și în câteva ore m-am trezit la Cluj întrebându-mă dacă totul a fost real sau doar un vis așa cum mă întreb și acum când încerc să-mi amintesc.

De ce vreau să mă fac din nou copil aici? Pentru că e locul în care am învățat să fiu independentă, să-mi doresc lucruri și să mă lupt pentru ele, să-mi fac tot felul de prieteni, fără considerente de vârstă, să-mi fac propriile jucării, să-mi folosesc imaginația astfel încât să nu mă plictisesc cu o soră care citea veșnic în nuc, o mătușă pe care o admiram în secret pentru că se ruja pe ascuns, o bunică care era tot timpul prea ocupată să rezolve treburile unei gospodării pe care o vizita doar vara, că am supraviețuit glorios primei boli a copilăriei, că atunci mi s-a părut pentru prima dată ziua prea scurtă și vara prea frumoasă.

Leagănul respirației (2009, Herta Muller)

"Ăsta era mersul lucrurilor-și pentru că nimeni n-avea ce-i face, nimeni nu putea face nimic."

Nu-mi prea stă în fire să citesc romane care descriu viața sub dictatură, pur și simplu, în afara de cei care și-au dus veacul prin lagăre, mi se pare că viața a fost în general mult mai ușoară pentru ei decât pentru noi, dar acesta e un alt subiect deja. Romanul Hertei Muller, Leagănul Respirației (2009, Premiul Nobel pentru Literatură) este diferit în acest sens pentru că recreează cu un lirism aparte experiența trăită de germanii din România, deportați în lagărele din URSS. Recunosc am citit cartea doar pentru scriitură, nu pentru subiect.

Personajul principal nu este decât un adolescent de 17 ani ridicat pe neașteptate în timpul nopții și dus într-un lagăr sovietic unde își petrece următorii 5 ani. În acești 5 ani adolescentul se raportează numai la obiecte și la trăiri cât se poate de minime tocmai pentru a se distanța de viața de zi cu zi a lagărului. Foamea este prietenul imaginar care i-a ținut de urât, șalul, batista, lopata sunt alte obiecte care capătă o importanță deosebită pentru Leopold. Cu toate acestea, oricât de mult se agață de prieteni imaginari, de obiecte, de vorbele bunicii, pe Leopold îl va marca mereu experiența trăită în lagăr, chiar dacă reușește să fugă ulterior din țară.

Narațiunea se alcătuiește din conversațiile purtate între Herta Muller si Oskar Pastior care a trăit o astfel de experiență și care și-a dorit foarte mult ca cineva să rescrie povestea pentru el.

Cartea este o poezie, și o poezie nu se poate povesti, aș putea spune doar că suferința devine foarte subiectivă și capătă o altă intensitate și dimensiune atunci când e spusă de Herta Muller.

Life in a day (24 iulie 2010)

Oare ce făceam anul trecut pe 24 iulie? Nu-mi amintesc, deci a fost cu siguranță una din acele zile în care nu se întâmplă nimic, așa cum spunea și unul dintre voluntarii din film. În 24 iulie oameni din toată lumea au filmat o zi din viața lor și și-au pus înregistrările pe youtube pentru ca David Macdonald să le pună cap la cap și să facă un film excelent din acestea.

Voluntarii au trebuit nu doar să-și filmeze o zi din viață, dar și să răspundă la câteva întrebări simple: Ce iubești?/ De ce îți este frică?/Ce ai în buzunar? Ei bine și ce au filmat oamenii? Experiențe care redau toate emoțiile și momentele prin care trecem la un moment dat sau zilnic: naștere, copilărie, durere, bucurie, artă, boală și moarte, mai puțin sex, spre dezamăgirea regizorului. Toate acestea s-au regăsit în toate culorile și limbile, în toate părțile lumii.

Nu este nici pe departe vorba de un film obișnuit, nu poți să-l încadrezi cu ușurință în niciun gen aparte, se spune că este un documentar, o fuziune între web și film, mie mi se pare că la nivel narativ e mai degrabă ceva foarte poetic, pus pe ecran, care te poartă în 95 de minute, prin toată lumea, prin toate emoțiile, prin tot ce experimentăm nu neapărat într-o singură zi, ci într-o viață.

Ideea filmului este că acea zi de 24 iulie trebuia să redea cât mai fidel viața în secolul 21, de aceea scenele sunt foarte intime, și nu te trimit decât foarte subtil la confortul sau lipsa de confort din diferite părți ale lumii, ceea ce sugerează că pentru capsula timpului nu mai sunt atât de relevante inovațiile tehnologice, cât felul în care am învățat să trăim de-a lungul timpului, diferit dar la fel dacă ne raportăm la emoții care nu diferă cu nimic decât prin modalitatea de exprimare.

Life in a day este o capsulă a timpului care va spune generațiilor care urmează cum era să trăiești în 24 iulie 2010. Este un film experiment care a implicat comunitatea de utilizatori youtube în primul rând și care sugerează că în viață toate momentele, oricât decât de banale ar părea atunci când sunt trăite, reprezintă o felie de viață ce poate face parte dintr-un film.

The Flood (Israel, 2011)

Fără îndoială Potopul (Mabul/The Flood, 2011) este una dintre cele mai bune producții pe tema copiilor cu nevoi speciale, sub regia lui Guy Nattiv. Toată povestea se concentrează în jurul lui Yoni, un băiețel de 13 ani care este pe cale să devină bar mitzvah, a mamei acestuia, educatoare, și a tatălui care e și el departe de modelul tatălui ideal. De fapt avem o familie disfuncțională în care toți au mici secrete, Yoni care face teme pe bani și ia suplimente alimentare ca să crească mai repede, mama care este o femeie neîmplinită, și tatăl care ascunde familiei că nu mai are voie să zboare după ce a fost prins drogându-se. Așa stau lucurile până în ziua când primesc un telefon care-i anunță că trebuie să-și colecteze fiul autist din instituția în care l-au lăsat timp de 12 ani, punând familia în fața unei situații fără ieșire.

Mi-a plăcut enorm scenariul filmului pentru că este lipsit de clișee și pentru că se desfășoară pe două planuri: real și simbolic. În primul rând motivul Potopului din Biblie apare frecvent în încercarea lui Yoni de a învăța pasajele care trebuia să le recite la ceremonia prin care devenea un bar mitzvah, aceleași pasaje sunt singurele care îi trezesc interes fratelui autist, care în mod normal nu reacționează la nimic din exterior. Imaginea mării și a Potopului te trimit imediat cu gândul la călătorie, la faptul că pleci cu gândul că vei începe de la zero altundeva pentru că apa curăță totul, tot trecutul, toate regretele și toate păcatele. La fel ca în povestea cu Noe, metafora principală se învârte în jurul aceleiași teme: vina. Atât în povestea lui Noe, cât și în familia lui Yoni, toți sunt vinovați, de la mama care își înșeală soțul, soțul care fumează marijuana pe ascuns punându-și în mod constant job-ul în pericol, până la Yoni care deja face multe lucruri pe ascuns, încercând să pară cât mai independent, la care se adaugă și faptul că și-au abandonat copilul autist într-o instituție de boli mintale. Toți au cel puțin o vină care trebuie răscumpărată cumva. Venirea fratelui și a copilului autist este o ocazie pentru toți membri familiei de a a redeveni din nou o familie și de a se revanșa pentru greșelile făcute.

Ritmul filmului este destul de lent, dar jocul actoricesc este foarte bun și nu sugerează decât că orice lucru, inclusiv relația dintre cei doi frați, foarte proastă la început, se construiește cu foarte multă răbdare și mai ales toleranță.

E un film despre toleranță și despre felul cum ne raportăm la cei cu probleme speciale, într-o țară unde prejudecățile sunt la ele acasă.

Oxygen (Belgia, 2010)

Era aproape 1:00 dimineața când am ieșit de la film, dar toată lumea din sală se agita să voteze Oxygen/Adem (Hans Van Nuffel, Belgia, 2010), atitudine pe care nu am mai vazut-o la niciun film de la TIFF anul acesta. Mi s-a părut foarte fain că publicul s-a simțit dintr-o dată atât de legat de film, și că tăcerea și înghițitul în gol au fost singurele lucruri care s-au auzit în sală pe perioada vizionării.

Tom și fratele său Luca suferă de o boală genetică, fibroză chistică, care le distruge încet plămânii. Tom îl întâlnește pe Xavier într-una din vizitele de rutină din spital, și acesta îi reînnoiește pofta de viață. Romantismul intră în scenă atunci când Tom o întâlnește pe Eline, care e în carantină datorită unei infecții.

Este o poveste despre cum e să ai foarte puțin timp rămas, despre cum poți să trăiești fiind conștient de timpul rămas, despre cum poți să profiți la maxim de lucrurile pe care ți le oferă viața, fără să ratezi nimic și mai ales despre cum percepe moartea un tânăr de 17 ani.

Tom trebuie să facă o selecție? Poate, și nu alege tocmai ce i se potrivește, ci ceea ce l-ar face să pară „cool” în ochii celorlalți.

La început alege să trăiască ca și cum nu ar suferi de nicio boală, făcându-și toate poftele, și mai ales considerând că mai bine trăiește din plin timpul rămas decât să-l irosească prin spitale.

Ulterior Tom își pierde fratele, ceea ce-l determină să trăiască și mai răzvrătit decât o făcea înainte, trăind la limita legalității timp de 5 ani.

Tom și Xavier se  reîntâlnesc 5 ani mai târziu, la spital, așteptând aceiași plămâni de schimb. Tom are prioritate, pentru că era înscris de mult timp pe listă, Xavier, în schimb are prietenă și copil, deci o familie pentru care să lupte. Pentru Tom valorile sunt diferite. El este preocupat doar de faptul că i s-a terminat timpul, și că nu a profitat din plin de el. Eline, e undeva departe, pentru că a avut grijă să-i îndepărteze pe toți cei dragi de lângă el, tocmai ca să nu se confrunte cu situația de a fi compătimit de alții. Ajunge exact în aceeași situație în care era fratele său înainte să moară: respirând pe oxigen.

Tom renunță la plămâni în favoarea lui Xavier, care însă nu poate fi operat datorită temperaturii. Deși a optat tacit pentru moarte sigură, lui Tom i se oferă a doua șansă, pe care nu o refuză.

Oxygen e un film care te mișcă foarte tare sincer, până la a te întreba pe tine însuți dacă ceea ce ai făcut până în prezent mai are vreo valoare sau nu, dacă viața trebuie trăită așa cum o facem cu toții, sau dacă de fapt suntem conectați la un tub de oxigen invisibil, de care depindem în permanență, și care ne monitorizează fiecare gând, mișcare, decizie, emoție sau intenție.

Premii: Premiul Publicului TIFF 2011, Grand Prix of the Americas, Montreal Film Festival, Variety New Talent Award, Zurich Film Festival, Alice in the Cities Award, Rome Film Festival

Ultimul bărbat american

Una dintre cărțile de poșetă (gen easy reading) de săptămâna aceasta a fost Ultimul bărbat american (Elizabeth Gilbert), finalistă în cursa pentru premiile National Book Award şi National Book Critics Circle Award. Când am văzut coperta, mă așteptam să fie o continuare a primei cărți (Mănâncă, roagă-te, iubește) deoarece au coperți similare. Nici vorbă de așa ceva, ci o carte despre un bărbat care se vrea a fi un erou salvator pentru nația lui. Este o carte despre identitate în primul rând, și despre modul cum americanii și-au pierdut identitatea pe care Eustace încearcă să o găsească întorcându-se acolo unde a început totul pentru ei. Toate călătoriile făcute de Eustace nu fac decât să contureze traseul regăsirii unei identități primitive în care el se simte cel mai împlinit. Până la urmă e vorba de alegeri care nu pot fi comentate.

Elizabeth Gilbert rescrie povestea lui Eustace Conway, un tip contemporan care consideră că mediul în care trăim este complet infect și că întoarcerea în natură reprezintă cea mai bună opțiune pentru omul modern. 

Este ultimul bărbat american pentru că este în primul rând un om ieșit din comun pentru epoca în care trăim, un om care, deși are o listă absolut nostimă pentru femeia vieții lui, totuși are un crez de viață foarte simplu: pentru a fi fericiți, trebuie să ascultăm ritmul armonios al naturii, înscris în noi. Pare foarte simplu, doar că pe noi lucrurile simple sunt cele care ne atrag cel mai puțin.

Bărbații nu vor fi pe cale de dispariție, dar femeile vor fi cu siguranță dacă ar fi să se raporteze la interminabila listă de valori și calități pe care ar trebui să le avem.

 

Iată și o parte din listă:

 

Foarte sanatoasa

Deschidere pentru intimidate

Frumoasa

Increzatoare si interesata de sexualitate

Credinta/orientare spiritual.

Entuziasta si hotarata sa poarte de grija, calitati ale personalitatii femeii traditionale.

Inclinata spre un stil de viata ne-material, valori

Sensibila, increzatoare, orientate, plina de energie, sprijin pozitiv si aptitudini sociale

O persoana independent si capabila, care are puterea de a se lega adanc in uniuniea sacra a casatoriei.

Sa vorbeasca mai multe limbi straine

Sa lucreze in domeniul artistic sau sa fie interesata de arta – dans, teatru, literatura, arte vizuale, etc.

Pasiunea pentru familie – o prioritate

Sa aprecieze gestionarea rationala a banilor

Sa-I placa munca: organizarea fermei/gestiunea terenurilor/gradinarit.

Lista interminabila. Vi-l puteti imagina insusi pe Dumnezeu insusi dand din cap cand I s-ar inamana o astfel de comanda, zicand: Imi pare rau, amice, nu aveam asa ceva in stoc. Dar Eustace e mult mai optimist decat Dumnezeu si mult mai sigur decat Dumnezeu.

Aceleași miștocăreli românești (Ursul, Dan Chișu)

Miercuri seara m-am dus și eu la pomul lăudat, la filmul care se anunța cea mai bună comedie românească din 2011, în contextul în care nu cred că mai sunt și altele.

Ursul (Dan Chișu)-un road-movie plasat pe la începutul anilor 90, în care un director de circ încearcă să salveze situația economică a circului prin vânzarea singurului urs unui vânzător german. Tranzacție eșuată pentru că angajații circului erau mai legați de urs decât de salariile promise în urma afacerii.

Legat de scenariu, îmi pare rău să spun, dar deja m-am cam săturat să văd în toate filmele românești aceleași miștocăreli legate de felul cum se raportează românii la politică, m-am săturat să văd că în toate filmele românești trebuie neapărat să apară un șef, m-am săturat să mi se amintească că nu putem organiza nimic în comun (anul trecut m-am trezit singura care făcea grevă într-o școală de stat!), nici măcar căutarea ursului.

Nu există niciun personaj principal în acest film, de altfel niciun personaj nu este conturat în vreun fel, actorii jucând în general prost. Despre umor, nu pot să comentez nimic. Pur și simplu nu am râs deloc, și eventualele scene de umor, le-am văzut deja și în alte filme. La toate astea se mai adaugă și ploaia care nu a ocolit Clujul în acea seară, scena plecării în grabă imediat după film, mi s-a părut mult mai comică decât filmul.



Principii de viață sau O zi din viața lui Velicanu?

Nu pot să cred că pelicula Principii de viață, în regia lui Constantin Popoescu, se află în acest moment pe primul loc in topul preferințelor publicului de la TIFF. Am văzut filmul, dar totuși să nu exagerăm, filmul are mai multe minusuri decât plusuri.

Sigur povestea, care se desfășoară pe parcursul unei zile, poate părea captivantă la început, când totul începe confuz și aștepți să te lămurească în curând scenariul. Acest lucru nu se întâmplă, și dacă nu ești foarte atent, riști să pierzi firul poveștii la un moment dat. Faptul că povestea nu e închegată destul de bine este un mare minus pentru film.

În rest, Vlad Ivanon, trage în spate un film despre un bărbat la 41 de ani, care pare, cel puțin inițial, împlinit pe toate planurile, urmând ca filmul să demonstreze exact contrariul.

Așa cum spunea Constantin Popescu imediat după film, pelicula este de fapt povestea unui eșec, a unui bărbat care dă greș în tot ceea ce face. Repet este vorba de un bărbat care tocmai își construiește o vilă, este la a doua căsătorie, al doilea copil, toate acestea fiind indicii că vrea cu tot dinadinsul să o ia de la zero. Reușește? În primul rând petrece mai mult timp cu fosta soție decât cu actuala, nici cu actuala nu pare deloc să aibă o relație prea fericită, și întreaga zi se învârte printre nimcuri.

Principiile de viață ale lui Velicanu sunt total contrare cu realitatea pe care o trăiește: divorțat, re-căsătorit, încearcă să mențină o relație acceptabilă cu fiul său adolescent, cu fosta soție, dar și actuala soție care afișează figura veșnicei nemulțumite, să nu mai povestim de fiul cel mic, care plânge constant în brațele lui.

Criza de la sfârșit nu face decât să mai salveze starea de conformitate a lucrurilor care sunt acceptate tacit așa cum sunt și să-i redea lui Velicanu, într-o foarte mică măsură, respectul pierdut în fața tuturor.

Deși nu oferă nicio noutate, totuși e singurul film românesc care concureză pentru premiul TIFF 2011, neavând evident nicio șansă reală de reușită.

Filmul ar putea fi al treilea din trilogia Marți după Crăciun și Boogie, ele urmînd exact aceiași ratare a bărbatului aflat în jurul vârstei de 40 de ani. Întrebarea mea este: de ce trebuie să-ți formulezi niște principii după care să trăiești ani buni, pentru ca apoi să realizezi că acele principii ți-au făcut viața o rutină mult prea obositoare?

Propun un alt titlu mai potrivit pentru film: O zi din viața lui Velicanu

Loverboy...

Despre Loverboy știam doar că a fost nominalizat la Cannes la secțiunea Un certain regard și că Mitulescu a păstrat aceeași disribuție ca și în Eu când vreau să fluier, fluier. De ce oare? După cum spune Ada Condeescu, ca să se păstreze chimia între cele două personaje principale, un fel de continuare a unei povești neîncepute din filmul precedent.

Cine este Loveboy-ul? Un seducător de la țărmul mării care seduce fete pentru ca ulterior să le vândă traficanților de carne vie. Având în vedere că mediul și familia le oferă prea puține șanse tinerelor din acea regiune, seducerea fetelor nu pare deloc complicată, și la un moment dat, se sugerează faptul că fetele au posibilitatea de a alege ce vor să facă. Problema apare atunci când impenetrabilul Loverboy chiar se îndrăgostește de una din victimele sale.

Loverboy rămâne un personaj ascuns în spatele ochelarilor de soare, nu simte absolut nimic, deși există intenția din partea regizorului de a umaniza puțin personajul prin prezența unui bunic de care ar trebui să aibă grijă din când în când. În afară de acel bunic, Loverboy, care e lipsit de orice emoție, trebuie să ducă în spate un film, și acest lucru nu-i reușește foarte bine. În schimb, Ana Condeescu, are o prezență scenică foarte reușită, deși rolul ei nu o prea ajută foarte mult în acest sens.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost felul cum a fost surpinsă atmosfera de vară de la malul mării, energia sălbatică a adolescenților și felul cum se îmbină căldura cu entuziasmul tinerilor care populau zona. Distracția la malul mării pare foarte inocentă și cel mai greu este să motivezi alegerile făcute de personaje.

Tot filmul îl are în prim plan pe Luca, care nu e capabil să iubească, deși se învârte printre fete și știe exact cum să se poarte cu ele. În mod firec prima întrebare este în ce măsură poate să te schimbe iubirea atâta timp cât nu te raportezi la nicio valoare, atâta timp cât întreaga viață e trăită în grabă, într-un ritm care nu-ți permite să te atașezi emoțional de nimeni. Filmul pune problema în felul următor: cum poți să duci o viață normală atunci când mediul în care ai crescut și în care trăiești nu-ți oferă nimic și nu te învață nimic?

Filmul te provoacă să te gândești la felul cum poți să-ți depășești limitele prin iubire. Cel puțin asta i se întâmplă lui Luca, el are ocazia să-și depășească limitele prin relația cu Veli, dar nu face față provocării, deci renunță și își joacă rolul de Loverboy până la capăt transformând-o pe Veli în ceea ce prevăzuse inițial, păstrându-se pe sine la loc sigur, așteptând o nouă ocazie care să-i ridice nivelul adrenalinei. Până la urmă despre asta e vorba: e prea periculos să te știi în siguranță într-o lume care-i lasă pe adolescenți să decidă pe cont propriu ce e mai bine pentru ei.

Școala noastră (2011, Mona Nicoara, Miruna Cozma)

Ironia sorții sau a filmului pe care urma să-l văd, face ca, tocmai pe când traversam Erorilor, să dau peste un protest relativ pașnic, care spunea ceva de „vrem democrație”/ „nu ne-am născut în locul potrivit”. Trec mai departe, nu mă privește exact în acel moment, deși știu că aș fi vrut și eu să le țin companie.

Cunoscând în mare situația romilor din școli, singurul motiv pentru care m-am dus, a fost să văd mizeria în care trăim într-o formă cât mai artistică și eventual să pot face o lecție cândva pe baza filmului. Dar se pare că debutul în lung metraj al regizoarei Mona Nicoară și Miruna Coca-Cozma ne-au pregătit altceva.

Este vorba de povestea a trei copii, Alin, Beni și Dana, care se întâmplă să fie romi și care sunt urmăriți timp de 4 ani de către echipa de filmare și regizor. Cei trei încearcă să se integreze într-o societate, care pare indiferentă la problemele lor. Nu cred că e vorba de o indiferență națională față de romi, ci de indiferență față de oricine în general, se știe doar în România „fiecare pentru sine”.

Romii aveau școala lor în Dileu, școală care e în curs de renovare din fonduri europene, școală la care romilor nu le-a plăcut niciodată să meargă tocmai pentru că îi făceau să se simtă și mai marginalizați decât erau. În aceste condiții ajung să fie primiți în școala din Târgu Lăpuș, școală la care sunt din nou, indirect, marginalizați, doar prin simplul fapt că nu pot fi integrați în clase corespunzătoare vârstei lor, și în mare, rămân tot împreună, doar un an trece repede, până când vor termina renovarea școlii lor.

Între timp legislația UE se schimbă, și iată că nu mai pot fi formate clase doar din comunități rome, așa că investiția de pe valea Dilăului e doar clădire ultra modernă în mijlocul mizeriei, fără scopul pentru care a fost destinată. Sună cunoscut, nu? Piscina (tot din fonduri UE) făgăduită satului care nu are drumuri, nu este cu nimic mai prejos!

Inevitabil copiii se întorc din nou la școala din Târgu Lăpuș, unde nu reușesc (nimeni nu știe, și tot asta e și întrebarea tatălui lui Beni „De ce?”) să învețe nimic. Dana abandonează procesul pe parcurs, are 16 ani, dar consideră că a stat destul single, deci e vremea pt un soț. În patru ani apar 2 copii, care probabil vor merge la școală, după cum spune ea.

Din cauza rezultatelor deloc promițătoare, copiii sunt transferați la școala specială, unde se pare că li se acordă mai multă atenție.

Final deschis. Ce s-a întâmplat cu acești copii? Nimic. Sună cunoscut, nu? Stagnarea lor e de fapt și stagnarea noastră, oricât de greu o acceptăm, și mă face să mă gândesc inevitabil la una dintre poveștile mele preferate, scrisă de Hemingway, „A clean, well-ligheted place”, unde totul se învârte în jurul cuvântului „nimic/nothing”, unde până și omul ajunge să fie „un nothing”.

Din perspectiva spectatorului, aș spune că într-adevăr cineva e responsabil pentru situație, deși nu aș știi către cine să mă uit. Poate cu toții? Inclusiv ei?

Din perspectiva unui profesor care s-a confruntat cu o situație de genul acesta, pot spune că în învățământul de masă, munca diferențiată la acel nivel, este aproape o utopie, oricât de frumos ar suna. Pe de altă parte, legislația actuală spune că e ilegal să faci clase separate, deci?

Problema e mult mai complexă decât pare, dar la sfârșit rămân doar zâmbetele copiilor care au venit la vizionare, și care nu au fost probabil niciodată într-o sală de cinema. Au zâmbit pentru că li s-a dat dintr-o dată atât de multă atenție, pentru toată lumea i-a aplaudat în picioare, pentru că ne-au fost poate cei mai dragi actori și cei mai autentici.

În iunie se poartă TIFF la Cluj

Săptămâna asta se poartă TIFF la Cluj și targetul meu pentru ediția 10 este de 1 film/zi, plus scurtmetraje, așa că să începem cu deschiderea, la care a plouat nu doar cu personalități, invitați etc, ci și cu o superbă reprezentaţie a trupei de teatru stradal Quidams, și cu o comedie foarte faină.

Nu i-am văzut la Campionatului Mondial din Franța din 1998, nici la cele europene, în schimb i-am văzut în Piața Unirii din Cluj-Napoca pe cei din trupa Quidams.

„Visul lui Herbert” a fost unul dintre momentele care m-a făcut să cred că niște actori îmbrăcați în costume cu heliu, prevăzute cu LED-uri, urcați pe niște catarige de 2 metri, dansând în jurul unei luni, te pot face să te desprinzi pentru câteva momente de scaunul în care ședeai și să-ți iei zborul împreună cu luna pe care au înălțat-o la final.

„Potiche” e scris si regizat de Francois Ozon, filmul fiind o adaptare a piesei de teatru scrisă de Piere Barillet și jean-Pierre Gredy. Piesa a fost scrisă la începuturile mișcării feministe în Franța, și la prima vedere avem de-a face cu o soție care scrie versuri stupide și e pe post de decor, o soție care se transformă într-o soție la putere, primar, chiar, în final. Firește, e o exagerare, și întreaga punere în scenă a candidaturii politice e de o superficialitate fără margini, lâsându-ne să ne bucurăm în sfârșit de o comedie simplă și drăguță.

Noutate

TIFF-ul se mută și în cartierul meu! Singurele mele amintiri cu cinema în cartier sunt de la fostul cinema Dacia, unde m-a dus mama la trei ani prima dată, rula filmul „Chirița la Iași”. Firește tentativa mamei a fost un eșec, coana Chirița nu a reușit să mă țină pe scaun suficient de mult...dar TIFF-ul reușește în fiecare an.

Pe post de secundar

Ieri la standul școlii din cadrul targului Edu Fair dintr-un centru comercial.


În timp ce eu discut filantropie cu cei de pe acolo (era un târg caritabil, totuși), o doamnă se așează nestingherit pe scaunul meu. Am crezut că vrea doar să se odihnească un pic, că doar era căldură mare. Așa că, nu am deranjat-o pe doamnă vreo 10 minute, după care m-am gândit că poate chiar vrea ceva de la mine. Mă duc hotărâtă să-i fac pe plac, când colo dau peste o bătrânică la vreo 75 de ani care se bucură foarte tare când vede că-mi iau un alt scaun și pur și, fără să mă intereseze vreun detaliu (am dedus că sigur că nu are nici copil, nici nepot de școală), am întrebat-o....

Eu: Ce mai faceți?
Ea: Îmi aștept prietena, tot profesoară ca și mine, să mergem să mâncăm o pizza. Știi tu că la pensie nu prea ai prea multe de făcut.
Eu: Da, ce ați predat?
Ea: Franceză, timp de 35 de ani, și după, încă 10 ani pentru că mi-a plăcut prea mult.
Eu: Wow...încep să mă simt mică de tot...
Ea: Vai da ce bine că ești tânără..nici nu poți să-ți dai seama cât de mult înseamnă asta..
Eu: Îmi dau seama!
Ea: Nora mea zice că am metode învechite...nu mă lasă să-l învăț pe nepot franceza. Îți dai seama?
Eu: Orice limbă e un plus pentru oricine
Ea: Știu, da nora mea e din soi rău!
Eu: Poate doar nu realizează..
Ea: Nu știu cum l-o îmbrobodit pe fiul meu, doctor, chiar nu înțeleg..nu mă poate vedea
Eu: Da, au trecut ceva ani totuși..
Ea: Păi vreo 16 cred...
Eu: Așa deci, în cazul acesta, e subiectiv, clar. Nora d-voastră nu vă suportă, nu-i așa?
Ea: Nici eu nu aș fi spus-o mai bine! Da, nora mea mă urăște! E de soi rău!
Eu: Ce trist!
Ea: Dar nu e trist deloc! Probabil așa trebuie să fie, probabil, pur și simplu, există oameni care nu te lasă sub nicio formă să ajungi la ei, să-i descoperi, să te atașezi de ei, ea e una dintre acei oameni..
Eu: Copiii o iubesc?
Ea: Este părinte totuși, probabil că nu și-a pus niciodată problema.
Eu: Bine, dar simplul fapt de a te numi părinte, nu te face neapărat iubit instant, nu?
Ea: Nu știu, probabil că te face, până la un moment dat.
Eu: Probabil că nu, dar asta e o altă poveste deja...


Ea: Ce puține știți voi despre ceea ce a fost....doar povești repovestite...
Eu: Știu exact atât cât mi-am dorit să aflu! De ce să dezgropăm trecutul acum?
Ea: Pentru că ești tânără, dar trebuie să știi cum au fost lucrurile...
Eu: Dar, știu, atât cât am trăit, și cât am vrut să aflu.
Ea: Nu e suficient!
Eu: Pentru mine e! Mă obosește să știu atât de multe lucruri despre mine, sau despre alții, nu sunt deloc curioasă! Nu cred că faptul de a discuta despre lucruri, de a povesti altceva decât povești, te ajută într-un fel sau altul.
Ea: Și poveștile cum ajută?
Eu: Poți să decolezi în voie...fără explicații. Cel mai mult îmi displace să mă justific...e și cel mai greu lucru probabil...dar eu sunt o comodă..deci
Ea: Să știi că și lectura e o justificare
Eu: Știu
Ea: Crezi asta?
Eu: Câteodată... E mult prea complicat să vorbești despre tine însuți, eu nu aș fi putut face niciodată ce ați făcut d-voastră. E atât de simplu să vorbești despre cărți, chiar dacă acea carte ești chiar tu de fapt.
Ea:Uite mi-a venit prietena pe care o așteptam...
Eu: Poftă bună!
Ea: Mersi!

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (II)

Căsuțele de la Șotron...

Una dintre elevele mele îmi aduce aminte azi de cât de mult îmi displăceau cărțile când eram ca ea. Nu numai că nu citeam niciun rând în plus decât ce era strict pentru școală, dar nici măcar nu eram curioasă să văd ce citește sora mea pe care o vedeam tot timpul răsfoind câte ceva. Și de ce? Pentru că nu-mi ajungea timpul să mă joc! Daca e să mă gândesc la unul dintre lucrurile care au contat cel puțin la fel de mult ca și casetele, atunci, mă gândesc la joacă. Nu eram genul de copil care să socializeze prea mult, chiar deloc, îmi aduc aminte că în clasa I am venit cu bomboanele înapoi acasă pentru că mi-a fost rușine să le scot din ghiozdan. Astfel, singura modalitate de a socializa a devenit jocul. Firește, preferam jocul individual, la început, cred că cea mai mare bucurie a fost când am aflat că am rubeola, și că voi sta două săptămâni acasă, timp suficient să-mi satisfac toate fanteziile în materie de joc.

Majoritatea copiilor au un prieten imaginar, eu nu am avut, în schimb, am avut cei mai buni tovarăși de joacă, mai târziu. Am avut parte de tovarăși de joacă deosebiți, cu care am avut cele mai nebunești idei, de la fuga de acasă, pentru care am primit singura bătaie de care îmi amintesc conștient, până la accentuarea simțului de team shared responsibility, adică eram în stare să spun orice minciună ca să câștig ore în plus de joacă.

Din copilul timid căruia i-a fost rușine să împartă colegilor bomboane, am ajuns copilul care se juca fără jenă oriunde, oricând, și, și mai grav, cu oricine!

Dintre jocurile care m-au făcut om mare, cred că Șotron era preferatul meu pentru că, neavând o cameră doar pentru mine, era singurul joc în care puteam să revendic căsuțe care deveneau interzise pentru ceilalți jucători.

Nu întâmplător romanul preferat din toate timpurile rămâne Șotron, tocmai pentru că Julio Cortazar este singurul care construiește prin intermediul jocului o adevărată metaforă pentru ceea ce am fost și suntem.

Șotronul e ca o lecție de viață pe care copilul o învață inconștient. De la Șotron am aflat că pietrele pe care le alegeam erau de fapt deciziile pe care le-am luat mai tarziu, eu alegeam pietrele pe care le puteam controla cel mai bine, exact cum am făcut și cu deciziile.

Mă concentram foarte tare când trebuia să arunc piatra, la fel în orice situație din care trebuia să ies cu orice preț cu succes. Cu țopăitul a fost ușor, și în joc și în viață, am trecut prin toate formele de învățământ care să scoată din mine tot un om dedicat sistemului culmea, deci mi-am dat silința să sar din pătrat în pătrat fără greș. Doar că, la ultima căsuță, trebuie să pui picioarele jos, ca o asumare a deciziilor luate, jucătorul trebuie să recupereze piatra stând cu spatele, ceea ce e destul de stresant, comparabil cu fiecare situație când a trebuit să mă dau peste cap ca să obțin ceva.

Nu întotdeauna reușeam să parcurg șotronul fără greșeală, ca să pot revendinca o căsuță, și să o fac teritoriu interzis pentru restul, dar atunci când reușeam, bucurie mare! Orice căsuță câștigată era o satisfacție imensă! Adică îmi dădea suficientă energie cât să țopăi fără rost zile întregi până la epuizare, până când era musai să joc să joc din nou Șotron.

Partea faină a jocului e că orice ai face, deși clișeul spune never look back, tot te întorci de unde ai plecat și treci prin căsuțele pe care săreai atât de încrezător mai devreme. De ce mergem înapoi? Pentru că altfel nu am putea înțelege de ce am lovit linia dintre căsuțe, adică de ce am greșit.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (I)

Fragmente din viață care ne-au făcut oameni mari

Pe la mijlocul anilor '90 recompensa părinților mei pentru orice notă de 10 era o casetă, dar până să ajungi la 10 era de muncă nu glumă, și de fiecare dată când se întâmpla, aveam impresia că am urcat Everest-ul. Teodora, sora mea, alegea de obicei casetele pe care le ascultam ulterior pana la uzură. Caseta a fost totul înainte de a descoperi lectura, înainte de a descoperi bicicleta, înainte de a se deschide prima discotecă din cartier, înainte de simți primii fiori la trecerea unui băiat drăguț. La început era doar caseta, și pot să spun că era singurul motiv pentru care mi se părea că merită să te zbați. Nu-mi doream să devin nimic, nu-mi plăcea nimic în mod deosebit, știam doar ce nu-mi place în mod sigur. Casetele erau ca dragostea, singura modalitatea de a parcurge distanțe lungi, fară teamă că s-ar putea să nu te mai întorci de unde ai plecat. Mai târziu am înlocuit caseta cu alte modalități de a călători pe distanțe lungi.

Partea faină era că niciodată nu ascultam casetele singură, sora mea era sufletul care alegea muzica, și probabil era singurul lucru care-l făceam împreună, în afară de a ne scoate ochii cât mai des din cauze minore.

De ce scriu despre casetă? Pentru că vreau să scriu despre lucrurile care mi le-am dorit cel mai mult atunci și care ne-au făcut oameni mari. Acum, când privesc în urmă, mi se pare foarte curios să-mi doresc același lucru timp de 7 ani, să mă motiveze același lucru 2520 de zile din viața mea, să mă dau peste cap pentru un lucru care mai târziu a devenit atât de accesibil.

Nu e o noutate că un lucru, cu cât devine mai accesibil, cu atât e mai puțin râvnit, așa s-a întâmplat și cu caseta, odată ce a devenit accesibilă mi-am pierdut interesul pentru ea. Firește nu poți renunța la un lucru înainte să apară altceva nou, așa că nu am renunțat la casete până când nu mi-am găsit o nouă motivație.

Mi-am adus aminte de casete câțiva ani mai târziu, când am primit o casetă în perioada când deja ascultam MP3. Gesturile sunt interpretatbile, la fel ca și muzica, la fel ca și sentimentele, la fel ca și stările, la fel ca și labirinturile nostalgiei. Casetele au dispărut ca și iubirile care e termină înainte să înceapă.

To be continued



Never really shared

E cert: gândim diferit în limbi diferite! Obișnuiesc să citesc cel putin doua romane in paralel, romanul de poseta care trebuie sa fie neaparat ceva simplu care se poate citi oriunde, chiar si in bus, la stop, ceva putin mai complicat, care se poate citi la cafeaua de dimineata, si ceva funny care se poate citi in pauze scurte. Asa că in ultima saptamana mi-am pregatit 2 cărți, Graham Greene (Sfârșitul Iubirii) si Julio Cortazar (Cat de mult o iubim pe Glenda), si eram in cautarea celei de-a treia pe care o iau din inertie de pe un raft, tot Graham Greene (The end of the affair).

Sfârșitul iubirii si The end of the affair sunt de fapt una si aceiași si NU mi-am dat seama pana am ajuns la capitolul trei!

Trecând peste momentul justificat penibil, am ales sa citesc ambele variante, sa vad daca rezonează in același mod si dacă cititorul din mine se comportă la fel atât după una cât și după cealaltă.
......din ambele reiese o poveste înfiorător de tristă, absurdă, intimă și surprinzătoare nu neapărat despre despre un soț, un amant și o soție, ci despre SPAȚIU.

Este un roman despre SPAȚIUL dintre doi într-o relație, și despre faptul că relațiile sunt limitate într-o oarecare măsură în ciuda intimității care apare inevitabil. Este cert că într-o relație primul lucru pe care îl fac cei doi este să pătrundă fiecare în teritoriul celuilalt, timid la început, și apoi tot mai agresiv, până când se pierd în no man's land, și pânâ când despărțirea îi aruncă din nou în spațiile lor, încercând să salveze ce se mai poate din ceea ce au fost. Graham Greene ne oferă cel mai onest mod de aborda o relație, cel mai pragmatic, dar este cel mai sincer în încercarea lui de a explica ce e iubirea „O poveste care nu are nici început, nici sfârșit”..în care nu contează decât momentul prezent.

Nu este un happy ending, doar vorbim de Greene aici, dar este un ending, care m-a trimis din nou la ideea de spațiu: amantul se mută împreuna cu soțul după moartea lui Sarah ca să retrăiască iluzia intimității. ...”Dacă această carte a mea nu reușește să-și găsească drumul drept este din cauza faptului că m-am rătăcit într-un teritoriu necunoscut și nu am nicio hartă.”

Este interesantă și perspectiva lui Sarah:

Sarah: Love doesn't end, just because we don't see each other.
Maurice Bendrix: Doesn't it?
Sarah: People go on loving God, don't they? All their lives. Without seeing him.
Maurice Bendrix: That's not my kind of love.
Sarah: Maybe there is no other kind."

Dar rămâne tot un roman...

Sarah: Are you on a new book?
Maurice Bendrix: Of course.
Sarah: It's not about us, is it? The one you threatened to write?
Maurice Bendrix: A book takes a year to write. It's too hard work for revenge.
Sarah: If only you knew how little you had to revenge.
Maurice Bendrix: I'm joking. We are adults. We knew it had to end some time. Now we can have lunch and talk about your husband."

VÂND KILOMETRI

„Cumparatorul a primit asa: povestea acelor kilometri, fotografiile facute pe acea bucata de drum, o piatra

culeasa de acolo si numele ii va fi pe un abtibild care ma va insoti pe parbriz pe toata durata calatoriei. La momentul tranzactiei mai primeste o “chitanta” sub forma unui cartonas colorat si un abtibild pe care scrie “am kilometri”. Toata treaba asta la pretul de 50eur/parcela. S-au dus ca painea calda toate cele 42 de parcele, care pana la urma au devenit 43, datorita unui prieten intarziat pe care n-am putut sa-l refuz. Astfel, 43 de oameni imi sunt alaturi pe drumul asta, pana acasa. Si inca nu-mi vine sa cred. Cred insa cu toata taria ca sunt un om norocos.”

În 2009 Mihai Barbu pleacă singur timp de patru luni spre Mongolia, cu motocicleta lui, Doyle. Cu toate că își planifică călătoria cu două luni înainte, totuși, realizează că mai are nevoie de 2000 de euro, bani care l-ar fi ajutat să parcurgă cei 26.000 de km.

Mihai își împarte drumul în bucăți a câte 500 de km, și începe să vândă pt 50 de euro bucăți care conțineau povestea celor 500 de km parcurși precum și fotografii realizate tot pe bucata respectivă. Cumpărătorii mai aveau dreptul să-și scrie numele pe un abțibild și să-l lipască pe Doyle. Mihai mai oferea și câte o pietricică de pe fiecare bucată de drum parcursă. Mihai vinde în timp record kilometri și începe să scrie scrisorile către cei 43 de cumpărători.

„Am plecat. De data asta chiar sunt pe drum. Desi inca nu reusesc sa constientizez ce ma asteapta inainte. Conform planului astazi as avea de mers vreo cinci sute si ceva de kilometri, pana la Vatra Dornei, acasa la Andrei. Care Andrei, impreuna cu Oana ma vor insoti pana acolo, cu masina.

Ies din Bucuresti. Soarele abia a rasarit in fata mea, si e racoare. Imi lumineaza parbrizul, prin care vad conturul celor 43 de nume care calatoresc alaturi de mine. Si zambesc in casca, de nebun. Gandurile mele sunt o invalmaseala de zile mari. E bucurie, putina panica plus inca ceva chestii pe care nu le pot defini. Cert e ca rotile motocicletului se invart unse, pare ca nimic nu le poate opri. Pot sa merg asa la infinit. Am de mers doar patru luni si douazeci si ceva de mii de kilometri? Haha, ce gluma. Calc-o Mihai, da’ calc-o tandru si nu fi erou, ca nu-i de tine. De-asta mi-am si mazgalit undeva pe maneca mainii stangi un “slow down”, ca sa-mi aduca gandurile pe pamant in caz ca incep sa ma fure curbele pe drum.” (Vând kilometri, Mihai Barbu, 2010)

Este vorba de un curaj nebun...sau de o doză de nebunie? Sau e vorba doar un om pasionat de ceea ce face? Statistic vorbind, câți dintre noi facem din pasiune ceea ce facem? Sau câți dintre noi facem și altceva decât job-ul de la 8 la 5? Povestea lui Mihai m-a impresionat, nu pentru că sunt fan motoare, ci pentru că mi-a demonstrat că libertatea este altceva decât independență financiară!

Libertatea înseamnă curajul de a alege la un moment dat independent de ceea ce vor cei din jur.

Cum să uiți o femeie (Dan Lungu, 2009)

De ce pare atât de greu să uiți o femeie care dispare așa cum a venit: pe neașteptate?

De ce absența îl face pe om să conștientizeze la un alt nivel pierderea unei persoane?

Romanul lui Dan Lungu este o încercare de a merge mai departe singur, este vorba de resemnarea pe care Andi încearcă să o găsească cu orice preț după ce, într-o zi, vine de la muncă și găsește apartamentul gol.

Ce se întâmplă mai încolo este doar încercarea lui Andi de a depăși situația. La început pare totul foarte simplu, dar abia după plecarea Margăi constată următoarele:

„Din când în când, trăgeam din țigară. Fereastra era inchisă, dar nu găseam puterea să mă ridic. Aveam o mulțime de cunoștințe, dar prieteni din ce în ce mai puțini. Relația cu o femeie te izolează pe nesimțite. Lumea cuplului, egoistă, suficientă sieși, te inchide ca într-un ou. Pasiunea, micile bucurii și obiceiurile construite în doi constituie hrana preferată. Când oul se sparge, privești în jur și clipești des din ochi. Ca și când ai fi fost într-o călătorie îndelungată, constați că lumea e alta.”

Mi s-a părut că Marga seamănă izbitor cu Maga din Șotron (Julio Cortazar), ambele caracterizându-se prin absență, mai degrabă decât prin prezență, ambele sunt mai iubite și dorite după plecare.

Inevitabil romanul lui Dan Lungu m-a făcut să mă întorc la Șotronul lui Cortazar, unde cu siguranță poți afla motivele pt care Andi nu poate să o uite pe Marga:

„Dragostea mea, nu te iubesc pentru tine, nici pentru mine, nici pentru amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele m-ar îndemna să te iubesc, te iubesc fiindcă nu ești a mea, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde mă inviți să sar și eu nu pot face saltul.”

Romanele de dragoste ale secolului 21 sunt foarte complicate, sentimentul însuși a devenit mai complicat, a evoluat ca un virus pe care nu-l mai poți învinge cu orice medicament. De ce e atât de complicat totul oare? Pentru că pentru unii „a iubi nu înseamnă doar a alege o femeie și a te însura cu ea” (Sotron). Personajele care apar sau nu apar în astfel de romane nu ajung neapărat la o concluzie în ceea ce privește viața de cuplu, însă îmi este clar că ambele insistă pe faptul că iubirea nu există cu adevărat decât în „momentele în care suntem împreună cu acest altcineva” și că există tot timpul riscul ca la sfârșit să rămâi doar cu un album de fotorafii în care să încerci să te găsești când celălalt este mai mult o absență.