Pe post de secundar

Ieri la standul școlii din cadrul targului Edu Fair dintr-un centru comercial.


În timp ce eu discut filantropie cu cei de pe acolo (era un târg caritabil, totuși), o doamnă se așează nestingherit pe scaunul meu. Am crezut că vrea doar să se odihnească un pic, că doar era căldură mare. Așa că, nu am deranjat-o pe doamnă vreo 10 minute, după care m-am gândit că poate chiar vrea ceva de la mine. Mă duc hotărâtă să-i fac pe plac, când colo dau peste o bătrânică la vreo 75 de ani care se bucură foarte tare când vede că-mi iau un alt scaun și pur și, fără să mă intereseze vreun detaliu (am dedus că sigur că nu are nici copil, nici nepot de școală), am întrebat-o....

Eu: Ce mai faceți?
Ea: Îmi aștept prietena, tot profesoară ca și mine, să mergem să mâncăm o pizza. Știi tu că la pensie nu prea ai prea multe de făcut.
Eu: Da, ce ați predat?
Ea: Franceză, timp de 35 de ani, și după, încă 10 ani pentru că mi-a plăcut prea mult.
Eu: Wow...încep să mă simt mică de tot...
Ea: Vai da ce bine că ești tânără..nici nu poți să-ți dai seama cât de mult înseamnă asta..
Eu: Îmi dau seama!
Ea: Nora mea zice că am metode învechite...nu mă lasă să-l învăț pe nepot franceza. Îți dai seama?
Eu: Orice limbă e un plus pentru oricine
Ea: Știu, da nora mea e din soi rău!
Eu: Poate doar nu realizează..
Ea: Nu știu cum l-o îmbrobodit pe fiul meu, doctor, chiar nu înțeleg..nu mă poate vedea
Eu: Da, au trecut ceva ani totuși..
Ea: Păi vreo 16 cred...
Eu: Așa deci, în cazul acesta, e subiectiv, clar. Nora d-voastră nu vă suportă, nu-i așa?
Ea: Nici eu nu aș fi spus-o mai bine! Da, nora mea mă urăște! E de soi rău!
Eu: Ce trist!
Ea: Dar nu e trist deloc! Probabil așa trebuie să fie, probabil, pur și simplu, există oameni care nu te lasă sub nicio formă să ajungi la ei, să-i descoperi, să te atașezi de ei, ea e una dintre acei oameni..
Eu: Copiii o iubesc?
Ea: Este părinte totuși, probabil că nu și-a pus niciodată problema.
Eu: Bine, dar simplul fapt de a te numi părinte, nu te face neapărat iubit instant, nu?
Ea: Nu știu, probabil că te face, până la un moment dat.
Eu: Probabil că nu, dar asta e o altă poveste deja...


Ea: Ce puține știți voi despre ceea ce a fost....doar povești repovestite...
Eu: Știu exact atât cât mi-am dorit să aflu! De ce să dezgropăm trecutul acum?
Ea: Pentru că ești tânără, dar trebuie să știi cum au fost lucrurile...
Eu: Dar, știu, atât cât am trăit, și cât am vrut să aflu.
Ea: Nu e suficient!
Eu: Pentru mine e! Mă obosește să știu atât de multe lucruri despre mine, sau despre alții, nu sunt deloc curioasă! Nu cred că faptul de a discuta despre lucruri, de a povesti altceva decât povești, te ajută într-un fel sau altul.
Ea: Și poveștile cum ajută?
Eu: Poți să decolezi în voie...fără explicații. Cel mai mult îmi displace să mă justific...e și cel mai greu lucru probabil...dar eu sunt o comodă..deci
Ea: Să știi că și lectura e o justificare
Eu: Știu
Ea: Crezi asta?
Eu: Câteodată... E mult prea complicat să vorbești despre tine însuți, eu nu aș fi putut face niciodată ce ați făcut d-voastră. E atât de simplu să vorbești despre cărți, chiar dacă acea carte ești chiar tu de fapt.
Ea:Uite mi-a venit prietena pe care o așteptam...
Eu: Poftă bună!
Ea: Mersi!

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (II)

Căsuțele de la Șotron...

Una dintre elevele mele îmi aduce aminte azi de cât de mult îmi displăceau cărțile când eram ca ea. Nu numai că nu citeam niciun rând în plus decât ce era strict pentru școală, dar nici măcar nu eram curioasă să văd ce citește sora mea pe care o vedeam tot timpul răsfoind câte ceva. Și de ce? Pentru că nu-mi ajungea timpul să mă joc! Daca e să mă gândesc la unul dintre lucrurile care au contat cel puțin la fel de mult ca și casetele, atunci, mă gândesc la joacă. Nu eram genul de copil care să socializeze prea mult, chiar deloc, îmi aduc aminte că în clasa I am venit cu bomboanele înapoi acasă pentru că mi-a fost rușine să le scot din ghiozdan. Astfel, singura modalitate de a socializa a devenit jocul. Firește, preferam jocul individual, la început, cred că cea mai mare bucurie a fost când am aflat că am rubeola, și că voi sta două săptămâni acasă, timp suficient să-mi satisfac toate fanteziile în materie de joc.

Majoritatea copiilor au un prieten imaginar, eu nu am avut, în schimb, am avut cei mai buni tovarăși de joacă, mai târziu. Am avut parte de tovarăși de joacă deosebiți, cu care am avut cele mai nebunești idei, de la fuga de acasă, pentru care am primit singura bătaie de care îmi amintesc conștient, până la accentuarea simțului de team shared responsibility, adică eram în stare să spun orice minciună ca să câștig ore în plus de joacă.

Din copilul timid căruia i-a fost rușine să împartă colegilor bomboane, am ajuns copilul care se juca fără jenă oriunde, oricând, și, și mai grav, cu oricine!

Dintre jocurile care m-au făcut om mare, cred că Șotron era preferatul meu pentru că, neavând o cameră doar pentru mine, era singurul joc în care puteam să revendic căsuțe care deveneau interzise pentru ceilalți jucători.

Nu întâmplător romanul preferat din toate timpurile rămâne Șotron, tocmai pentru că Julio Cortazar este singurul care construiește prin intermediul jocului o adevărată metaforă pentru ceea ce am fost și suntem.

Șotronul e ca o lecție de viață pe care copilul o învață inconștient. De la Șotron am aflat că pietrele pe care le alegeam erau de fapt deciziile pe care le-am luat mai tarziu, eu alegeam pietrele pe care le puteam controla cel mai bine, exact cum am făcut și cu deciziile.

Mă concentram foarte tare când trebuia să arunc piatra, la fel în orice situație din care trebuia să ies cu orice preț cu succes. Cu țopăitul a fost ușor, și în joc și în viață, am trecut prin toate formele de învățământ care să scoată din mine tot un om dedicat sistemului culmea, deci mi-am dat silința să sar din pătrat în pătrat fără greș. Doar că, la ultima căsuță, trebuie să pui picioarele jos, ca o asumare a deciziilor luate, jucătorul trebuie să recupereze piatra stând cu spatele, ceea ce e destul de stresant, comparabil cu fiecare situație când a trebuit să mă dau peste cap ca să obțin ceva.

Nu întotdeauna reușeam să parcurg șotronul fără greșeală, ca să pot revendinca o căsuță, și să o fac teritoriu interzis pentru restul, dar atunci când reușeam, bucurie mare! Orice căsuță câștigată era o satisfacție imensă! Adică îmi dădea suficientă energie cât să țopăi fără rost zile întregi până la epuizare, până când era musai să joc să joc din nou Șotron.

Partea faină a jocului e că orice ai face, deși clișeul spune never look back, tot te întorci de unde ai plecat și treci prin căsuțele pe care săreai atât de încrezător mai devreme. De ce mergem înapoi? Pentru că altfel nu am putea înțelege de ce am lovit linia dintre căsuțe, adică de ce am greșit.

Când voi crește mare, vreau să mă fac copil (I)

Fragmente din viață care ne-au făcut oameni mari

Pe la mijlocul anilor '90 recompensa părinților mei pentru orice notă de 10 era o casetă, dar până să ajungi la 10 era de muncă nu glumă, și de fiecare dată când se întâmpla, aveam impresia că am urcat Everest-ul. Teodora, sora mea, alegea de obicei casetele pe care le ascultam ulterior pana la uzură. Caseta a fost totul înainte de a descoperi lectura, înainte de a descoperi bicicleta, înainte de a se deschide prima discotecă din cartier, înainte de simți primii fiori la trecerea unui băiat drăguț. La început era doar caseta, și pot să spun că era singurul motiv pentru care mi se părea că merită să te zbați. Nu-mi doream să devin nimic, nu-mi plăcea nimic în mod deosebit, știam doar ce nu-mi place în mod sigur. Casetele erau ca dragostea, singura modalitatea de a parcurge distanțe lungi, fară teamă că s-ar putea să nu te mai întorci de unde ai plecat. Mai târziu am înlocuit caseta cu alte modalități de a călători pe distanțe lungi.

Partea faină era că niciodată nu ascultam casetele singură, sora mea era sufletul care alegea muzica, și probabil era singurul lucru care-l făceam împreună, în afară de a ne scoate ochii cât mai des din cauze minore.

De ce scriu despre casetă? Pentru că vreau să scriu despre lucrurile care mi le-am dorit cel mai mult atunci și care ne-au făcut oameni mari. Acum, când privesc în urmă, mi se pare foarte curios să-mi doresc același lucru timp de 7 ani, să mă motiveze același lucru 2520 de zile din viața mea, să mă dau peste cap pentru un lucru care mai târziu a devenit atât de accesibil.

Nu e o noutate că un lucru, cu cât devine mai accesibil, cu atât e mai puțin râvnit, așa s-a întâmplat și cu caseta, odată ce a devenit accesibilă mi-am pierdut interesul pentru ea. Firește nu poți renunța la un lucru înainte să apară altceva nou, așa că nu am renunțat la casete până când nu mi-am găsit o nouă motivație.

Mi-am adus aminte de casete câțiva ani mai târziu, când am primit o casetă în perioada când deja ascultam MP3. Gesturile sunt interpretatbile, la fel ca și muzica, la fel ca și sentimentele, la fel ca și stările, la fel ca și labirinturile nostalgiei. Casetele au dispărut ca și iubirile care e termină înainte să înceapă.

To be continued



Never really shared

E cert: gândim diferit în limbi diferite! Obișnuiesc să citesc cel putin doua romane in paralel, romanul de poseta care trebuie sa fie neaparat ceva simplu care se poate citi oriunde, chiar si in bus, la stop, ceva putin mai complicat, care se poate citi la cafeaua de dimineata, si ceva funny care se poate citi in pauze scurte. Asa că in ultima saptamana mi-am pregatit 2 cărți, Graham Greene (Sfârșitul Iubirii) si Julio Cortazar (Cat de mult o iubim pe Glenda), si eram in cautarea celei de-a treia pe care o iau din inertie de pe un raft, tot Graham Greene (The end of the affair).

Sfârșitul iubirii si The end of the affair sunt de fapt una si aceiași si NU mi-am dat seama pana am ajuns la capitolul trei!

Trecând peste momentul justificat penibil, am ales sa citesc ambele variante, sa vad daca rezonează in același mod si dacă cititorul din mine se comportă la fel atât după una cât și după cealaltă.
......din ambele reiese o poveste înfiorător de tristă, absurdă, intimă și surprinzătoare nu neapărat despre despre un soț, un amant și o soție, ci despre SPAȚIU.

Este un roman despre SPAȚIUL dintre doi într-o relație, și despre faptul că relațiile sunt limitate într-o oarecare măsură în ciuda intimității care apare inevitabil. Este cert că într-o relație primul lucru pe care îl fac cei doi este să pătrundă fiecare în teritoriul celuilalt, timid la început, și apoi tot mai agresiv, până când se pierd în no man's land, și pânâ când despărțirea îi aruncă din nou în spațiile lor, încercând să salveze ce se mai poate din ceea ce au fost. Graham Greene ne oferă cel mai onest mod de aborda o relație, cel mai pragmatic, dar este cel mai sincer în încercarea lui de a explica ce e iubirea „O poveste care nu are nici început, nici sfârșit”..în care nu contează decât momentul prezent.

Nu este un happy ending, doar vorbim de Greene aici, dar este un ending, care m-a trimis din nou la ideea de spațiu: amantul se mută împreuna cu soțul după moartea lui Sarah ca să retrăiască iluzia intimității. ...”Dacă această carte a mea nu reușește să-și găsească drumul drept este din cauza faptului că m-am rătăcit într-un teritoriu necunoscut și nu am nicio hartă.”

Este interesantă și perspectiva lui Sarah:

Sarah: Love doesn't end, just because we don't see each other.
Maurice Bendrix: Doesn't it?
Sarah: People go on loving God, don't they? All their lives. Without seeing him.
Maurice Bendrix: That's not my kind of love.
Sarah: Maybe there is no other kind."

Dar rămâne tot un roman...

Sarah: Are you on a new book?
Maurice Bendrix: Of course.
Sarah: It's not about us, is it? The one you threatened to write?
Maurice Bendrix: A book takes a year to write. It's too hard work for revenge.
Sarah: If only you knew how little you had to revenge.
Maurice Bendrix: I'm joking. We are adults. We knew it had to end some time. Now we can have lunch and talk about your husband."