Cu mai mulţi kilometri în urmă

Puţine romane pe care le-am citit mi-au oferit mai multe perspective asupra aceleiasi teme: ratarea. Celelalte poveşti de dragoste (Lucian Dan Teodorovici) exact asta face: descrie din mai multe unghiuri ratarea dragostei. Adică de câte ori poţi rata şi mai ales cum o poţi rata. Fiecare dintre cele unsprezece povestiri, care pot fi citite atât separat cât şi în contextul romanului, conturează un nou context în care personaje noi se împotmolesc în propria lor neputinţă de a înţelege ce se întâmplă cu sentimentele lor, drept consecinţă, ele ratează.
În Şobolanul e mai viu decât ţestoasa, primul capitol al cărţii, facem cunoştinţă cu personajul-narator, a cărui problemă e următoare: Şi eu mi-am dat seama, după ce am cugetat vreme de încă jumătate de pahar de whisky, că am o problemă de folosire a termenilor. Că iubesc, dar nu sunt îndrăgostit. Deci după o seară de contraziceri şi exemplificări, personajul ajunge la concluzia că îndrăgostirea e specială, că e plină lumea de iubire şi goală de îndrăgostire. Amicul său îl aprobă aproape instant, deşi lasă impresia de nepăsare pe baza alcolului consumat de cei doi.
Următoare poveste e povestită la fel de simplu, din perspectiva băieţelului-narator suit pe catalige, şi care este într-un fel martor al unei sinucideri din dragoste. O altă ratare, mult mai gravă decât lipsa îndrăgostelii. În acest capitol soţia naratorului este cea care concluzionează: Pînă la urmă, nu-i aşa de nemaipomenit, a spus după ceva vreme, privind cum se derulau canalele la televizor. S-au mai omorît şi alţii din dragoste. Concluzia capitolului este oarecum la fel de banală precum motivul sinuciderii în sine, motivul fiind ratarea din nou.
Capitolul trei, Scufundări implică un triunghiul amoros, personajul-narator o înşeală pe nevastă tocmai din motivul enunţat în capitolul 1, şi anume lipsa îndrăgostelii. Acest lucru nu este totuşi o tragedie, trăim într-o lume modernă, iar comunicarea despre situaţii de genul acesta e pe primul loc. Aşa că familia pleacă în concediu împreună în ciuda acestui mic incident, că doar nu o să piardă banii pe care i-au plătit deja. Deşi ambii se simţeau vinovaţi, ambii căutat reproşuri consistente pentru celălalt, totuşi ce doi se împacă spre sfârşitul concediului, dar împăcarea are un gust amar, ea este tot o ratare până la urmă, o ratare rezultată din imposibilitatea de a accepta faptul că poate o căsnicie nu mai are relevanţă în contextul în care ambii au tratat cu aşa multă superficialitate criza de îndrăgosteală.

Sunt câteva capitole cu referinţă doar la personajul-narator şi la poveştile de dragoste ale acestuia, dar mai mult decât atât, aceste capitole prezintă felul în care personajul se raportează la aceste poveşti din perspectiva prezentului amar şi plicticos. Faptul că prezentul este aşa cum este umbreşte şi celelalte poveşti de dragoste, faptul că actuala poveste este pe vecie ratată, le face şi pe restul să semene parcă între ele. Se pare că dincolo de toate astea, ceea ce rămâne în amintirea personajului este ceea ce urmează fiecărei poveşti în parte. Naraţiunea mi s-a părut un tren căruia i s-a adăugat câte un vagon în fiecare staţie, o brăţară căreia i s-au adăugat mărgeluţe în mod constant.
Deşi vagoanele s-au adunat din staţii diverse, totuşi au ajuns în final la aceiaşi destinaţie, până la urmă, cu sau fără vagoane, omul tot ajunge unde trebuie să ajungă...mai rapid sau mai greu..depinde în câte staţii trebuie să oprească. Şi de aici..o mulţime de clişee cu având ca temă, nu ratarea, ci trenul or life itself şi faptul că poţi să ratezi. Bon voyage!

"Azi dimineaţă m-am trezit bătrână"

Mi-am propus să citesc "Sunt o babă comunistă" de ceva timp, dar nu mi-am imaginat că o voi citi tocmai în preajma aniversării a 20 de ani de la marea schimbare. Aşadar, aşa m-am ales cu o carte de sezon, aparută în 2007 la Polirom fireşte, şi care se mai află şi în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, producţie Media Pro...să sperăm că nu iese ceva de genul filmului cu moşu care rulează aparent cu succes în cinematografe.
Încă din primele pagini, am fost surprinsă de viteza cu care citeam, parcă mi-era dor de o carte pe care să o citesc aşa pe nerăsuflate într-o după-amiază de iarnă. Asta am vrut, asta am avut, pentru că, într-adevăr cartea se citeşte incredibil de rapid, ceva în genul simplist şi minimalist al lui Ian McEwan. Cu toate că lectura merge aşa uşor, totuşi Dan Lungu te coboară subtil dar sigur într-o epocă care mai există pt tineri doar sub forma unui album de poze alb-negru. Dan Lungu descrie prin intermediul Micăi, nu un sistem politic, ci lumea aşa cum era ea privită din perspectiva omului simplu, şi nu al unei ideologii politice sau a unor demagogi.
În acest sens povestea e banală: Mica Burnacu fuge de la ţară să se facă orăşeancă. Odată ajunsă la oraş, Mica e ajutată de nişte rude iar apoi urmează Şcoala Profesională şi se angajează la o întreprindere de confecţii metalice. Urmează căsătoria cu un lăcătuş metalic şi naşterea fiicei lor, Alice, care se face ingineră şi emigrează după revoluţie în Canada.
Mica îşi povesteşte viaţa, adică cele două vieţi, cea de dinainte de revoluţie şi cea de după, comparându-le în permanenţă, şi fiind aproape convinsă că pentru ea cea de dinainte era mai bună decât cea de acum. Motivele? Cele pe care le auzim tot timpul, apartamentul de la stat, jobul sigur, pâinea şi banulul zilnic. Cu toate astea, Mica, deşi membră de partid, a ieşit şi ea în stradă să susţină revoluţia, luată de val ca toţi restul. Susţinerea revoluţiei este regretată mai târziu, când ajunsă la pensie, tot ce mai are sunt grijile zilnice, ajungând la concluzia că viaţa e mult mai grea acum decât atunci.
Este clar că Mica nu pricepe nimic din schimbare, sau o pricepe subiectiv oarecum, nu în raport cu întregul. Nu pricepe nimic şi se consideră până la final doar o babă comunistă, cu o fiică măritată cu un canadian.
Până la urmă Mica îşi trăieşte pensia prin prisma amintirilor şi nu a prezentului care e sumbru, trist şi neinteresant. Trecutul apare în contrast permanent cu prezentul, trecutul era plin de glume pe seama lui nea Nicu, prezentul e lipsit de valori iar concluzia e doar o întrebare care provoacă fiecare cititor al acestei cărţi: "De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?"